Share on Twitter Share on Facebook

Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

O dihanie de cioară,

Ce-i dăduse naiba-n gând?!

Să ia fulgi de alte păsări,

Să iasă la zbor cântând.

Iat-o împopoțonată

Și mereu se gâtuiește,

Ulubeasna-mpestrițată

Rățoit bănănăiește.

Ce nume să-și dea acuma?

Că e lucru-nsemnător!

De la nume-atârnă toate

Și trecut, și viitor.

Dar cioara, de! e tot cioară,

Și astfel se socotea:

Nu-și mai vedea de loc ciocul

Și trupul nu-și mai simțea.

Se gândi cum s-o brodească

Și să-și cate vrun nășic:

Dar nașul i-o da vrun nume

Ce n-o plăti mai nimic.

Haide! singură se face

În biserica de caș

Ș-alde popă, ș-alde naș,

Ca să fie bine pace:

Fără sfadă, fără price,

Rămâne zis ce-și va zice.

Se numi privighetoare,

Păsăruică cântăreață,

Unde cântă pe răcoare,

Știi, colea, de dimineață.

Și zbura de bucurie

Biata cioară când gândea

Că cioroii or s-o ție

De poet și păsărea.

Iese-acuma îngâmfată

Și la lume se arată

Și ne-ncepe a cânta.

La-nceput coțofenează,

Glasul și-l mai subțiază,

Dar ce-i faci? că e tot ga!

Țipă: ga! și ga! răsună;

Păsările se adună,

Ascultă și aud: gară!

Se uită, dar nu văd cioară.

Dihania-nnebunește,

Cântă — cine-o mai oprește?

„Sunt — zice — privighetoare

Și Dumnezeu mi-a dat dar;

Sunt pasăre zburătoare.

Care de pe lângă mine

Va zice că nu cânt bine,

E mare, mare măgar.”

Și eho răspunde: gar!

Pasările aud: gar!

În tăcere o ascult;

Se apropie mai mult,

Fiecare o privește,

Fiecare își zărește

Fulgulețul, pana sa,

Și-ncep a ți-o dezbrăca,

Scuipă-n gură ș-apoi zboară.

Poetul rămâne cioară!

1838