D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine

N-au îmblânzit destinul; și ora mi-a sunat!

Cântarea mea din urmă și lira-mi a-ntonat.

Dar cântă, a mea liră, accentele-ți sunt line.

Vezi colo unde râul suspină trecător

Sub salcea plângătoare ce trist se despletește,

E neted locu-acuma și iarbă verde crește;

Iar mâine...-o moviliță, o piatră... sub ea, dor.

Ici trista filomelă și tineri păsărele

Sub salcia umbroasă din svol se vor lăsa

E pace; și repaos, răcoare vor afla

Și mă va plânge vocea duioasei turturele.

Căci p-a mea piatră mută adesea va veni

A-și răcori durerea la unda-nseninată,

Și-n jurul lirei mele, de ramuri atârnată,

Al său cuib solitariu și văduv a-și clădi.

Căci am iubit ca dânsa, și calda mea țărână

De focul meu va arde, mormântu-mi va sălta:

Dasupra-i păsărela cu dor va repeta

Suspinele-ți ardente aci lângă fântână.

E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a apus.

Când luna blând, senină prin frunze va pătrunde

Și lin se va răsfrânge jos, colo, p-ale unde

Și când adie mistic zefiru-n svol pe sus,

Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduioasă,

Cu părul tău de aur ca raze răsfirat,

Vin', scumpa mea Elvira, și sânu-ți înfocat

Lipește-l d-astă liră și mută, și duioasă.

Cu degetu-ți de roze, d-albețea unui crin,

Deșteaptă-n ea un sunet, Elviră-namorată;

Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată

Cântarea mea din urmă și ultimul suspin.

Eu, deșteptat d-ast sunet din lunga-mi lungă pace,

În saltul de viață pe loc m-oi avânta,

Ca spirit al credinței în juru-ți voi svola,

Cu-a ta credință-ndată într-una mă voi face.

Și-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi

Acele fierbinți lacrimi, a ochilor rouare;

Cu tine dimpreună voi întona cântare

Ca-n astă de pe urmă a despărțirii zi.