Strat şi substrat

❖

Bogdan Petriceicu Hasdeu

GENEALOGIA POPOARELOR BALCANICE

Şedinţa solemnă din 27 Martie 1892.

Cine sunt Grecii de astăzi ?

De unde vin Albanezii ?

Bulgarii şi Serbii sunt ei oare în adevăr înrudiţi mai de aproape cu Ruşii decât cu ceilalţi Slavi?

Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în vecul de mijloc, după cum ne asigură unii? Și dacă n-au venit de acolo, atunci cari anume să fie legăturile lor de neam cu Macedo-Românii şi cu Istriano-Românii ?

În fine, Grecii, Albanezii, Serbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate niște deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum s-ar părea a fi la prima vedere?

Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţă, probleme pe cari de demult le-ar fi deslegat știinţa, dacă într-una, pe fel de fel de căi piezişe, nu s-ar fi silit să le tot  încurce politica.

Negreşit, politica unui stat poate şi chiar trebuie să se folosescă de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii, tot aşa precum profită de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţiu planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului.

Eu unul, dacă aş ști că Românii sunt Ţigani sau că Ungurii au descoperit America, mi-ar părea rău, foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă de a spune adevărul în faţa tuturor.

După acestă profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.

Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub acestă ginte ea ne lasă a vede, sau măcar a zări pe furiş, niște rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropită. Orice gintă se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare.

Pe Peninsula Balcanică, întrucât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci-şese-şepte veacuri înainte de Crist, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: gintea grecă şi gintea tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic.

Cine anume să fi fost Pelasgii, acei autoctoni între Marea-Negră şi Marea-Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi în Spania, şi din cari în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă ? Această întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea Bascilor de astăzi; dar cum-că Pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de positiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element bascic.

Este probabil că Pelasgii n-au fost nici Indo-Europei nici Semiţi, ci mai curând Hamiţi. Aşezămintele lor în Asia-mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului african, unde Egiptul strălucia ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale Pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu cari le şi asemăna în vechime Pausanias, pe când Semiţilor, şi chiar Indo-Europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiunile gigantice. Dacă Pelasgii au fost Hamiţ, după cum credem noi, atunci o personificaţiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică ar fi Egiptenulă Danaos, fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist,— să zicem cu 2000 de ani, — acel Danaos al căruia neam clădi minunata cetate ciclopică de la Tiryns.

Oricum, fie Hamiţi, fie Semiţi, fie Indo-Europei, Pelasgii n-au fost Greci şi n-au fost Traci; însă Tracii şi Grecii, descălecând  în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătură pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că ei știau că nu sunt Pelasgi, dar știau totodată că se trag din Pelasgi, de unde aserţiunile cele contradictoare în aparenţă la scriitorii antici, cari deosebescă foarte lămurit pe Pelasgi, pe Greci şi pe Traci unii de alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.

Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri depărtate, prin alte două raporturi analoage:

1)    peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşeză Latinii, dând naștere naţionalităţii traco-latine a Românilor;

2)    peste cea mai mare parte din stratul român, devenit la rândul său substrat, se aşeză Slavii, dând naștere naţionalităţii româno-slavice a Serbilor şi naţionalităţii româno-slavice a Bulgarilor.

Din prima amalgamare — latinizarea Tracilor — se sustrage numai neamul Albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante-latin şi acela mulţumit căruia noi putem ști astăzi cam ce fel de ginte a foşt acea tracică, ceea ce n-am ști apropo de loc după puţinele date linguistice şi etice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică.

Din amalgamarea a doua — slavizarea Latinilor — s-au sustras numai Românii din Dacia. Repetăm încă odată: numai Românii din Dacia, căci aşa numiţii Macedo-Români şi Istriano-Români, Armânii din Pind şi R u merii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară din Latinii de acolo din epoca cea ante-slavică, ci se trag din numerose cete de Daco-Români din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în secolul X.

Pe Greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cesarii, Romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel  străvechea loru naţionalitate, o păstreză şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu Slavi, cu Albanezi, cu Români, cu cine mai știe cine, — un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi, — acel amestec greciza pe cei ce se însoţeau cu dînşii, dar pe dînşii nu i-a românizat, nici albanizat, nici slavisat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonidi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe, a cărora răsărire pe un peticuţ de spaţi într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor Elini, tot aşa precum Copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor Egipteni.

Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să deznaţionaliseze pe Greci, şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită — observă Mommson (Rom. Gesch. V. 249) — se învăţă mai puţin  latinește, decum se învăţă grecește în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta: Romanii îngăduiau de bună voie Grecilor să grecizeze întrega parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altmintrelea procesul de grecizare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, acesta propagandă grecescă se întindea până la Balcani. In Tracia propriu-zisă, devenită provincie romană cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aprope toate grecește; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi Romani, bunăoară un Aurelius Mucianus, cum s-ar zice la noi un «Aurel Muceanu » îşi făceau fală de a nu scrie în latinește, ci: Αὐρελιὸς Μουκιανὸς κωόρτης τρίτης πρετωριον, etc. (Dumont, Inscr. de la Thrace p. 11; cfr. Ηeuzey et Daumet, Mission de Macedoine, Paris 1864; О . Антонинь Пояздка вь Румелию , Petersb. 1880). Este archeologicește absurdă de a crede că Românii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă, şi vom vede mai jos că acesta este absurd nu numai archeologicește. La nord însă, între Balcani şi între Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul serbo-croat, cu atâta şi mai vîrtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără nici o piedică deasupra substratului tracic, pe care-l metamorfoza şi prin care se metamorfosa ea însăşi într-o naţionalitate românescă transdanubiană, paralelă cu naţionalitatea românescă cis-danubiană din Carpaţi, născând ceva mai târziu din aceleaşi două ingrediente — din Latini şi din ramura tracică a Dacilor.  In Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, Tracii scăpau şi de Greci şi de Romani, însă numai acolo.

Românii şi Grecii împărţeau dar atunci, între secolii III—VII, în două jumătăţi aprope deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar Românii, pe lângă Oltenia, Banat şi o parte din Ardel, îşi tindeau ramure peste Panonia, unde mai în urmă îi găsi năvala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu-zisă şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe Români în acea epocă, în care vîjia pe ţărmul nordic al Mării negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până Ia Olt era o adevărată vale a plângerii, de unde nu scăpai decât numai doară înfundându-te în creerii Carpaţilor.

E comic, şi totuşi este foarte adevărat, că cel mai vechi monument alu limbei române, un monument istoricește mai preţios pentru noi decât însuşi Columna lui Traian, se datorează unui catâr „τῷ ἡμιόνῳ”, despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI : Theophanes în Ἱστοριῶν βἰβλοι δέκα, şi Theophylactus Simocatta în Ἱστορια οἰκουμενικἡ. Începând de la Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdrăvan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a Tracilor între Balcani şi între Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum treisprezece vecuri. Chaganul Avarilor pustia Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comenţiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întîmplat  catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă, cât îi ţinea gura, să se întorcă ca s-o rădice : τόρνα τόρνα φρἀτρε — t oa rnă, to a rnă, fratre! Aşa zice Teofane, şi tot aşa povestește Teofilact, la care însă este formaretornă: ῤετόρνα, şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adecă în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor : „ἐπιχωριῳ τε γλώττῃ“. Intreaga oastea lui Comenţiol şi a lui Martin fiind compusă din Români, ţipătul « tornă, fratre! » produse între dînşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere:înturnare sau re - nturnare. Românii dar au fugit, însă « tornă, tornă, fratre » ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvinteze acea fugă, datorită unui catâr.

Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa dar au dispărut Tracii sub latini la sud în antica Mesie, iar cu atât mai vîrtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementului tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat.

În locul numeroaselor dialecte tracice de altă dată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine: dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin  spre Adriatica; trei dialecte cari, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene.

Afară din Epir, Traci nu mai erau nicăiri, adecă nicăiri nu se mai vedeau pe deasupra.

Acum, în secolii VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. Într-un mod sporadic şi fără a remâne pe loc, ci numai năvălind,  prădând, învărtindu-se şi apoi întorcându-se, Slavii făcuseră cunoștinţă cu Peninsula Balcanică deja cu multă mai dinainte, mai ales  amestecaţi printre Goţi, printre Huni, printre Avari. In deşert însă slaviştii de altă dată cu generalul Certkow în frunte, şi d. Drinow mai încoce (ЗаселениеБалканскаго полуостроба Славянами, Moscva 1873), şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de Slavi în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu.

Pentru a ajunge la scopul lor, Certkowii şi Drinowii sunt siliţi a alerga la următoarele mijloce:

1. dînşii iau invaziunile momentane de Slavi, şi chiar apariţiunile individuale de câte un Slav, drept aşezăminte etnice permanente, ca şi când — de pildă — ar susţine cineva că România a fost colonizată de Germani, fiindcă armate austriace au trecut  pe la noi nu o dată, sau fiindcă un Winterhalder a fost sub-ministru la Finance, iar un Van Saanen la Externe;

2. dînşii răstălmăcesc prin lexiconul slavic vechea nomenclatură topică şi personală a Peninsulei Balcanice, adecă nește cuvinte al cărora sens nu se știe şi, prin urmare, e lesne orişicui, când apucă o vorbă en bloc fără s-o descompună în tulpină şi-n sufix şi fără a se întemeia pe vr-o lege fonetică, să-i dea tot felul de sensuri cu ajutorul unor asemănări curat materiale, de exemplu un Hasdeu princele trei sonuri h-s-d poate să devină latinul Hosidius sau evreul Khisdai sau olandesul Heusde;

3. în fine, dînşii resping mărturia contrarie a texturilor celor mai necontestabile, bunăoară a împăratului Constantin Portirogenet,  şi se întemeiază pe vreo interpolaţiune posterioră dintr-un text indiferent, bunăoară pe pasagiul despre cele «şepte neamuri slavice» în Tracia la Armenul Moise de Choren, scriitor din secolul V, dar a căruia cronică a fost refăcută în secolul X, când s-a şi intercalat în ea pasagiul în cestiune, luat din Anastasius Bibliothecarius, scriitor din secolul IX.

