Un lup odată se plângea tare

Că, de ce merge, lumea se strică:

Bestie mare,

Bestie mică

Azi e totuna, ori lupi, ori miei...

Grele prefaceri! timpi și mai grei!

Că pe el, lupul, toți îl înjură

Și toți cu totul îl pradă,-l fură

Ș-apoi când e o vulpe de rea reputăciune,

D-o viață prea urâtă, ce nu se poate spune,

Și, culme peste toate,

Vecină, din păcate,

Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate.

Și n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu,

Căci marea-i pațiență îl bagă-n iad de viu.

Făcu, dar, peticiune,

Cu foc și rugăciune,

P-o limbă reformată,

Și trase-n judecată

Și el, ca năciunal,

Pe vulpe-n tribunal,

Compus, ca niciodată,

D-un urs cu brânca lată,

D-un bucefal-pardos,

D-un zripțor și cocoș;

Era ș-un 'rangutan,

Era și un curcan:

Toți judeci ca aceia, înalt areopagiu,

De bestii arbitragiu.

Petiția pornise pan lupul, sa se plângă,

Și-n dreapta-și luă locul, iar vulpea — în a stângă.

Procesul era-n forme, avea și avocați,

Tot zmei de doctorați

P-o limbă bestială

Ce-i zic și năciunală,

Erau și speptători,

Aptrițe și actori;

Vorbea d-un reglemânt,

Scotea ș-un testământ

Pe limba bestială,

P-atuncea năciunală.

„Princip! proprietate!” nea lupul nainta;

„Frăție! libertate!” lea vulpea declama.

„Justiție!” ”'Mpilare!” „Virtute!” „Strâmbătate!”

„Ba cauză!” „Ba gașcă!” „Minciune!” „Veritate”

„Martiriu, abnegații!” „Desfrâu, ipocrizie!”

„Ba Dumnezeu mă știe!”

„Ba binele comun!”

„Ba binele străbun...”

Ba lupul și d-onoare cu dinții se ținea,

Și până la candoare și vulpea întindea.

D-acestea talmeș-balmeș din ambe părți tuna,

Spelunca de cicane, de uiet răsuna.

Bătea cu laba lupul, pe hoața fulgera,

Sărea, țipa și vulpea: „Calomnie!„striga,

Și iarăși la martiriu, și iar la libertate,

Și iarăși la onoare, și iar la veritate.

Și vulpea, ca isteață,

A lupului trecute le da de tot pe față;

Ci de trecutul vulpii și lupul se înhață.

Ajunseră, în fine, a-și arunca în nas,

Pe târnuit, pe ras,

Ultrage foarte grele l-a unuia domnie

Ș-a vulpii dibăcie;

Ajunse pân' să zică că lupii sunt rapaci!

Și lupul să întoarcă că vulpile-s cârpaci!...

Atunci să fi văzut

Ce nu s-a mai văzut!

Scot dreptul natural,

Scot dreptul criminal,

Ba dreptul zoologic,

Ba cursul patologic

Frăției medicale... scotea și la patente,

Din cele mai potente,

Și dezvolta amarnic știința economică

Și arta hironomică,

Și drepturile toate, pe față și pe dos,

Din scoarță până-n scoarță retorice sofiate.

Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos

Cu gurile căscate.

Nu prea știau de carte ăi judici bestiali,

Ș-având cam pe a rânză pe zișii năciunali,

Pe unul și pe altul întruna condamnară,

Sentința pronunțară:

„Tu minți, jupâne lupe, când ne vorbești d-onoare,

Că n-ai princip, nici lege;

Și tu, vulpe, de unde ieșiși cu a candoare?

Pe amândoi să-i lege!

Furatele de vulpe de lup s-au fost furat,

Văzute-nvederat,

Și toate să s-aducă aci în tribunal.

Articolul — cutare — din dreptul bestial

Le dă neapărat,

Dup-al naturii curs,

La zgripsor și la urs.

Cocoșul și curcanul,

Precum și 'rangutanul,

Precum și bucefalul vor fi de mărturie,

Să puie-aci pecetea, precum ca să se știe.”