Share on Twitter Share on Facebook

Calul, vulpea, lupul

O vulpe copilandră ce-abia se apucase

De-aceea ce-nvățase,

Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,

Să cumpere la gâște, găini, cocoși, curcani...

Porni din vizunie,

Prin crâng se tot coti,

Ieși într-o câmpie —

Ș-odată se opri.

Un cal slobod aicea păștea în voie bună;

A vântului suflare prin coamă-i se juca,

Și falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,

De latele-i copite pământul se detună.

Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;

Se uită, îl măsoară,

Și ochii-n cap îi joacă

Și dinții-n gură-i toacă...

Se-ntoarce, se strecoară,

Prin tufe o tulește și-n clip-acasă fuse.

Aleargă la cumătrul, nea lupul, și-l găsește:

„Nea lupe, cumetrașe, dă tare, te gătește,

Vin', vino după mine, ici, uite, la un loc,

Să vezi un... ăla mare, un frunteș dobitoc.

Aoleo, dragă cumetre!

E un zdravăn chilipir,

D-aci poți, zău, să te umfli

Și în burtă, și-n chimir.”

Iar lupul îi rânjaște (căci astfel el zâmbește)

Și-ncepe să-i vorbească: „Cu mine cin' s-a pus

La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povestește,

Urechile lungi are? Sau coarne nalță-n sus?

Sau dinți mistreți spumează?

Mustăți, gheare zărit-ai?

Vrun muget auzit-ai?

Vro trombă naintează?

Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos și mare,

E roșu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”

„D-istoria naturii o știi că n-am habar,

Nu mă cunoști de dascăl, geambaș ori maimuțar.

La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:

Îți spui că-i «ăla mare, un frunteș dobitoc».”

Așa vorbea-ntre ei

Meseriașii mei;

Și-n sfatu-nsuflețit

Nici prinseră de veste

Când, iat', au și sosit

La locul de poveste:

Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.

Iar calul, cât îi simte, pășunea pe loc lasă,

Pe loc în vânt înalță cap falnic, fioros,

Și nările-i se umflă; un ochi înfurios

Albeața-ntreroșaște, lumina ațintează,

Și coama-i se zburlește și coada-i undoiază;

În jos capul avântă, azvârle dinapoi

(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);

Pe câmp d-a lungul fuge și tropotu-i detună

Și bubuie pământul și luncă, crâng răsună.

Dar vulpea e vicleană,

Și viclenia zboară;

O ia după poiană,

Prin tufe se strecoară

Și iese înainte, când calul se oprește,

Și-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpește:

„Stăpâne, plecăciune!

Sunt roaba dumitale.

Ești slobod și e jale

Cu-atâta-nțelepciune

Să umbli preste câmpuri. Îți spun, drept datorie,

Că noi, câteva fiare, avem tovărășie

Dreptatea să cunoaștem, curând să dezrobim

Juvinii, dobitoace și slobozi să trăim.

În astă eterie ce pravili mari gătește,

Un lup cu coada lungă, vestit republican,

În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntărește,

Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.

Eu viu ca să-ți propunem a te uni cu noi.

Dar, ia, și prezidentul sosește dinapoi

Și va să-ți dezvelească

Materia frățească.

Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie

În condica cea mare și-ți dă și vrednicie.”

Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoiește,

De coada titirită a vulpii se-ndoiește

Și cugetul viclenei îndată îl pătrunde;

Și, făr-a pierde vreme, rânchează și răspunde:

„Jupâni republicani,

Vestiți americani!

D-aveți așa dorință al meu nume să știți,

E ici scris pe potcoavă. Puteți să mi-l citiți.”

La aste vorbe vulpea îndată o sfeclește,

În laturi cam privește,

Încet coada își strânge, se trage la o parte.

„Cât pentru mine, zise, vă spun că nu știu carte,

Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,

Și tata, fără slujbă, la școală nu m-au dat;

Iar domnul lup se trage din casă lăudată,

Și cartea, câtă este, de rost o a-nvățat.”

Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase

Și mațu-i leșinase

Și burta începuse să tot îi ghiorăiască,

Se duse să citească.

Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,

C-o bună lovitură ți-l culcă binișor.

Avântă iarăși capul și fuge ninchezând;

Iar vulpea o tulise republica plângând.

Deslușit ne dovedește

Fabula ce am citit

Că viclenii își fac planuri,

Dar nu-n veci au izbutit.

1838