Nici o dovadă seriosă despre aşezareaslavilor pe Peninsula Balcanică înainte de secolul VII, nu există.

Cele « şepte neamuri slavice » ne întîmpină pentru prima oră la Bizantinul Teofane sub anul 678, o sută de ani după « tornă, tornă, fratre. »

Pe când Românii din Balcani strigau: tornă , tornă, fratre,— tot atunci trăia Gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia, şi trăia Grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure două izvoare despre începuturile Slavilor pe Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţiune politică a amîndurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adecă în secolul VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăiri nici un aşezămînt slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurele Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramure slavice orientale de atunci: Anţii şi Slavinii. Slavinii — zice el — se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar Anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.

Noi am tradus din textul lui Iornande numai partea care se cuprinde în toate ediţiunile şi în toate manuscriptele. Am lăsat fără traducere pasagiul, pe care slaviştii, cu Schaffarik în cap, îl tăgăduiesc sub cuvînt că n-are nici un înţeles: «sinnlos» (Abkunft d. Slaw e n, 115.) Acel pasagiu însă se găsește atât într-un  manuscript foarte important, precum şi în primele ediţiuni, şi dacă el nu avea nici un înţeles pentru Schaffarik, l-a căpătat totuşi pentru Zeuss, iar de la Zeuss încoace se mai întărește printr-o descoperire archeologică. Pasagiul în cestiune sună într-un manuscript: «   a civitate nov a et Sclavino rumunnens i et lacu qui appellatur Musianus   »; în primele ediţiuni, începând de la a lui Bonaventura Vulcanius: « a civitate nova et Sclavino Rumunnensi et lacu qui appellatur Musianus.» « Lacus Musianus » se știe că este lacul Ramsin din Dobrogea. Aci se împacă toţi comentatorii. Ceea ce nu plăcea lui Schaffarik este anume: «   Sclavinum Rumunnense   ». Zeuss, un cap genial ca linguist şi ca istoric totodată, acela care — după expresiunea lui Rosler — ne minuneză cu atât mai mult  cu cât mai bine îl cunoaștem: «ein Forscher den wir desto mehr bewundern, je mehr wir ihn studiren;» Zeuss, reproducând pasagiul de mai sus , constată că «   Civitas Nova   » se numea la Bizantini oraşul Nicopole, iar «   Sclavinum Rumunnense   » — zice el — ar pute să fie actualul sat Slăveni din districtul Romanaţi, astfel că textul  întreg din Iornande însemneză că locuinţele Slavinilor se întindeau în jos până la gurile Dunării şi până la Olt: «die nordlichen Grenzen der Sklawenen lâgen so am Dniester und an der W eichsel, die sădlichen an der Donaumundung und der Aluta.»

Şi când zicea acestea pe ghicite prin puterea geniului său, Zeuss nu știa că sătul Slăvenii de lângă Olt a fost în adevăr un punct  foarte însemnat deja în epoca romană. Cu alte cuvinte, Zeuss nu putea să știe ceea ce va vorbi în urmă despre Slăveni d-l A. Odobescu bunăoară, când — profîtând de săpăturile altora de mai înainte — ne dă în studiul său despre «Antichităţile din Romanaţi » următoarea notiţă: «   Mai spre nord la Slăveni, alături cu calea lui Traian, este o cetate pătrată cu şanţ întreit şi cu un turn lângă dînsa, aşezate drep t pe malul  înălţat al O ltulu i . În rîpa de sub cetate şi sub curtea d-lui Murgăşe a nu s-a deschis la 1837 o boltă subterană, din care s-au scos  mai multe tăbliţe de p ia tră sculptate cu iconele z eului Mitra şi cu inscripţiunile: SOLI. INVICTO. MIT H RAE., şi un altar purtând  cuvintele: ARA. SOLIS.» Şi apoi mai jos adaugă: «   Iată acum informaţiunile ce ne veniră de la Slăveni (plasa Ocolului): în acestă comună Slăvenii se află în centr u l să u ruinele unei vechi cetăț ui , care, după cercetările făcute prin bătrânii comunei, nu se știe de când şi de cine este zidită, ale cărei şanţuri se văd a fi fost numai de pămînt, iar nu de p ia tră sau de cărămidă. Bănuţi cu inscripţiun i foarte vechi s-au găsit adesea de locuitori pe ruinele acestei cetăţi. Se mai află încă prin acestă comună, ruinată, un drum aşternut cu pi a tră   măruntă, având direcţiune dela mi az ăno a pte spre mi az ă z i prin comună, care se zice a r fi fost făcut de împăratul Traian (subscr. P. Ionescu.....).»

În România sunt mai multe sate numite «Slăveș ti », dar— afară de acel sat de lângă Olt — nici o localitate nu portă numele de Slăveni, în care se păstreză atât de viu «Sclavinum» al  lui Iornande, «Slavinum Rumunnense», adică Slăvinul Românesc, marginea cea apusenă a stăpânirii slavice la noi în secolul VI. Sufixaţiunea românescă cea mai obicinuită a nomenclaturei de sate fiind în «-ești» şi în «-eni», Slăveni este o formă posterioară analogică în loc de vechiul  Slăvin, «   Sclavinum  », în care ne întîmpină sufixul -in, un sufix mult mai rar  dar foarte caracteristic în numiri topice oltene: Severin, Marotin,  Potopin, Scorcodin, Robotin, Sânbotin etc., şi în cele personale ca: Tudorin, Florin, Sorin şi altele. Fie topic, fie personal, sufixul nostru-in este vechiul latin onomastic - in us, - i na, - in um, mai adesea numai amplificativ ca în «Severinus» din «Se-verus», «Justinus» din «Justus», «Constantinus» din «Constans», «Paulinus» din «Paulus» etc. Topicul «Slăvin» cată dar să se fi născut din personalul «Slăvin», o amplificaţiune printr-un  sufix curat românesc din numele «Slav» foarte întrebuinţat  altă dată la toţi Slavii: Slavata, Slavele, Slavko, Slaven etc . Românii ca şi alte popoare, împrumutau nume personale de pe la toţi vecinii, adesea fără nici o schimbare; pe «Slav» însă ei l-au românizat în «Slăvin» printr-o sufixaţiune de tot romanică. Mai este de observat că v între doue vocale s-a conservat în « Slăvin » ca şi-n « Severin », căci fonetica numirilor topice şi personale diferă în acestă privinţă de fonetica vorbelor comune, în cari un  asemenea v tinde a se vocalisa ca în « cal = ital. cavallo  ». Identificarea între Slăvenii de astăzi şi între «   Sclavinum   » din secolul  VI, bănuit de Zeuss printr-o interpretare exclusiv istorică a textului lui Iornande, se confirmă dar pe deplin prin archeologie şi prin linguistică totăodată.

Întregul pasaj: «   Sclavini a Civitate Nova et Sclavino Rumu n nensi et lacu qui appellatur Musianus usque ad Dariastrum et in boream Vistula tenus commorantur; hi paludes sylvasque pro civitatibus habent   » însemneză astfel: «   Hotarele Slavilor se încep în centru de la Dunăre în faţa Nicopolei, apoi la stânga de la Olt în dreptul Slăvinului românesc, iar la dre a pta de la lacul Ramsin în Dobrogea, mergând de aci spre nord şi spre răsărit până la Vistula şi până la Nistru, pe unde nu sunt oraşe, ci numai bălţi şi păduri.»

Cele trei puncturi sudice, Iornande le înşiră în ordinea importanţei lor relative: Nicopole, Slăvin, Ramsin; iar la « Sclavinum » el adaogă epitetul « rumunnense » « românesc » tocmai pentru a se feri de confuziune, de oarece în pasagiul întreg e vorba de poporul Slavinilor, cărora « Sclavinum » nu le aparţinea, ci aparţinea Românilor.

Acest « rumunnensis » ne aduce aminte că sufixul -ensis devenise aşa zicând specific pentru numirile etnice din Dacia: Αλβοκήνσιοι, Πιαρλήνσιοι, Τρικορνήνσιοι, Ποτουλατήνσιοι, Σαλδήνσιοι, Καυκοήνσιοι, Κιτήνσιοι, Ῥατακήνσιοι, Amicenses, Picenses etc. la Ptolemeu, la Dione Cassiu, la Ammian Marcellin şi la alţii. Către aceste numiri etnice din Dacia, «Namen dakischer Volkerschaften» după expresiunea lui Pott (Personennamen, p. 459), se mai adaogă acum: Rumunnenses, — prima menţiune textuală a formei Română sau Rumână.

Pe când d-l Gr. Tocilescu scormolește cu sapa în mână şi descoperă în Dobrogea oraşul roman Tropaeum, despre existenţa căruia nu mai e chip a ne îndoi, îmi pare bine de a descoperi şi eu, la un alt capăt al lumii românești, oraşul oltenesc «   Sclavinum rumunn e nse   » totuşi, mai puţin norocos decât vechiul  meu elev şi acum iubit coleg, acestă descoperire eu cat s-o împărţesc cu reposatul Zeuss, ba încă trebuie să-i las lui partea cea mai frumosă. Alerg cu altruismul şi mai departe: îmi pare rău că împărţela nu s-a făcut mai de-nainte între Zeuss şi între d-l A. Odobescu, căruia un Zeuss ar fi trebuit să nu-i scape din vedere, când scria tocmai despre Slăveni.

