Din ceruri descindută, a mea candidă liră

N-am atârnat vrodată la poartă de-mpărați;

Când însă-ale lor fapte venind o-nsuflețiră,

Din secol pân' la altul etern au fost cântați.

Virtutea prin puterea-mi devine o ființă,

Ca zeu pre pământ are și templu, și altar;

Și viciul, din contra, din neagra locuință,

Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.

Istoria prin mine ia chip, se-nființează,

Și libertatea mumă a fericirii fac;

Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,

Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.

La câmp și la cetate, în noapte și în rază,

În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;

Conserv ale lor nume în secoli de viază,

Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.

Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,

Venii eroii voștri în lume-a celebra;

A lor țărână sacră la vocea mea tresare.

Și dacă dormiți încă, cei morți vă va-nvia.

Târgoviștea e templu l-a mea călătorie

Și p-ale ei ruine în pace mă așez,

Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,

Și fapte mari, victorii naintea mea le văz.