Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,

În sfânta atmosferă luminii celei vii,

De unde-emană viața; și râul fericirii

Adapă, răcorește cereștile câmpii,

Și spiritul agapei burează ambrozie

Și-nmărgărită câmpii eternei beatituți,

Spre-a crește-haritatea, angelica tărie

Din care purced pacea, divinele virtuți;

Pe muntele de aur, în stânci de adamante,

Cu pulbere de stele, verzit de imortali,

Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante

Și unde se dezvoltă virtuțile florali;

Acolo unde-adie zefirul de clemență

Prin arborii științei ce Domnul! Domn! șoptesc

În quietutea naltă d-amor, de inocență,

La râuri de viață ce Domn! iar murmuiesc;

Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotenței,

Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,

Acolo este tronul divinei providenței,

Pe mii de miriade de repezi cherubimi.

Cerească armonie organe mii răsună;

Poeții-eternitătii, serafi întraripați,

Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,

Răpiți în adorare, de Domnul însuflați.

Ființe de simțire, cu totul de vedere,

Contemplă în mirare p-eternul Iehova,

În marele panhymniu, în sfânta preveghere

Întreg nemărginitul răsună: Osana!

P-același tron, d-a dreapta, născut în preștiintă

În sânu-eternității, de angeli nevăzut,

Etern era și Fiul, cu Pater d-o ființă,

Ca dânsul fără margini și fără început.

Când pater al puterii, voind să-l glorifice

Ca un moștean al gloriei, ca Verb și creator,

Puteri, virtuți într-însul să se identifice

Și-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,

Cerești, eterii trombe în spațiuri răsună,

Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;

În juru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună,

Atenți în tot amorul, ascultă, se supun,

Văd toți pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă

Și cunoscut se face Cuvântul peste tot;

La vocea-i mundiferă creația așteaptă

Și laudă, mărire din arpele lor scot.

Și spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință

Se-ntrec să se închine la Marele Cuvânt,

Prin el să se-ntregească în toată-a lor ființă

Și-ntr-însele să cheme al lui coborământ.

O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;

Trag toți cu-ardoare sfântă, aduc carul cel viu

Ce splende de lumină și de științi derază.

Pe dânsul se așează Divinul Verb și Fiu,

A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;

Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;

Orele-eternității la dânsul înhămate,

D-apocalipse duse, spre secoli propășesc;

De angeli miriade preced și îl urmează,

Și carul naintării propasă ne-ncetat,

Din iute în mai iute, și-n calea-i însemnează

Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.

Tăria înconjoară în sfântă armonie

Și cerurile toate de glorie se-mplinesc;

Dreptatea, adevărul, știința, bucuria

Răsar într-a lui urmă și cresc și se-nmulțesc.

Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,

Celebră imeneul, arzând ca mii de sori,

Ființe mii într-una în nuntă-universală,

O flacără din flăcări, volvoare din volvori.

Al păcii spirt e una cu-al dragostei, blândeții,

Al dragostei ș-al păcii într-una se unesc

Cu al inteligenței ș-al naltei frumuseții,

Și toate iar în Domnul și cresc, și viețuiesc.

Tot este viu în ceruri și totul e viață,

Ș-o sfântă armonie ș-o unitate fac;

Un plan e tras d-atuncea, și totul ne învață

Că sufletele noastre tot astfel se înfac.

Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,

Așa purced și astfel solia-și împlinesc;

Așa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună

Și tot așa ca raze la centru se unesc.

Astfel Fiul Puterii în glorie naintează

Din margine la alta, în drum triumfător;

Iuțimea naintării prin șoapte cuvântează

Și vine iar de șade pe tron imperator.

Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,

Un singur cap arhangel rămâne nemișcat;

Distat în deitate, putere, fericire,

Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.

Onori și nemurire, tărie, libertate

Avea în cele nalte, de tot se bucura;

Ci cum văzu Cuvântul, a lui divinitate,

Îl dezvoltă în sineși, și greu îl apăsa.

Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,

Sta neclintit la postu-i și buzele-și mușca,

Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,

D-a tâmplelor bătaie ochi, față se roșea.

Oribilă durere de frunte îl cuprinde

Și fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;

În cugetu-i prin ură concepe și s-aprinde,

Turbează apostatul, o spumă e, un foc.

Plesnește al lui creștet. Născu păcătuirea;

Frumoasă și ridentă îi svoală împrejur,

Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simțirea,

Se-ncântă d-a sa filie întâiul duh sperjur.

Se înamoră; ea îl răpește,

Și mii de angeli o numesc sor',

La toți ea râde, ascuns fior

Pe toți petrece. La toți clipește,

Pe toți provoacă, la toți se-ntinde,

Cu toți e dulce, ochii-i vorbesc;

Și cap, și inimi la toți aprinde,

Ard de plăcere, tremur, doresc.

Ce mare și teribilă la angeli încercare!

Pe cine frumusețea-i nu l-ar fi tulburat?

O filie d-arhangel, născută-n cugetare,

O femine în spirit! Frumosul încarnat!

Răpindă, grațioasă, plăpândă,-amăgitoare,

Și umede și rumeni dulci buzi de Lucifer,

O față de speranță și mâini prea dătătoare,

Un viitor ferice frumoșii-i ochi ofer.

A sexului ei grații inspiră voluptatea

Și farmec peste farmec în corpu-i aerin;

Mișcarea ei seduce ca însăși libertatea

Și-n fața ei străluce ca fulger în senin.

Cochetă fără margini, cerească curtezană,

Încatena voința, pe toți îi captiva,

Și toți în ea văzură de cer o suverană;

Spre-a-i merita favoarea a-mpărăți dorea.

La toți le vine-n minte a-și pune rezidența

Mai sus de tronul păcii ș-a se-ndumnezei,

A-și însuși, a smulge pe seamă-și providența

Și sceptrul preatăriei spurcat a mânui.

În spiritul tiranidei strigară: Libertate!

O mască-amăgitoare infamei tiranii,

Iar boltele eterii răsună: Strâmbătate!

Din margine la alta trosnesc din temelii.

A reușit cocheta; dar țipă,-ngălbenește,

L-al său părinte-aleargă, și ochii îi sclipesc,

Și tremură la sânu-i, de el strâns se lipește,

La piept și el o strânge, și-ntr-una se unesc.

Bubuie cerul, se scoală Împăratul;

Duduie eterul, că pasă urgia;

Fulgere, vâlvoare în spațiu șerpuiesc;

Focul se-ntinde, curăță păcatul.

Marea-exploziune arrestă-eternitatea;

Saltă firmamentul și sorii se spăimântă,

Cugetul de crimă pe unde se-ntinde

Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;

Foc negru și roșu lumina se preface,

Plumb e ușurința și cerul se desface;

Cad rebelii-n spațiu și vâjâie căzând,

Haos, abis mare-i așteaptă căscând.

Pică și se schimbă pe cât trec din cer

Capete de angeli, de demoni picioare,

Aripă cerească una se mai vede,

Alta infernală la vale-nnegrește,

Monstru la alți capul în abis precede

Tălpile, lumină în cer mai lucește.

Neagră, fumegândă acum sunt volvoare,

Nume, suvenire din ceruri le pier.

Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce

Un gladiu de flăcări ce ține Mihael,

Ce miriade d-angeli comandă și conduce,

Și pacea le anunță prea blândul Gabriel.

„Cu tremur și teroare să stăm pe loc, cu frică,

La toți atențiune! Căzutul e Satan!”

Satan! răsună cerul, Satan! se nalță, pică

Satan! din sferă-n sferă, și-n haos urlă — AN!!!

Cu mult este mai mare căderea spirituală,

Și nu pot fi cuvinte a se asemăna

Cu oricare cădere ce e materială,

E mică-asemănare concret a se-arăta.