La Iornande ramura Slavinilor se întindea de la Dunăre în sus până la Vistula, pe când la răsărit de dînşii locuia ramura Anţilor de la Nistru până la Nipru. Acestă preţioasă indicaţiune « Vistula » ar fi ea singură de ajuns pentru a ne arăta că Slavinii erau anume Poloni, iar Anţii erau Ruşi sau mai bine Ruteni. Polonii dar au fost aceia cari în secolul VI ocupaseră întreaga Moldovă cu Muntenia până la Olt şi cari — cu câteva zecimi de ani mai în urmă s-au revărsat peste Dunăre pentru a da acolo naștere naţionalităţii bulgare. La acest polonism al Bulgarilor noi vom  reveni mai jos. Deocamdată să trecem la Serbi.

Ceea ce Procopiu şi Iornande sunt pentru începuturile Bulgarilor, pentru începuturile Serbilor este Împăratul Constantin Porfirogenet. Nimeni nu era mai în posiţiune decât dînsul de a cunoaște tot ce se petrecea sau ceea ce se petrecuse într-o epocă destul de apropiată în marginile şi la hotarele imperiului. Ei bine, el ne spune foarte limpede că întrega ginte serbească, Serbii propriu-zişi şi Croaţii cu diferitele lor subdivisiuni, s-au aşezat pe teritoriul spre Adriatică în secolul VII, sub împeratul Eracliu, adecă ceva înainte de anul 640, şi că se pogorîse acolo din părţile Bavariei (Βαγιδαρεια) învecinate cu Franconia (Φραγία = Francia orientalis), deci nicidecum din Rusia, şi nici din Galiţia, după cum unul după altul şi unul de la altul tot repetă slaviştii, ci anume din ramura cea mai occidentală a Slavilor, adică din ramura bohemă.

Se pare că însuşi cuvîntul S erb a fost într-o vreme oarecare un nume generic pentru întrega ramură bohemă. Aşa zişii Sorabi din Lusaţia, cari îşi dau ei înşii numele de «S erbi» întocmai ca şi Serbii din Peninsula Balcanică, vorbesc un dialect bohem,  amestecat cu elemente polone. Nu e apoi fără însemnătate, că în cronica bohemă rimată a lui Dalimil, scrisă pe la anul 1300 pe baza legendelor poporane, ne întîmpină următorul pasagiu despre «Ceh», fabulosul părinte al naţionalităţii boheme:

Adecă: «În gintea serbă este o ţeră, care se numește Croaţia; în acea ţ a ră era un boier, care se num e a Ceh ...»

Scriind acestea pe la finea secolului XIII, Dalimil nu putea avea în vedere vreo altă Serbie sau vreo altă Croaţie decât singurele cari existau atunci şi cari există până astăzi. Prin urmare, unicul  sens legendar, care se pote da într-unu mod firesc pasagiului de mai sus, este că la Bohemi era încă prospătă în secolul XIII tradiţiunea despre strînsa lor legătură de neam cu Serbii şi cu Croaţii şi despre vechea răspândire a numelui de Serbi peste întrega ramură, bohemă. Dalimil se împacă pe deplin în acestă privinţă cu aceea ce ne spune Constantin Porfirogenet.

Bulgarii priviţi ca o colonie polonă şi Serbii ca o colonie bohemă, iată ceva cu totul nou, deşi resultă de-a dreptul din mărturia făntânelor istorice celor mai temeinice.

Acesta mărturie atât de positivă n-o vedeau oare predecesorii mei, aceia cari citeză mereu pe Iornande şi pe Constantin Porfirogenet ? Negreşit că ei o vedeau, dar se zbuciumau a n-o vede, adecă a o încungiura sau a o restălmăci prin felii de felii de tertipuri, numai şi numai fiindcă pe cei tendenţioși îi nemulţumea că Slavii nu sunt destul de vechi pe Peninsula Balcanică, iar pe cei nepărtenitori îi încurca o teorie linguistică cu desăvârşire falsă, pe care dînşii o îmbrăţişară fără s-o fi cercetat mai de aprope. Vom  vorbi numai cu aceşti din urmă, a cărora rătăcire e de bună credinţă.

Dobrowsky împărţea pe toţi Slavii în două ramure: o ramură orientală, în care el bagă pe Ruşi, pe Bulgari şi pe Serbi, şi o ramură occidentală, în care el pune pe Poloni şi pe Bohemi. Criteriile acestei clasificaţiuni, aşa cum ni le dă Dobrowsky , sunt toate fără nici o greutate. Primul criteriu este că Slavii orientali zic «razum», pe când cei occidentali «rozum»; ultimul criteriu este că Slavii orientali zic «desnitza», pe când cei occidentali «pravitza»; şi tot aşa sunt celelalte opt din numărul total de zece criterii. După nește asemenea criterii, Rutenii trebuiesc despărţiţi de Slavii orientali, căci ei zic «rozum», nu «razum».

Nu după deosebiri lexice şi nu după forme rare sau izolate se clasifică dialectele unei familii lingvistice, ci ele trebuiesc clasificate după trăsăturile cele fundamentale fonetice. Astfel, de exemplu, ceea ce caracteriză graiul rusesc şi pe cel rutenesc după toate dialectele şi în toate monumentele literare, întrucât nu s-a furişat în ele limba bisericescă, paleo-slavică, este aşa numitul plenison, rusește полногласие, adecă sonurile lichide l şi r provocă o reduplicare vocalică a silabei, de ex. « golovà » în loc de « glova » sau « glàva », « gorod » în loc de « grod » sau « grad », « koròli » în loc de « kroli » sau « krali » etc. Acest plenison, cu care s-au bălăbănit toți slaviștii, începând de la Vostokov şi până la Potebnia, este atât de esenţial şi atât de circulator în graiul  Ruşilor şi al Rutenilor, încât izbește de la cea dintâi clipă urechea oricărui nerus sau neruten. Nici Polonii, nici Bohemii, dar nici Serbii, nici Bulgarii, nu cunosc câtuşi de puţin acest fenomen fonetic, de ajuns el singur pentru a construi o unitate dialectală deosebită ruteno-rusă.

Unitatea ruteno-rusă este acea pe care Iornande o numia Anţi, «   Antes   », spunându-ne că ei stăpânesc dincolo de Nistru şi că sunt ramura cea mai puternică a gintei slavice: « fortissimi eorum », ceea ce e adevărat până astăzi.

Alături cu unitatea ruteno-rusă, fără ca să vorbim aci despre dialecte mici, cari lesne îşi pot găsi locul intern sau intermediar din dată ce se va stabili o adevărată clasificaţiune a dialectelor celor mari, ne întîmpină alte două unităţi slavice dialectale: unitatea polono-bulgară şi unitatea bohemo-serbă.

Pe Polono-bulgari îi caracterisă:

1. Vocala nasală. În vechea bulgară, adecă în aşa numita paleo-slavică, această vocală se representâ prin literele cirilice ѫ şi Ѧ , rostite ca on şi en în francesul «bon» şi «fin»; la Poloni ea se scrie astăzi prin a şi e cu cedilă: ą, ę. La Bulgarii actuali vocala nasală s-a păstrat numai în unele localităţi sau în unele vorbe, dar totuşi s-a păstrat cu o deplină certitudine. Fenomenul a fost indicat de mult de Grigorovic, apoi studiat de Miklosich şi urmărit deHattala . Între vocala nasală polonă şi între cea bulgară nu există cea mai mică diferenţă. Nici Ruteno-Ruşii, nici Bohemo-Serbii nu cunosc acestă particularitate atât de caracteristică pentru fonetismul polono-bulgar. Luând exemple din textul publicat deHattala, noi vedem bulgărește « enzik » = polonul « język (ienzyk) », pe când rusește, rutenește, bohemește şi serbește cuvîntul sună « iazyk » sau « iezik » fără nici o nazală; bulgărește « rănkă » = polonul « ręka (renka) », pe când rusește, rutenește, bohemește şi serbește: « ruka ». Vorbele nostre « poruncă », « rând », « muncă », « răspântie», « oglindă » etc., noi le-am  împrumutat anume din vechea bulgară, şi sub aceeaşi formă nazală le-am fi putut împrumută de la Poloni, numai de la Bulgari şi de la Poloni, niciodată de la ceilalţi Slavi. La ceilalţi Slavi vocala on şi en nu ne întîmpină nici în graiul de astăzi, nici în monumentele lor cele mai vechi, afară numai de dialectul sloven, despre care vom vorbi mai jos.

2. Sonul  dz pe lângă z nu există nici la Ruteno-Ruşi, nici la Bohemo-Serbi, ci numai la Polono-Bulgari. În grafica cirilică z se scria з şi se numea « zemlia », iar dz se scriea ѕ şi se numia « dz i alo », fiecare son posedând câte un semn grafic deosebit. Câte un semn  grafic deosebit au ambele sonuri şi în alfabetul slavic cel  numit glagoliţa. Miklosich a dovedit de mult că literaѕ şi cea corespunzătoare din glagoliţa exprimă totdeauna anume sonul dz . Tot aşa în texturile cirilice româneștiѕ se rostește totdeauna dz, şi este mai cu seamă des  în cele moldovenești: раѕѫ = radzâ, брѫнѕѫ = brând zâ etc., dar зълог — zălog. Polonește se scrie z şi dz: «   ziemia   » şi «   dzien   ». La Bulgarii de astăzi sonul dz, ca şi vocala nasală, nu se mai aude pretutindenea, dar pe unde s-a păstrat, acolo sună curat polonește, şi fraţii Tzankof observă cu drept  cuvînt: «   das z   in einigen Wortern wird in manchen Gegenden wie das p ol nische dz   ausgesprochen.» În bulgarul  «   dzvăneţ   » « clopoţel » dz sună întocmai ca în polonul dzw ó nek « clopoţel », rusește zvonok, bohemește zwonec. Nemică analog la toţi ceilalţi Slavi, afară de Slovaci, la cari cătră elementul bohem s-a adaos  cel polon. Belo-Ruşii sunt pe jumătate Poloni prin consonantismul  lor. La Ruteni dz sună numai în cuvintele împrumutate de la Poloni sau de la Moldoveni; iar la Muntenegreni este un italienism «   z   dolco   » ca în «   razzo   » sau «   pranzo   ».

