Te las, patrie, soție,

Ah! și dorul v-a-mpilat,

Jugul greu v-a-ngenuncheat,

Viață-amară, moarte vie!

Te las, patrie,-n lamente

Și-n catene fiii tăi;

Râd și danță toți cei răi

La suspinele-ți ardente.

Pruncul țipă, mama plânge,

Tata geme greu sub fier,

Junii nalță pumni la cer,

Și tiranii-s beți de sânge.

Rusul bate, neamțu-ntinde,

Veneticul blestemat,

Lor ce naibei s-a-nchinat,

Țară, fată, toate-și vinde.

Te las, patrie,-n sclavie;

Și-n pământ și loc străin

Nu m-așteaptă decât chin,

Viață-amară, moarte vie.

Voi vedea munte și vale,

Fetișoare, ochi frumoși,

Gesturi, datini, juni voioși,

Dar nimic ca ale tale.

Râuri, mare, vânturi, stele,

Toate-s surde l-al meu chin;

Nu ești, Oltule, străin:

Spune tu de ale mele.

D-oi vedea și lumea-ntreagă,

Spune că nu sunt ai mei;

D-oi vedea eroi și zei,

Nu e România dragă.

Te las, dulce Românie,

Dar, d-a vrea și Dumnezeu,

A veni și rândul meu

Să mor, să trăiești tu vie.

Moartea pentru-a ta scăpare

A fost toată ținta mea;

Fericirea-mi cea mai mare

E să mor când vei via.