O vulpe copilandră ce-abia se apucase

De-aceea ce-nvățase,

Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,

Să cumpere la gâște, găini, cocoși, curcani...

Porni din vizunie,

Prin crâng se tot coti,

Ieși într-o câmpie —

Ș-odată se opri.

Un cal slobod aicea păștea în voie bună;

A vântului suflare prin coamă-i se juca,

Și falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,

De latele-i copite pământul se detună.

Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;

Se uită, îl măsoară,

Și ochii-n cap îi joacă

Și dinții-n gură-i toacă...

Se-ntoarce, se strecoară,

Prin tufe o tulește și-n clip-acasă fuse.

Aleargă la cumătrul, nea lupul, și-l găsește:

„Nea lupe, cumetrașe, dă tare, te gătește,

Vin', vino după mine, ici, uite, la un loc,

Să vezi un... ăla mare, un frunteș dobitoc.

Aoleo, dragă cumetre!

E un zdravăn chilipir,

D-aci poți, zău, să te umfli

Și în burtă, și-n chimir.”

Iar lupul îi rânjaște (căci astfel el zâmbește)

Și-ncepe să-i vorbească: „Cu mine cin' s-a pus

La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povestește,

Urechile lungi are? Sau coarne nalță-n sus?

Sau dinți mistreți spumează?

Mustăți, gheare zărit-ai?

Vrun muget auzit-ai?

Vro trombă naintează?

Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos și mare,

E roșu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are ⁵ ?”

„D-istoria naturii o știi că n-am habar,

Nu mă cunoști de dascăl, geambaș ori maimuțar.

La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:

Îți spui că-i «ăla mare, un frunteș dobitoc».”

Așa vorbea-ntre ei

Meseriașii mei;

Și-n sfatu-nsuflețit

Nici prinseră de veste

Când, iat', au și sosit

La locul de poveste:

Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.

Iar calul, cât îi simte, pășunea pe loc lasă,

Pe loc în vânt înalță cap falnic, fioros,

Și nările-i se umflă; un ochi înfurios

Albeața-ntreroșaște, lumina ațintează,

Și coama-i se zburlește și coada-i undoiază;

În jos capul avântă, azvârle dinapoi

(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);

Pe câmp d-a lungul fuge și tropotu-i detună

Și bubuie pământul și luncă, crâng răsună.

Dar vulpea e vicleană,

Și viclenia zboară;

O ia după poiană,

Prin tufe se strecoară

Și iese înainte, când calul se oprește,

Și-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpește:

„Stăpâne, plecăciune!

Sunt roaba dumitale.

Ești slobod și e jale

Cu-atâta-nțelepciune

Să umbli preste câmpuri. Îți spun, drept datorie,

Că noi, câteva fiare, avem tovărășie

Dreptatea să cunoaștem ⁶ , curând să dezrobim

Juvinii, dobitoace și slobozi să trăim.

În astă eterie ce pravili mari gătește,

Un lup cu coada lungă, vestit republican,

În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntărește,

Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.

Eu viu ca să-ți propunem a te uni cu noi.

Dar, ia, și prezidentul sosește dinapoi

Și va să-ți dezvelească

Materia frățească.

Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie

În condica cea mare și-ți dă și vrednicie.”

Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoiește,

De coada titirită a vulpii se-ndoiește

Și cugetul viclenei îndată îl pătrunde;

Și, făr-a pierde vreme, rânchează și răspunde:

„Jupâni republicani,

Vestiți americani!

D-aveți așa dorință al meu nume să știți,

E ici scris pe potcoavă. Puteți să mi-l citiți.”

La aste vorbe vulpea îndată o sfeclește,

În laturi cam privește,

Încet coada își strânge, se trage la o parte.

„Cât pentru mine, zise, vă spun că nu știu carte,

Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,

Și tata, fără slujbă, la școală nu m-au dat;

Iar domnul lup se trage din casă lăudată,

Și cartea, câtă este, de rost o a-nvățat.”

Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase

Și mațu-i leșinase

Și burta începuse să tot îi ghiorăiască,

Se duse să citească.

Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,

C-o bună lovitură ți-l culcă binișor.

Avântă iarăși capul și fuge ninchezând;

Iar vulpea o tulise republica plângând.

Deslușit ne dovedește

Fabula ce am citit

Că viclenii își fac planuri,

Dar nu-n veci au izbutit ⁷ .