3.    In fine, Polonii şi Bulgarii se întîlnesc în sonul i a, pe care Ruteno-Ruşii şi Bohemo-Serbii îl rostesc  i e. În alfabetul cirilic acest i a e representat prin litera ѣ numit « iati ». Împrumutând  cirilica de la vechii Bulgari, Românii au conservat lui ѣ valoarea-i cea adevărată, pe care Ruşii şi Serbii au schimbat-o în i e. Numai Bulgarii şi Polonii zic :    « viara (вѣра)» nu «   v i era   », « gniazdo (гнѣздо)» nu « gni ezdo », « neviasta невѣста )» nu « nevasta ».

În acest mod, trei particularităţi fonetice de cea mai mare însemnătate: vocalanasală on şi en (ѫ, ѧ), duplul z şi dz (з, ѕ ) şi iatismul în loc deietism, stabilesc o unitate dialectală polono-bulgară în opoziţiune cu unitatea dialectală cea ruteno-rusă.

Unitatea bohemo-serbă, pe de altă parte, se caracteriză prin:

1. Funcţiunea vocalică a lui r. Bohemește şi serbește se zice deopotrivă trn, prst, krk etc., acolo unde toţi ceilalţi Slavi trebuie să recurgă la o vocală propriu-zisă: tern, perst. Nici Ruteno-Ruşii, nici Polono-Bulgarii nu cunosc acest fenomen.

2. Din toate dialectele slavice, numai Bohemii şi Serbii posedă cantitatea prosodică: vocale lungi şi vocale scurte în sensul cel clasic musical al cuvîntului. O vocală lungă la Bohemi poate fi scurtă la Serbi şi viceversa, după cum este chiar în unele dialecte boheme sau serbești, dar fenomenul în sine e acelaşi, şi el deosebește cu totul unitatea bohemo-serbă de celelalte două unităţi: cea ruteno-rusă şi cea polono-bulgară. Compare oricine:

Rusul:	Polonul :	Bohemul :	Serbul:
boloto	błoto	bláto	blàto
soloma	sîoma	sláma	slàma
zdorov	zdrow	zdráv	zdràv
čerešnia	czeresznia	třešně	trèsnĭa etc.

Despre accentuaţiunea polono-bulgară şi cea bohemo-serbă noi vom vorbi mai jos.

A pretinde că Rutenii şi Ruşii au avut şi ei odată vocala nasală sau vocala lichidă şi le-au perdut mai în urmă, sau că Polonii nu avuseseră dintru-ntâipe dz şi l-au căpătat mai târziu, este a confunda noţiunea concretă de un dialect naţional cu noţiunea abstractă de o limbă primitivă comună unei ginţi. E vorba de Ruteni, de Ruşi, de Poloni, de Bohemi, de când Rutenii sunt Ruteni, de când Ruşii sunt Ruşi, Polonii Poloni şi Bohemii Bohemi, iar nicidecum nu e vorba de o teoretică epocă anterioră unitară.

Ei bine, de când Rutenii sunt Ruteni şi Ruşii Ruşi, adecă dintr-o periodă cu mult mai veche decât secolul VI, — şi numai acest secol ne interesează pe noi în studiul de faţă, — ei n-au nici o urmă de vocala nasală a Polono-Bulgarilor, de vocala lichidă a Bohemo-Serbilor, de d z, de cantitate prozodică, etc.

Oricare ar fi fost, sub raportul fonetismului, ipotetica « limbă primitivă comună » a Slavilor, ea se diferenţiase în câteva dialecte mari dintr-un timp immemorial, fiecare mare dialect dobândind un caracter propriu prin acelaşi proces prin care s-au caracterisat mai încoace Bulgarii şi Serbii: stratificaţi u ne. Acestă lucrare a substraturilor eterogene asupra diferenţierii Slaviloru era cât p-aci s-o ghicească eminentul linguist rusesc Baudouin de Courtenay, elev al lui Ascoli, dar a trecut iute pe d-asupră-i cu următoarea observaţiune nedesvoltată şi neaplicată: « Probabil  o înrîurire străină, de alt neam, a comunicat deosebitelor grupuri de dialecte şi subdialecte slavice caracterul cel distinctiv  alu fiecărui grup. »

Trei straturi de o potrivă slavice aşezându-se fiecare în trei regiuni diferite peste câte un altfel de substrat etnic, unul a devenit bohem pe Elba, celălalt polon pe Vistula, cel de-al treilea ruteno-rus pe Nipru sau pe aiurea, şi din acelaşi moment fonetismul fiecăruia din ele este un fonetism aparte. Substratul Bohemilor va fi fost celtic sau german, substratul Ruteno-Ruşilor va fi fost tătăresc sau fines, nu se știe; cu mai multă siguranţă se poate crede că substratul Polonilor a fost anume litvan, şi numai asupra acestuia din urmă noi ne vom oprio clipă.

Litvanii nu sunt Slavi, după cum nu sunt nici Germani, ci o ginte indo-europee separată. Prin încălcări succesive din partea altor neamuri, ei au ajuns a fi puţin numeroşi, dar totuşi se împărţescu în două mari dialecte: cel litvan propriu-zisu şi celletic, după ce un al treilea dialect, cel prusic, a dispărut  cu desevârşire. Leţii sau Latîşii sunt ramura cea mai nordică, lângă Marea-Baltică; Litvanii propriu-zişi, ramura cea sudică, sunt din vecii vecilor la costa Polonilor, în acelaşi chip în care Bascii sunt la coasta Spaniolilor sau Bretonii la costa Francezilor, adecă: înghiţind Spaniolii substratul ibericu, au remas neînghiţiţi numai Bascii; înghiţind Francezii substratul galic, au rămas neînghiţiţi numai Bretonii; înghiţind Polonii substratulu litvan, pe care-l cotropiseră la aşezarea lor în regiunea Vistulei, numai o parte din acel substrat a remas neînghiţit.

Acea vocală nasală pe care n-o au Ruteno-Ruşii şi Bohemo-Serbii, pe care n-o are nici chiar ramura cea letică a Litvanilor, Litvanii propriu-zişi o au pe deplin dezvoltată, de unde dînşii, ca substrat, au dat-o stratului polon.

Comparaţi:

Vechi bulgar:	Polon:	Litvan	Rus	Ruten:	Bohem:	Serb:
desentĭ	dziesienć	déšimtis	desĭatĭ	desĭatĭ	deset	deset
pe nta	pienta	péntis	pĭata	pĭata	peta	peta (pinlene)
menkŭkŭ	mienkki	mènkas	mĭagkii	mĭahkyĭ	mĕklty	mek
zentĭ	zienć	gentis	zîatî	zĭatĭ	zet´	zet
zonbŭ	zonb	žambas	zub	zub	zub	zub (zâmbesc)
mondrŭ	mo ndry	mandrús	mudryĭ	mudryĭ	moudrý	mudr (mândru)
ronka	renka	rankà	ruka	ruka	ruka	ruka (poruncă)
blonditĭ	błondzić	blansti	bluditĭ	bluditi	blouditi	bluditi (blândă)
onglĭ	we ngieł	anglis	ugolĭ	uholĭ	uhel	ugalĭ...

Lăsăm ca alţii să urmărescă mai departe ceea ce noi ne mărginim aci de a indica pe scurt, căci nouă ne ajunge a constata conformitatea faptului istoric cu faptul lingvistic. Când Iornande aduce pe Bulgari de la Vistula, iar Constantin Porfirogenet pe Serbi din Bohemia, mărturia lor, atât de ponderoasă prin sine însăşi, nu numai că nu e în contrazicere cu adevărata clasificaţiune a dialectelor slavice, ci tocmai se controleză şi se întărește prin acestă clasificaţiune.

În invasiunile Polonilor peste Dunăre, înainte de aşezarea lor acolo, au participat uneori şi cete vecine de Ruteni de peste Nistru, adecă — în graiul lui Procopiu şi al lui Iornande — pe lângă « Slăvini » au foştii şi «Anţi», din cari unii n-au putut să nu rămână şi ei peste Dunăre. Pe de altă parte, la năvălirea Bohemilor în laturea superioră apusenă a Peninsulei Balcanice,i-au însoţit o seamă de cete învecinate de Poloni, după cum ne dă a înţelege însuşi Constantin Porfirogenet, când ne spune că unul din principii serbești era venit din regiunea Vistulei: „εἰς τὸν ποταμὸν Βίολας“ Dar grosul naţionalităţii bulgare s-a format din Poloni, cu un amestec prea mic de Ruteni, iar grosul naţionalităţii serbe s-a format din Bohemi cu un amestec prea mic de Poloni, în ambele cazuri fără nici un ingredient de Ruşi propriu-zişi.

Aceste două straturi slavice, cel polon de o parte şi cel bohem de alta, s-au suprapus d-o potrivă stratului anterior românesc, aşezat el însuşi de la Marea-Negră până la Marea Adriatică peste substratul primitiv tracic, adecă s-au suprapus celor  două dialecte latine transdanubiane dispărute: cel meso-latin şi cel iliro-latin. Românii de peste Dunăre au fost slavizaţi astfel pe deasupra, ceea ce vrea să zică că Slavii de peste Dunăre au fost românizaţi astfel pe dedesubt: raport de strat  şi de substrat.

Înainte de a trece mai departe, un cuvînt despre Slovenii cei din Carintia şi din Stiria, cărora şcola lui Miklosich, sau mai bine a lui Kopitar, le atribuie limba paleo-slavică, dându-i numele de paleo-slovenică.