Când aste întunerici de lumi nenumărate,

Nestrămutate astre și sateliți, planeți

Ce-și țin ale lor giruri prin căi preînsemnate,

Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,

Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,

Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,

S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare

Și una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.

Ast uiet ce ar face totala-anomalie,

Amestecul, ciocnirea, zgomult material,

În ceartă elementele, cutremur în tărie,

N-ar face-atâta uiet ca-ast zvon spiritual.

Ca soarele de mare, mai mare între stele

Și stinși d-a lor lumină ca Urius, Titan,

Așa cad legioane de spirite rebele,

Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.

Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,

Din regiune-ntr-alta mai repezi vâjâiesc,

Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,

Și trăsnete-nmulțite din urmă îi ajung.

Cad unul peste altul, ruine spirituale,

Și se resping teribil, în spațiu se-ntind;

Minți, spirite stupide, perverse și fatale,

Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.

Și cad căzând ca mintea, s-afundă în turmente,

Vârteje ascuțite, și tot se ascuțesc,

Și șuieră vâlvoarea ca lupta-n elemente,

Și negri, cât s-afundă, cu-atâta se negresc.

Plesnește universul, abisul se despică,

Tartarul se deschide; de foc un ocean

Se-ntinde fără margini, și demonii tot pică,

Cei mari tot mai nainte, din toți mai greu — Satan.

Acesta, ca alt soare, și încă și mai mare

Și repede ca mintea, cu uiet ajungând,

În Tartar urlând cade, s-afundă ca-ntr-o mare,

Cât universu-n spațiu deschide volborând.

Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare,

Lăut în focul gheenei, ca-n jurământ fatal,

Uimit scutură capul, se-neacă de turbare

Și grință la cer dinții teribil, infernal.

Cu-același zgomult cade și Belzebuth, Astaroh,

Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,

Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,

Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon și Belial.

Tartarul zbiară, grință și tremură-n turbare,

Și țipete teribili răsțipă, bubuiesc;

Lung urlă și răsurlă vendictă, răzbunare,

Blestemă providența, la ceruri greu hulesc.

Ca unde-ntărâtate când stă o vijelie,

Dezmăsurate unde când grele cad, plesnesc,

Așa munții de flăcări, dup-astă-anomalie,

În flisv plesnesc, se nalță, iar cad și iar plesnesc.

S-alină-apoi tumultul și nu mai e vedere,

Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc,

Vârteje de fum negru rotează în tăcere;

Zdrobiți abia demonii se-ntorc, își cată loc.

Și ce loc să-și mai afle? în locul de durere,

În locul din afară și unde nu ajung

Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere:

Exotic întuneric ș-eternul suspin lung?

Când s-ar lua unime în loc de măsurare

O rază de la soare și până la pământ,

D-aci până la ceruri e mare depărtare!

Unimi d-astă măsură nenumărate sânt.

Sau cât este din centrul al centrelor tăriei

Și până peste polul și cel mai depărtat,

De șapte ori atâta principiul fericirii

A-mpins răul din ceruri damnării rezervat.

Aci, stătuți demonii de lunga lor cădere,

De trăsnetele juste pătrunși și sfâșiați,

Încep să mișuiască în vasta încăpere,

Într-un noroi de flăcări de tot desfigurați.

Jurați d-atunci la rele, l-a cerului urgie,

D-atunci asupra lumii inventă și trimit

Invidia, impostura, infama calomnie

Și morburile toate, păcatul înmulțit,

Corupțiunea toantă, trufia-mpilătoare,

Codarda-ipocrizie, parodiat amor,

Teribila minciune și moartea destructoare,

Discordii paricide, rezbel ucizător.

Orice flagel al lumii și orice sacrilege

Și guerrele civile aicea se încep;

D-aicea screme iadul și domnii far'de lege,

Popoarele rebele aicea se concep.