Antonia

D-nei Teodorescu-Sion

Fălticeni este un oraș mititel, dar foarte poetic, așezat capricios pe câteva coline armonioase, cu străzi largi și drepte, cu case invadate de copaci și de flori, complect acoperit iarna de zăpadă, despărțit de lume, alunecând în spațiu cu aspectul lui ireal de alb-strălucitor, iar vara, în aerul totdeauna răcoros, plutește parfumul brazilor. De la toate colțurile vezi drumuri care coboară pitoresc, iar de la Băncuță — la marginea târgului, câteva bănci, pe un deal, loc de întâlnire a câtorva rari îndrăgostiți — perspectiva asupra copacilor, a Șomuzului și a dealurilor este magnifică.

Casele se înșiră cu proprietarul lor bine cunoscut de ani de zile, prăvăliele ovreiești veșnic goale se înghesuie, cu câteva lucruri în geam, iar oamenii citesc îndelung ziarele, fac o plimbare pe Strada Mare înainte de culcarea de la ora nouă, duminică iau o prăjitură la cofetăria din centru, iar domnul prefect sau domnul procuror sunt salutați până la pământ, și fiecare se încearcă să citească pe fețele lor impasibile și grave ultimele vești de la capitală. Viața tihnită, fără mari ambiții sau intrigi, fără aventuri senzaționale sau hoții excesive; dacă moare cineva toată lumea merge la cimitir, iar orologiul de la turnul bisericii Adormirea împarte tihna întregului orășel în spații egale.

Dar în timpul războiului Fălticeni se transformase. Familii noi soseau, iar rușii defilau fără sfârșit — imagină halucinantă — dinspre zări spre zări. Alții rămaseră încarteruiți prin casele gospodarilor și umpleau cofetăria cu zarva lor, zornăiau pintenii pe trotuare, își aruncau apostrofe în limba lor melancolică și întovărășeau asfințitul cu coruri sau cu balalaice. Sărbătoarea, la singurateca Băncuță se aduna lumea, căci cânta muzica militară. Spitalele încărcate cu răniți, trenurile încărcate cu soldați, pe cer aeroplane și în aer vești contradictorii. Pensionarii pașnici se adunau, discutau, erau patrioți înverșunați, și veșnic aveau câte o veste de povestit.

Eram pe atunci elev de liceu și, ca și camarazii mei, învățam numai cu aproximație, și tot timpul ne amestecam printre ruși, îmbrăcați ultima modă în stofa de la Buhuși, discutam și noi în felul nostru războiul sau povesteam nesfârșit asupra fetelor din târg. Fiecare din noi avea amorul lui, și mie îmi plăcea o duduie subțirică și sprintenă, cu mutra de șoricel și cu numele de Désirée.

Într-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care mă anunță:

— Știi că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofițer rus. O cheamă Antonia. E foarte drăguță și talentată. Trebuie să vie îndată și o s-o cunoști.

Și, într-adevăr, după puțin timp, fetița își făcu apariția. Subțire, înaltă, părând mai mare decât era, blondă, cu obrazul alb de porțelan, cu ochii albaștri și cu un surâs foarte grațios.

— Iată și pe Antonia!

— Încântat de cunoștință, domnișoară! făcui eu cu o mică ironie de băiat mai mare.

Profesoara, încântată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt lecția și fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în câteva ședințe, ce îndemânatice îi erau acum degetele, ce ureche perfectă avea, ce exact ținea măsura și cu ce freamăt întovărășea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai arătat și alte talente. În cântecul profesoarei a dansat grațios, variat, agitând un voal împrejurul ei. Am aplaudat, am felicitat, apoi mi-am reînceput lecția. Antonia se rezimase cuminte de piano și asculta cu răbdare. Dar când să termin — profesoara tocmai se depărtase — mi-a căzut un bilețel pe mâini.

Era scris: „Cavalerule, îmi placi foarte, foarte mult!“

Am râs, râs de om mare față de precocitatea amuzantă a unei fetițe, am povestit întâmplarea la toți. Aceasta a jignit-o pe rusoaică și s-a supărat pe mine mai multă vreme.

Dar apoi ne-am împrietenit. Ne întâlneam totdeauna la lecția de piano, unde ea venea mai repede decât trebuia, ca să mă asculte cuminte sau ca să mă reție și să-mi arate progresele. Câteodată vorbeam mai mult, și cuvintele ei românești aproximative erau o încântare. Păstram tonul glumeț, și ea pe cel grav. Păream eu cel mic și ea cea mare. Succesul meu era știut de toți. Eram ironizat. Dar totuși eram încântat, căci mi se părea că prețul meu în ochii lui Désirée trebuia să crească. Antonia avea, în miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ținea supărări, prelungea căldura împăcărilor, o enerva tonul meu superior, își aranja, cu noi variații, panglicile.

Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavând ce face, am voit s-o întovărășesc, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezitări, mi-a mărturisit:

— Trebuie să cumpăr niște mere murate!

Am întovărășit-o totuși, dar înconjurând, complici fără multe explicații, strada principală. Apoi, după ce Antonia și-a făcut târguiala, am pornit-o înapoi, fără să mă gândesc să fac pe cavalerul și să port eu pachetul vulgar. La un moment dat, Antonia m-a rugat:

— Ține puțin vasul, până ce mă închei la ghete.

Am primit. După o clipă, apărând deodată, a trecut pe lângă noi Désirée, cu mutra ei de șoricel, mândră într-o rochie nouă și legănând pe umeri o umbreluță colorată. Și după ce a trecut, Antonia mi-a spus:

— Anume ți-am dat murăturele ca să te vadă Désirée cu ele în mână.

Eram indignat. Îmi fusese rușine. Și am început o serie întreagă de invective. Fata mi le-a suportat, a răspuns și ea cu aceeași înverșunare, privindu-mă inchizitorial. Îmi făcea reproșuri pentru infidelități mici, pe care nici nu bănuisem că le observase, și cu cât deveneam mai rău, cu atât părea mai satisfăcută. Ajunși la profesoara noastră, mi-a trecut mânia. Am voit s-o împac și să rezolv astfel rușinea ce suferisem. Am povestit scena cu haz, ca pe o glumă nostimă a unui copil. Dar efectul a fost invers. Abia atunci Antonia s-a supărat cu adevărat. Mai înainte îmi spusese cuvinte grave, dar aveam impresia că e încântată să le spuie și să le prelungească. Acum, numai o privire încruntată. Apoi, fără nici o vorbă, se duse.

Într-o zi, Désirée — domnișoară veritabilă, căci avea 15 ani — îmi spuse zâmbind șiret:

— Am văzut-o pe Antonia într-o grădină mare. Se juca de-a prinsul cu niște băieți de seama ei. Erau toți cu picioarele goale.

Cuvintele au căzut grele pe mine. Am găsit scena vulgară și mă simțeam umilit. Antonia proceda întocmai câinelui, sclipitor de grații și de inteligență, cu ochi de om, cu care te înțelegi perfect în cameră, tovarăș egal, dar care, ajuns în stradă, redevine animal, lătrând și bătându-se cu toți semenii pe care-i întâlnește — imbecili și murdari. Toată aventura mea mi se păru caraghioasă și interminabilă. Nu mi se păruse ridicol faptul că suportasem un flirt pueril cu o fetiță de zece ani; nu mă umiliseră ironiile camarazilor; dar totul devenise insuportabil când Désirée îmi adusese noutatea: „Se juca de-a prinsul!» Am hotărât să termin prietenia, să-mi schimb ora de piano și, până atunci, să plec la țară pentru l0 zile.

Când m-am întors, profesoara mă anunță:

— Știi că Antonia a plecat înapoi în Rusia! Ce rău îi părea că nu poate să te vadă și să-și ia rămas bun! Ți-a lăsat un bilețel.

Pe bilețel: „Să nu mă uiți!“

O ușoară melancolie ascunsă sub un surâs amuzat, și apoi brusc, reflecția: „picioarele goale!“… În definitiv…

De atunci au trecut atâția ani… Fălticenii a redevenit și mai tăcut, și mai cuminte, și nici un sunet de balalaică nu mai întovărășește asfințitul. Ceasul de la biserică și acum desparte liniștele târgului…

Ce s-o fi întâmplat cu tine de atunci, mica mea dragoste… Cum să te regăsesc în țara imensă în care nu poți pătrunde, cum să știu locul unde locuiești,-când eu nici numele nu ți l-am știut niciodată întreg! Poate că de mult trupul tău, pe care-l simțeam cald lângă mine și căruia îi cunoșteam parfumul, s-a desfăcut sub pământ, a fost mâncat de viermi și uitat… Antonia…

Apariție venită ca o vrăjitoare și ca un vis, din necunoscut, și plecată înapoi acolo… Nimfă plutitoare… Poate că acum ești domnișoară mare, mai mare decât aș fi vrut atunci… femeie….

Ai crescut, ți s-a mărit trupul, odinioară așa de firav, s-au exagerat trăsături odinioară minime, și nu te-aș mai recunoaște, s-au împlinit sânii și șoldurile… Ce s-a ales din puritatea ta de fecioară mică în țara în care sunt permise toate libertățile… Cum vei fi păstrat tu această puritate pentru un om pe care l-ai uitat și pe care n-ai să-l mai vezi niciodată, când în tine, cu toate că neștiutoare, se frământau de pe atunci dorințele…

…„Să nu mă uiți!“ Nu te-am uitat… Te port mereu cu mine, și deseori, la miezul nopții, fac kilometri pe ulițe, căutând zadarnic, pe pomi și pe ziduri, făptura ta indecisă…