Strînsa înrudire dialectală a Slovenilor cu Serbii este mai pe sus de orice îndoială, şi totuşi ei posedă până astăzi pe alocuri vocala nasală ca Polonii şi au avut-o deja în secolul X, judecând  după textul aşa numit frisingian. Vocala nasală nu este singura particularitate fonetică care-i unește cu Polonii. În acelaşi text  frisingian, bunăoară, ne întîmpină contracţiunile tva, me pentru tvoia, moie, întocmai ca polonește, şi până astăzi la Sloveni, ca şi la Poloni, circuleză de o potrivă č l ek şi č lovek = c zł ek şi c z łowiek . Numele lor medieval «Sclavini», identic cu numele medieval  « Sclavini » al Bulgarilor, indică iarăşi un singur dialect polon, despărţit în două ramure. Epoca despărţirii cată să fi fost secolului VI, poate chiar secolul V, când dintr-un punct comun la nord-ost de Carpaţi, adecă din Galiţia actuală, ramura cea mai orientală s-a pogorît spre gurile Dunării, unde ni-o arată Procopiu şi Iornande. Cealaltă ramură, mai occidentală rămasă dintâi în Galiţia, a început apoi, prin trecătorile munţilor Tatra şi Beskid, a străbate în Pannonia, nu înainte de finea secolului VII, după ce adecă o ramură a Bohemilor ocupase deja Iliria. Din Pannonia invaziunea maghiară împinse o parte din aceşti Poloni cătră Carintia şi cătră Stiria, unde ei s-au amestecat cu Serbii.

Slovenii fomeză astfel un dialect intermediar între unitatea polono-bulgară şi între acea bohemo-serbă. În timpul petrecerii lor în Pannonia — o vom vede mai jos — Slovenii s-au întâlnit  cu elementul românesc. de la aceşti Sloveni, iar nu de la Bulgari, au căpătat Ungurii cuvintele lor cu vocala nasală:péntek = пѧтъкъ, rend = рѧдъ, szere ntse = сърѧща, parancs — порѫчѫ, etc. Aceşti Sloveni, la rendul lor, de la Românii din Pannonia, iar nu de la cei din Dacia, au căpătat unele particularităţi linguistice, bunăoară diftongul nostru oa (Miklosich, Lautl. p. 228.)

Este de observat că, după cum trecerea Polonilor din Moldova în Bulgaria în secolul VII a permis Rutenilor a se aşeza în urmă pe malul nordic al Dunării, tot aşa Rutenii au profitat  de pogorîrea celorlalţi Poloni în Pannonia pentru a urma şi acolo după dînşii, prin aceeaşi cale a Tatrei şi a Beskidului, aşezându-se în unele părţi nord-ostice ale Ungariei, unde-i găsim până astăzi.

Cât se atinge de chestiunea, dacă limba paleo-slavică este vechea bulgară sau dacă e vechea slovenă, apoi pe noi — întrucât vechea slovenă şi vechea bulgară represintă deopotrivă un dialect paleo-polon — ea ne preocupă foarte puţin în cazul de faţă: lăsăm  pe slavişti să se certe ei întreei.

Raportul de strat şi de substrat constitue substanţa unei naţionalităţi. Cătră acesta substanţă se adaogă pretutindeni din când în când accidente, adecă o intervenire superficială a unor elemente etnice străine, deja după formarea cea definitivă a unei naţionalităţi. Fenicienii au fost un accident la vechii Eleni. În Tracia occidentală a fost un accident elementul celtic al  Scordiștilor sau al Tauriștilor; în Tracia orientală, elementul  german al Bastarnilor. Goţii, Gepizii, Longobarzii, apoi Hunii, Avarii şi câţi alţii, au fost accidente pe întreaga Peninsulă Balcanică. La Neo-latinii din Apus n-a fost decât un accident revărsarea elementului germanic peste stratul latin cel suprapus  acolo substratului celtic, iberic, etrusc, pe alocuri chiar pelasgic. Din strat şi substrat se naște organismul unei naţionalităţi; prin accidente se preînnoesc moleculele acestui organism, se activeză circulaţiunea, dar organismul rămâne acelaşi.

În dezvoltările de mai sus noi n-am vorbit nimic despre elementele cele accidentale turanice pe Peninsula Balcanică. Bohemii găsiră în Iliria stoluri de Avari, cari au perit fără a lăsa mai nimic fino-tătăresc în naţionalitatea serbă. Asupra Polonilor, abia aşezaţi în Balcani, năvăliră alte stoluri fino-tătărești, asa numiţii Bulgari din părţile rîului Volga, cari se arătaseră din când în când şi mai înainte în imperiul bizantin, atârnaţi la hoardele cele cotropitoare ale Hunilor (Zeuss, op. cit. 710 — 727), şi cari de astă dată, devenind stăpâni, deteră «Slaviniloră» lui Iornande şi ai lui Procopiu până şi numele de « Bulgari ». Un nume şi nimic mai mult. Bulgarii sunt Tătari numai prin nume, după cum numai prin nume sunt Germani Francesii: « Franken »; după cum numai prin nume « Anţii » lui Procopiu şi ai lui Iornande sunt Scandinavi, căci « Rus » era numele Varegilor celor veniţi în Rusia din Svedia. De aceeaşi natură nereală este numele de «Romani», « ᾽Ρωμαῖοι », pe care şi-l dau Grecii moderni.

Tătăresc între Greci, Slavi şi Români nu e aprope nimic pe Peninsula Balcanică, afară numai doar de unele liguri cu nasuri turtite sau de unele căpăţîne brachy-cephalice, pe cari le studiază antropologiştii, dar cari nu dovedesc nimic, chiar dacă ele s-ar  putea supune unui serios control statistic. La Serbi, la Bulgari, la Români, pretutindeni neamurile turanice se deznaţionalizau dindată ce se vedeau izolate de restul Tătărimii. Oare unde mai sunt astăzi Cumanii din Moldova?

Pentru Peninsula Balcanică întregă, Tătarii au fost ca o vijelie care trece înainte, iar Slavii — Poloni spre răsărit, Bohemi spre apus — au fost o mănoasă ploie care, intrând adânc în pămîn-tul cel românesc de mai înainte, a făcut să rodească acolo două naţionalităţi nouă pline de viitor: naţionalitatea bulgară şi naţionalitatea serbă.

Fiind vorba despre numele «Bulgar», pe care şi l-au însuşit mai târziu Slavinii lui Iornande şi ai lui Procopiu, aci este locul de a observa în treacăt că până în timpii de tot noi el era cu desevârșire necunoscut Românilor. Moşii şi strămoşii noştri numeau totdeauna pe Bulgari Şchiai. Aşa, de exemplu, despre cucerirea Bulgariei de către Turci cronicarul oltean Moxa (Has-deu, Cuv. d. bătrâni, I, 402) zice: « Baiazid prinse pre Şuşman  domnul Şchiailor de-l tăe, ani 1395, atuncea luară Turcii ţara Şchiailor cu totul... » Cuvîntul « şchiau », ca simplu epitet, căpătase în gura poporului român înţelesul de « naiv » sau « rustic. » Mitropolitul Dosoftei zice într-un loc (Synaxar, 1683, Dec. 29, f. 244 a): « om prostac şi șchiau şi cu totul  ţărănatec. » Să se bage de semă că în « Şchiau », nefiind un  nume personal sau topic, ci un termen comun, s-au păzit cu rigoare legile fonetice : « Şchiau » derivă din « Sclavum » prin aceeaşi trecere a lui cl în ch i şi prin aceeaşi vocalizare a lui v între vocale ca în « chee » vechi « chiae » din « clavem », « chiamă » din « clamat », « rîu » din « rivum », etc. Românii dar nu cunoșteau decât numele cel primitiv al ramurei polone aşezate în secolul VII peste substratul meso-latin: « Sclavini » la Iornande, „Σκλαβινοὶ” la Procopiu. Albanezii, al cărora fonetism  se apropie în acestă privinţă şi în altele multe de cel românesc,  nici dînşii nu numesc pe Bulgari altfel decâtŞtia, Bulgaria — Știinică.

Despre rolul substratului românesc în nașterea şi în dezvoltarea Slavilorii transdanubiani au vorbit mai mult sau mai puţin unii şi alţii, mai ales răposatul Miklosich, şi eu însumi în studiul meu: « O pagină din sintaxa româno-albaneză » (Cuv. d. bătr., II p. 611 — 687.) Va fi mult, mult, foarte mult de vorbit  de acum înainte. Aci noi vom atinge un singur punct, care va întregi cele zise mai sus despre polonismul Bulgarilor şi bohemismul Serbilor.

Cele trei unităţi dialectale slavice se deosebesc una de alta nu numai prin fonetism, dar şi prin accentuaţiune. Ruteno-Ruşii au o accentuaţiune de tot liberă: accentul poate să cadă pe oricare silabă a cuvîntuluî. La Poloni şi la Bohemi, din contra, accentul  este nestrămutat, şi anume: la Poloni totdeauna pe silaba penultimă, la Bohemi totdeauna pe prima silabă. Aşa, de exemplu, numele rîulul Ialomiţa pote să fie accentată rusește în patru feluri: Iàlomiţa, Ialòmiţa, Ialomìţa şi Ialomiţà; polonește numai: Ialomìţa, bohemește numai: Iàlomiţa} — trei sisteme de accentuaţiune cu desevârşire deosebite.

De aci urmeză că la Bulgari, după cum este la Poloni, accentul ar trebui să caclă totdeauna pe penultima, iar la Serbi, după cum este la Bohemi, totdeauna pe prima; şi întocmai aşa ar fi fost, dacă substratul românesc cel transdanubian n-ar fi zguduit accentuațiunea celor două straturi slavice de acolo. Românii, ca şi Italienii, având o accentuaţiune pe deplin liber, au altoit-o Serbilor şi Bulgarilor. Acestă libertate de accentuaţiune s-a socotit până acuma la Serbi şi la Bulgari ca un semn de unitate dialectală cu Ruşii, pe când în fapt Ruşii, precum am  văzut, n-au avut deloc a face nici cu Bulgarii, nici cu Serbiiînsă accentuațiunea românescă n-a putut să distrugă peste tot  la Serbi şi la Bulgari cele două sisteme anterioare, astfel că sistema penultimară, cea polonă, se mai recunoște până astăzi la Bulgari, iar sistema primară, cea bohemă, se mai recunoaște până astăzi la Serbi. Şi iată cum:

1. Unele subdialecte bulgare, bunăoară Zagoricenii şi Costurenii, accentueză totdeauna pe penultima întocmai ca Polonii: èdno, mòmce, râkă, žènă, dète, òvčar, ùmrel, galèno, četìri, zatvorèni, napravìla, mesečìna, babičkă, golèmo, kralìţă etc. etc., mutând accentul în flexiune iarăşi întocmai ca Polonii, de exemplu: dinò včar «ciobani» ovčàrkă «ciobancă» = polonește din «òwczarz — owczarka»

2. La Serbi, zdruncinându-se accentuaţiunea bohemă prin înrîurirea substratului românesc, a rămas totuşi tendinţa de a accenta pe cât se poate mai sus, astfel că la auz se pare ca şi când accentul ar fi totdeauna pe prima silabă. Din acestă cauză, ca o dovadă de tendinţa cea generală, când un nume se construește cu o prepoziţiune, numele poate să devină atonic, urcându-se accentul pe preposiţiune, bunăoară: nà ranu, nà vodu, prèko brda  etc., întocmai ca bohemește: òb den, pòd nohou etc., ceea ce la nume disilabice sau polisilabice e peste putinţă în celelalte dialecte slavice.

Cunoscutul profesorii de la Belgrad, d-l Stoian Boskovic, actualul ministru al Serbiei în România, mi-a observat într-o zi că din toti străinii, Slavi si ne-Slavi, Bohemii sunt aceia cari învaţă mai lesne şi vorbescu mai bine serbește. Şi nu e de mirare, de vreme ce numai pe Bohemi nu-i pote încurca vocala r, cantitatea prosodică şi accentuaţiunea serbescă.

În acest chip băgarea Serbilor şi Bulgarilor în unitatea ruteno-rusă a fost până acum ca un fel de iluziune optică, datorită împrejurării că Ruşii, Serbii şi Bulgarii au acelaşi alfabet şi aceeaşi limbă bisericescă.

Limba bisericescă mai cu deosebire, adecă vechea bulgară, a servit a forma limba rusescă cea literară, dându-i un aspect foarte depărtat de graiul rusesc poporan şi apropiind-o într-un mod  artificial de graiurile slavice transdanubiane; şi aceeaşi limbă bisericescă a fost în curs de secoli limba oficială si literară a Serbilor, astfel că — la prima vedere — rusește, serbește şi bulgărește se pare a fi mai-mai totuna, deşi în realitate aceste trei graiuri aparţin la trei unităţi dialectale diferite.

Prin fonetism, până şi prin accentuaţiune, întrucât nu s-a amestecat în ele substratul cel românesc, bulgara este un vechi dialect polon, serba un vechi dialect bohem.

La Bulgari, fără îndoială, înrîurirea românescă se resimte mai puternic decât la Serbi, ceea ce însemneză una din trei:

1. Sau că stratul serbesc a fost, în provinciile pe cari le-a ocupat, mai numeros decât stratul bulgar în celelalte provincii;

2.    Sau că Meso-Latinii au fost mai compacţi şi mai energici sub Bulgari decât Iliro-Latinii sub Serbi;

3.    Sau că Serbii n-au încetat mult timp de a fi în contact  cu dialectele cele înrudite de la Iliria în sus până la Bohemia, pe când Bulgarii s-au văzut deodată despărţiţi de trunchiul Polonilor, aşa că cei dintâi au putut să resiste mai bine decât ceilalţi acţiunii substratului românesc.

Câtetrele cauzele au putut să concurgă la producerea efectului; cauza a treia însă ni se pare a fi fost cea mai decisivă: grabnica isolare a Bulgarilor de elementul polon şi prelungita comunitate a Serbilor cu elementul Bohem.

Îndată după trecerea şi aşezarea Slavinilor peste Dunăre, fostele lor locuinţe dintre Olt şi Nistru au fost ocupate de cătră porţiunea cea mai apusenă a Anţilor, anume de cătră Ruteni, cari s-au grăbit a apuca Moldova, unde au şi rămas în curs de mai mulţi secoli, luptându-se sau înfrăţindu-se acolo cu Pecenegii, cu Cumanii, apoi cu Românii. Pe lângă Ruteni, cată să fi fost şi stoluri de vechii vecini ai Polonilor Litvani, polonește «Litwa», un  neam mult mai sălbatic decât Slavii si a cărora atingere de atunci cu Românii, deşi foarte scurtă, totuşi ne-a lăsat o amintire supărăciosă în cuvîntul « litfă » sau « liftă »: « litfă rea », « liftă spurcată ». Această « litfă » sau « liftă » la Moldoveni şi la Munteni nu se poate trage decât numai din acea epocă, deoarece cu Litvania propriuzisă Românii de la Dunăre n-au fost niciodată în vecinătate. Prin Ruteni dar şi prin ceilalţi, continuitatea între Slavini, adecă vechii Bulgari, şi între Poloni a fost astfel rupt pentru totdeauna. Substratul românesc a putut să lucreze fără nici o pedică asupra stratului bulgăresc, şi a lucrat atât de viguros, încât nu numai a modificat gramatica şi azguduit accentuaţiunea, dar încă a transmis Bulgarilor trăsurile cele mai caracteristice ale vocalismului românesc: pe ea, pe oa şi pe vocala obscură mobilă. Despre ea şi oa la Bulgari noi nu vom vorbi aci; despre vocala obscură mobilă vom constata numai că Bulgarii, întocmai ca Românii şi contra tuturor legilor foneticei slavice, lasă pe a a trece în ă de câte ori a pierde accentul: slàtkă şi slătkà, ca la noi bàrbă şi bărbàt.

Începând de pe la finea secolului VII şi până pe la începutul secolului X, adecă într-un interval de cel puţin două sute de ani, s-au cristalisat naţionalitatea polono-română a Bulgarilor şi naţionalitatea bohemo-română a Serbilor, deja după ce se tradusese Sânta Scriptură în vechea bulgară, de vreme ce în limba acelei traduceri nu se recunoaște încă puternica lucrare a substratului românesc asupra stratului slavic. În acest interval de timp, la finea secolului IX, cade năvălirea Ungurilor în Pannonia, — un eveniment care a dat naștere Moravo-Românilor pe deoparte, pe de alta Macedo-Românilor şi Istriano-Românilor.

Noi înlăturăm cu totul pe faimosul  Notarius anonymus Belae regis şi celelalte fântâni, în cari se afirmă că Maghiarii la intrarea lor în Pannonia au găsit acolo pe Slavi, mai corect pe Sloveni, şi pe Români. Acele fântâni pot fi criticate, pot fi bănuite, pot fi spulberate, pot hunfalvizate, — puţin ne pasă. Ca punct de plecare nouă ne ajunge un text istoric mai pe sus de toate texturile: existența Românilor în Moravia. Este un text pe care o mie de Rosleri nu vor fi în stare să-l răstoarne, şi nici măcar să-l restălmăcescă în felul lor. Acei Români cum oare ar fi putut ei să nemerescă în Moravia, dacă nu i-ar fi împins într-acolo din Pannonia năvălirea Ungurilor?

Astăzi, în urma cercetărilor lui Miklosich şi ale lui Bartos , nimenea nu se mai îndoiește că Valachii din Moravia sunt adevăraţi Români, cu desăvârşire slavizaţi de nu se mai știe de când, dar mai păstrând încă multe cuvinte românești, unele sub forma românescă cea mai veche, de exemplu « glag = chiag » din latinul rustic « clagum = coagulum  » cu nemuiarea lui cl în chi, sau « merenda — merindă », latinulu «merenda», cu netrecerea lui e în i. Moravo-Românii au conservat chiar unele vorbe romanice dispărute din graiul românesc, bunăoară « tropa » = francezul « troupe » = spaniolului « tropa ». Un Moravo-român, Benes Kulda, a publicat în două tomuri basmele româno-morave , în cari cetitorului se izbește mereu de asemeni românisme. Epoca slavizării acestor Români din Moravia este aşa de veche, încât nici un document morav nu-i deosebește de ceilalţi Slavi de acolo. În actele morave din secolul XI abia se mai găsesc câteva nume personale românești, precum « Crisan », «Bukan filius Neg » şi « Kokor » într-un act din 1052 , cari însă nici acelea nu sunt pe deplin sigure. Aşezarea dar a acelor  Români în Moravia trebuie urcată cu vro doi secoli mai sus, întâlnindu-se astfel din punct în punct cu năvălirea Ungurilor  în Pannonia.

Năvălind în Pannonia despre nord şi orient, Ungurii au trebuit firește să împingă pe Românii de acolo în cele două direcţiuni opuse puncturilor de intrare, adecă spre occident şi spre sud. Spre occident au fost împinşi Românii pe cari îi găsim  apoi în Moravia, cu totul despărţiţi de restul Românimii şi slavizaţi fără nici o greutate; spre sud, adecă peste Dunăre, au fost împinse alte cete de Români, din cari unii, cei din Bosnia mai ales,  şi-au păstrat mult timp naţionalitatea şi s-au serbizat d-abia după secolul XV , alţii — Istriano-Românii — au nemerit tocmai pe la Triest, unde au putut să reziste bine-rău serbizării, mulţumită stăpânirii italiene de acolo; în fine o seamă, numărul cel mai mare, trecând prin elementul serbesc şi prin cel bulgăresc, s-au străcurat în Macedonia, în Epir şi în Tesalia, unde nu s-au deznaţionalisat din cauză că acolo se începuse deja lupta între Greci şi între Slavi, astfel  că nici Grecii nu mai erau tari, nici Slavii nu se întăriseră încă. Profitând de acest antagonism, Românii știură cu dibăcie a se însoţi: când cu Grecii contra Slavilor, când cu Slavii contra Grecilor, căutând mai presus de toate a se consolida ei înşişi, iar după ce se consolidară, peste vro doi secoli şi mai bine, ei au izbutit a funda imperiului româno-bulgar al Asanilor.

Aşadar nașterea Macedo-Româniloru, a Istriano-Românilor şi a Moravo-Românilor datează deopotrivă din secolul X, nefiind ei toţi altceva decât niște Daco-Români împinşi din Pannonia spre sud şi spre apus prin năvălirea maghiară. Tocmai acesta rezultă şi din cronica rusească a lui Nestor, scriitor din secolului XI, care zice sub anii 886—898 : «au trecutul lângă Kiew Ungurii, pe dealul ce se numește cel unguresc, şi ajungând la Nipru au aşezat corturile lor, căci umblă şi ei cu corturi ca Cumanii, şi venind din părţile răsăritului s-au repezit peste munţi mari şi au început a face război cu Românii şi cu Slovenii cari locuiau acolo, fiindcă dintâi locuiseră acolo Slovenii, apoi Românii au cuprins pămîntul Slovenilor,  de aci Ungurii au gonit pe Români şi au rămas cu Slovenii, pe cari i-au supus, şi de atunci se chiamă Ţara-Ungurească, şi au început Ungurii a face război Grecilor,  predând Tracia şi Macedonia până la Tesalonica, şi au început  a face război cu Moravii şi cu Bohemii ...» În acest preţios  text nu numai se constată că Ungurii au găsit pe Români în Pannonia: « počaša voievati na živuščaia tu Vlahy » şi că i-au alungat de acolo: « Ugri prognaša Vlahy i naslădiša zemliu », dar se mai constată totodată că mişcarea cea centrifugă a Ungurilor s-a făcută anume în cele două direcţiuni: spre sud către Balcani şi spre apus către Moravia: prima mişcare ne-a explicat deja mai sus originea Românilor transdanubiani de astăzi, iar a doua mişcare pe aceea a Moravo-Românilor.

În cronica lui Nestor trebuie despărţită cu stăruinţă partea cea de la început, în care nu se află nici o indicaţiune cronologică, de partea cea următoare, unde evenimentele sunt înşirate an după an,  anume de la anul 852 încoce. Prima parte, o stângace ţesătură de legende, n-are aprope nici o valoare istorică. Acolo, bunăoară, Nestor ne spune dintâi că « Vlachii » au alungat pe toţi Slavii din regiunea Dunării, făcându-i să plece spre nord; apoi mai jos ne povestește că apostolul Andrei a găsit pe Slavi tocmai la Novgorod, de unde resultă că acea alungare a tuturor Slavilor  din regiunea Dunării se întâmplase cu mult timp înainte de Crist,  de vreme ce pe timpul apostolilor ei erau deja aşezaţi la Novgorod, iar prin urmare numele «Vlachilor » nu se mai poate aplica nici chiar la vechii Romani, astfel că şcoala lui Schaffarik se vede silită a preface pe acei « Vlachi » în Gali şi a născoci o fantasmagorie a unor lupte preistorice între Slavi şi Celţi. Încă odată, prima parte a cronicei lui Nestor e aprope o galimatie. Cu totul  altceva este partea cea cronologică. Aci călugărul de la Kiew, înşirând lucruri apropiate de timpul său şi despre cari el avea informaţiuni precise, devine unul din izvoarele cele mai preţiose pentru istoria medievală a Europei orientale. De acestă natură este şi relaţiunea de mai sus a lui Nestor despre mersul Ungurilor  pe lângă Kiew, despre trecerea lor prin Carpaţi, despre intrarea în Pannonia, despre lupta cu Slovenii şi cu Românii, despre gonirea Românilor. Acestă relaţiune resistă oricărei restălmăciri rosleriane.

Primul text, care menţioneză pe Macedo-Români, este din anul 976, adecă numai vreo optzeci de ani după năvălirea Ungurilor  în Pannonia. Acel text se cuprinde anume la Bizantinul Kedrenos (II, 435) şi ne spune, că atunci un principe bulgar a fost ucis de «nește drumaşi români»; „παρὰτινων Βλάχων ὁδιτῶν“. Românii cei fugăriţi din Pannonia nu erau încă aşezaţi nicăieri într-un mod statornic, ci alcătuiau deocamdată cete de băjenari fără adăpost.

Peste un secol lucrurile se schimbă. La Bizantinul Kekaumenos, scriitor de pe la 1070, al căruia text s-a descoperit abia de vro zece ani, ne întâmpină, următorulu pasagiu:

Παραγγέλωδὲ ὑμῖν καὶ τοῖς ἐξ ὑμῶν τοῦνο ἐπεὶ δὲ τὸ τὼν Βλαχον γένος ἄπιστόν τε παντελῶς (ἐστι) καὶ διεστραμμένον, μήτε εἰς Θεὸν ἔξον πίστιν ὀρθὴν μήτε εἰς βασιλέα μἠτε εἰς συγγενῆ, ἤ φίλον, ἀλλὰ ἀγωνιζόμενον πάνγας καταπραγματεύεσθαι. Ψεύδεται δὲ πολλὰ καὶ κλὲπτει πάνυ ὀμνύμενον καθ᾽ἑκάστην δ´ρκους φρικοδεστάτους πρὸς τοὺς ἑαυτοῦ φίλους καὶ συντεκνίας καὶ σοφιζόμενοι διὰ τούτων ἀπατᾶν τοὺς ἀπλουστένους οὐδέποτε δὲ ἐφύλαξεν πίστιν πρός τινα, οὐδὲ πρὸς τοὺς ἀρχαιοτέρους βασιλεῖς τῶν ῾Ρωμαίων. Πολεμηθέντες παρὰ τοῦ βασιλέως αὐτῶν Δεκεβάλου ἀποσφαγέντος καὶ τὴν κεφαλὴν ἐπὶ δόρατος ἀναρτηθέντος ἐν μέσῃ τῆ πόλει ῾Ρωμαίων. Οὗτοι γάρ εἰσὶν οἱ λεγόμενοι Δάκοι καὶ Βέσσοι; ᾣκουν δὲ πρόνερον πλησίον τοῦ Δανοθβίου ποταμοῦ καἰ τοῦ Σάου, δν νῦν ποταμὸν Σάβαν καλοῦμεν, ἔνθα Σέρδοι ἀρτίως οἰκοῦσιν, ἐν ὀχυροῖς καὶ δυσβάτοις τόποις. Τούτοις θαρροῦντες ὑπεκρίνοντο ἀγάπην καὶ δούλωσιν πρὸς τοὺς τοὺς ἀρχαιοτέρους βασιλεῖς καὶ ἐξερχόμενοι τῶν ὀχυρωμάτοων ἐληΐζοντο τὰς χώρας τών ῾Ρωμαίων ὅθεν ἀγανακτήσαντες κατ᾽ αὐτῶν, ὡς εἴρηται, διέφθειραν αὐτοὺς. Οἱ καὶ ἐξελθόντες τῶν ἐκεῖσε διεσπάρησαν ἐν πάσῃ τῇ ᾽Ηπείρῳ καὶ Μακεδονίᾳ, οἱ δὲ πλείονες αὐτῶν ᾢκησαν τὴν Ἐλλάδα...

Să știţi de la mine, voi şi ai voştri, că al Vlachilor neam e necredincios la culme şi stricat, nici lui Dumnezeu ţinând credinţă dreptă, nici împăratului, nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amăgi pe toţi. Mari minciunoşi şi tâlhari vestiţi, ei sunt pururea gata a jura prietenilor cele mai grozave jurăminte, şi a le călca apoi cu uşurinţă, făcând frăţii de cruce şi cumetrii, meşteri de a înşela prin ele pe cei proşti. Nici o dată n-au fost ei cuiva cu credinţă, nici chiar vechilor împăraţi ai Romanilor. Împăratul Traian îi atacase, i-a strivit de tot şi i-a robit, ucizând pe împăratul lor Decebal, al căruia cap a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului Roma. Ei sunt aşa numiţii Daci şi Bessi. Dentâi locuiseră în vecinătatea Dunării şi a fluviului Sau numi t astăzi Sava, unde acum locu i esc Serbii, în locuri tari, grele de străbătut, pe cari rezemându-se, făţăriau iubire şi supunere cătră vechii împăraţi, pe când din întăririle lor năvăliau şi pustiiau provinciile Romanilor, încât aceştia, pierzând răbdarea, precum am spus-o, i-au strivit. Atunci fugind de acolo, ei s-au răspândit în tot Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi s-au aşezat în Elada....

În acest pasagiu, este o parte pe care Kekaumenos a luat-o din lecturile sale clasice, bunăoară despre Bessi din Strabone şi despre lupta lui Traian cu Decebal din Dione Cassiu ; este o parte însă, în privinţa căreia el nu putea să aibă decât informațiuni personale, şi anume:

1.În secolul XI Românii locuiau în Epir, în Macedonia, şi foarte mulţi în Elada;

2. acei Români știau să ameţească şi să înşele prin viclenie pe toți duşmanii lor;

3. ei veniră acolo, fugind dintr-o regiune învecinată cu rîul Sava, adecă nu din Dacia, ci din Pannonia.

De cătră cine fuseseră alungaţi Românii din Pannonia? Acesta Kekaumenos n-o știa, şi de aceea el o atribue într-unu mod vag « vechilor împăraţi », căzând astfel în doue nepotriveli:

1. ar fi fost absurd ca « vechii împăraţi » să fugărescă pe Români din Pannonia tocmai în interiorulu imperiului, adecă să-i adăpostescă în loc de a-i goni;

2. din cauza acelei fugăriri Românii veniseră a se aşeză până în Elada, unde iarăşi ar fi absurd de a-i căută sub « vechii împăraţi ».

Pasagiul din Kekaumenos se poate înţelege pe deplin numai întregindu-se prin cronica lui Nestor: invasiunea maghiară a fost aceea care alungase pe Români din Pannonia.

Tuturor istoricilor noştri a rămas necunoscut un preţioschrisov de la împăratul bizantin Basil Bulgaroctonul, care — după ce nimicise primul imperiu bulgăresc — ne spune în anul 1020 că « în întrega Bulgarie se află împrăştiaţi Români, iar lângă rîulă «Vardari», adecă în Rumelia, locuiesc o seamă de Unguri »: τῶνἀνὰ πάσαν Βουλγαρίαν Βλάχων καὶ τῶν περὶ τὸν Βαρδάριον Τοὐρκων .

Acei Români din 1020 nu erau Meso-Latinii cei găsiţi de Slavini în Balcani în secolul VII şi dispăruţi apoi prin amestec cu dînşii, ci erau Românii cei alungaţi de cătră Unguri din Pannonia pe la 900-950, pe cari gonindu-i Maghiarii, „Τοῦρκοι“ în cronicele bizantine, o seamă din aceşti Maghiari au rămas şi ei în Rumelia.

Menţiunea Ungurilor la un loc cu Românii în chrisovul împăratului Basil Bulgaroctonul e foarte caracteristică. Pretinde-va un Hunfalvy, pentru a nu-şi perde procesul cu Românii, cum că şi acei Unguri locuiau peste Dunăre tot din epoca lui Aurelian, ca şi colonia cea ungurescă de lângă Ochrida, pe care o menţioneză Anna Comnena; οἱπερὶ Ἀχριδα οἰκοῦντες Τοῦρκοι ?

Despre aceşti Unguri vorbește şi Anonimul regelui Bela, când ne spune că în invaziunea peste Dunăre, pierzând pe căpitanul lor, ei din prostie nu s-au mai întors în Ungaria: «stultus popu-lus, quia mortuo domino suo viam non dilexit redire ad patriam suam.» Dînşii au rămas dincolo de Balcani din prostie, fie şi aşa, de oarece nu avem nici o probă contrarie; Românii însă, alungaţi din Pannonia de neamul acestui «stultus populus», au trebuit să rămână peste Dunăre de nevoee.

Năvălirea Ungurilor a avut o importanţă extremă pentru istoria Peninsulei Balcanice în veacul de mijloc. Pe Românii din Dacia, tari prin cetatea munţilor, Arpad şi urmaşii săi n-au fost în stare să-i sfărâme sau să-i gonescă, ci chiar din contra au fost aprope totdeauna bătuţi de dînşii; pe Românii însă cei de pe şesul Pannoniei, rău adăpostiţi şi poate şi rău organizaţi, Maghiarii i-au alungat, şi de aci următoarele două consecinţe: dintâi, către naţionalitatea serbă, plămădită din amestecul Bohemilor cu Iliro-Latinii, s-a mai altoit acuma un element daco-latin, de astă dată nu ca substrat, ci numai ca accident, dar accident foarte însemnat prin înrudirea sa cu substratul; al doilea, s-a născut naţionalitatea macedo-română, care în curs de vro două sute de ani, de la secolul X până la secolul XII, n-a încetat de a se tot lăţi, de o parte până la poalele Balcanilor, de alta până la nordul Eladei.

Calea fiind odată deschisă, din când în când puteau a se mai adăuga către acei Macedo-Români cete nouă de Români din Dacia, sau din cei ieşiţi cu dînşii tot din Pannonia şi cari se opriseră printre Serbi.

Să nu fi fost năvălirea Ungurilor, nu s-ar fi născut acel puternic imperiu româno-bulgar al lui Ioniţă Asen, care dete Bizanţiului prima adevărată lovitură de morte.

Când alătureză cineva dialectul daco-român sau al  Românilor propriu-zişi cu dialectul macedo-român al Armânilor şi cu cel istriano-român al  Rumerilor, nu poate să nu constate următoarele:

1. Aceste trei dialecte diferă între ele mai puţin decât dialectele provinciale din Italia şi din Franţa, iar prin urmare e peste putinţă ca rumperea continuităţii între ele să fie veche. Separaţiunea s-a operat foarte târziu, după ce totalitatea unei singure limbi românești fusese deja pe deplin formată, crescută şi consolidată, ceea ce s-a întîmplat anume între secolii III — IX, în curs de şese sute de ani, în ţara unde Traian îşi pusese piciorul trecând podul de la Severin şi de unde apoi elementul  românesc s-a întins treptat în Ardel, în Banat, în Pannonia.

2.    Dialectul daco-român prezintă o dezvoltare liniştită organică, în care nu ne întîmpină contrastul între un prea mare conservatism pe de o parte şi între o prea mare desfigurare pe de alta, ca la Macedo-Români şi cu atât mai mult la Istriano-Români. Un asemenea contrast este rezultatul unei zguduiri. Orice zguduire dezechilibreză. Dialectul macedo-român şi cel istriano-român s-au zdruncinat prin colindările lor, pe când cel  daco-român s-a mişcat simetricește, rămânând nestrămutat în aceleaşi condiţiuni teritoriale, climaterice şi etnice.

Faimoasa teorie a lui Rosler este o ipoteză anti-linguistică şi anti-istorică totodată. Anti-linguistică, de vreme ce ea se întemeiază pe absoluta neștire a legilor de formaţiunea dialectelor. Anti-istorică, fiindcă ea uită în genere că popoarele din vecul de mijlocu se împingeau de la nord spre sud, niciodată de la sud spre nord, şi uită în specie că Românii erau atunci ciobani, iar migraţiunile ciobanilor sunt totdeauna iarăşi de la nord spre sudu, niciodată de la sud spre nord.

Când e vorba de începutul popoarelor şi de epoce întunecose din vieţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheieri greşite; la încheieri greşite, nu mai puţin, duce orice studiu exclusiv linguistic. Pentru a nemeri adevărul, sau încai a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-linguistic.  Când un text istoric se întărește printr-un fapt linguistic sau vice-versa, ambele urmărite pe o cale strînsă metodică, atunci şi numai atunci adevărul e găsit.

Isprăvind, mă întreb acuma: izbutit-am oare a limpezi problemele cele mari, puse în capul studiului de faţă ?

Primul strat etnic cunoscut al Peninsulei Balcanice întregi au fost Pelasgii, o ginte nesemitică şi ne-indo-europee, sămănând  la apucături mai ales cu vechii Egipteni.

Peste substratul pelasgic, amestecându-se cu el, s-au aşezat, cu vro 2000 de ani înainte de Crist, două ginţi indo-europee deosebite: Elenii şi Tracii.

Grecii de astăzi, cu toate ingredientele străine primite în cursul vecurilor, sunt o continuitate directă a anticilor Eleni; iar o continuitate directă a anticilor Traci sunt Albanezii de astăzi, cari însă reprezintă numai unul din numeroasele dialecte tracice.

Afară de Albanezi, toţi ceilalţi Traci, împărţiţi într-o mulţime de popoare mari şi mici, au fost desnaţionalisaţi sub dominaţiunea romană, şi anume Tracii cei sudici, de la Balcani în jos până la Elada, au fost grecizaţi, Tracii cei nordici au fost latinizaţi.

Latinizarea Tracilor nordici, făptuită între secolii III—VI, a produs trei dialecte traco-latine: dialectul meso-latin între Dunăre și între Balcani, dialectul iliro-latin între Balcani și între Adriatica, dialectul daco-latin în Carpaţi.

In secolul VII, aproape în acelaşi timp un popor slavic de ramură polonă s-a aşezat peste Meso-Latini, cu cari amestecându-se, a dat naștere naţiunii româno-slavice numite mai târziu Bulgari, iar un popor slavic de ramura bohemă s-a aşezat peste Iliro-Latini, cu cari amestecându-se, a dat naștere neamului româno-slavic al Serbilor.

Înainte şi în tot timpul acelor mişcări polono-boheme, Daco-Latinii locuiau netulburaţi în Oltenia, în Banat şi într-o parte a Ardeiului, de unde cu încetul îşi întinseră crengile asupra Pannoniei, pe când în Moldova şi până la Olt se înverteau — parte Tătari, parte Slavi — Pecenegii, Comanii, Rutenii şl chiar Litvanii.

Năvălirea Ungurilor în secolul X n-a putut să nimicească sau să alunge pe Românii cei din părţile Daciei propriu-zise, dar a reuşit să împingă o seamă de Români din Pannonia spre Moravia, unde ei n-au întârziat a fi slavizaţi, Iar pe ceilalţi Români tot din Pannonia l-a gonit peste Dunăre, unde dînşii parte s-au slavisat,  parte s-au păstrat în Istria, partea cea mai mare a alcătuit sîm-burele Macedo-Românilor de astăzi.

În acest mod, după secolul X, afară de Daco-Latinii cei vechi rămaşi în Carpaţi, cari au păstrat numelede Români, menţionat  deja la Iornande, s-au ivit două odrasle ale lor peste Dunăre: Armânii la sud de Balcani şi Rumerii lângă Triest.

Sunt acum treizeci de ani şi mai bine de când, printr-o monografie despre Io în titlul Domnilor români şi bulgari şi printr-un studiu întitulat  Perit-au Dacii? eu începusem un şir ne-ntrerupt de cercetări analitice asupra Istoriei române. Lucrarea de faţă, o scurtă sinteză a acelei lungi analize, este ultimul cuvînt al meu asupra unor măreţe nedumeriri, cari m-au zbuciu-mat peste un pătrar de secol. Căutând totdeauna adevărul  numai pentru adevăr, fără nici un folos egoist şi fără nici o tendinţă şovinistă, sunt fericit de a constata că nu m-am contrazisu niciodată în trăsăturile cele fundamentale, deşi mi-a plăcut totdeauna a mă completa şi uneori a mă rectifica eu însumi în amănunte. Dar fericirea mea cea mai mare este, că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la dezbinare, ci îndemnă la înfrăţire toate popoarele balcanice. Românii, Grecii, Albanezii, Serbii şi Bulgarii, ne apar acum ca o singură familie strîns înrudită, ca un  ovpnooiov de fraţi, de veri şi de cumnaţi.

Descălecarea Serbilor si Bulgarilor in secolul V.