Halucinații

(1938) postmortem

Câteodată, la liceul din orașul C., unde fusesem numit profesor — tânăr de tot — se întâmpla câte o nenorocire: murea vreunul din elevi. Așa a dispărut Morgenstern, din clasa șaptea, ovreu dolofan, cu siluetă grotescă, grăbit la vorbă, agitat, curios, lector frenetic, predestinat parcă să moară curând și voind să câștige din timp. Sau Melinte, din aceeași clasă, zvelt, palid, ușor melancolic. Le-am vorbit, înainte de vacanța mare, o lecție întreagă despre moarte, cu ocazia unui subiect pentru care aveam predilecție: prima parte din Sermon sur la mort a lui Bossuet. Pornind de la analiza textului, am trecut la reflexii personale. Am stat cu toții de vorbă, și fiecare mi-a spus mica lui experiență. De obicei mărturiseau sincer: „Nu m-am gândit niciodată“. Unul însă a explicat: „Ne-am mutat lângă un cimitir. La început ne torturau înmormântările. Apoi am început să nu le mai observăm. Acum ieșim chiar la geam, din curiozitate.“ Vibram, ca de obicei, când mă gândeam la aceste lucruri, și poate, pentru clipa aceea, vibrau și ei cu mine. Am terminat melodramatic (dar prea sincer ca să se simtă melodrama, după cum o piesă proastă poate fi perfect salvată de un actor mare): „Și poate până la toamnă (îmi simțeam ochii ieșind din orbite, profetici, ca să privească pe câțiva din față), eu sau unul din voi… d-ta, de pildă, nu vom mai fi în viață“.

Toamna, elevii m-au anunțat: „Întocmai cum ați spus, domnule profesor!“ Melinte avea unele aptitudini pentru literatură, dar era slab la științe. Grație intervenției mele, a trecut la bacalaureat (eram în comisie). Dacă rămânea, ar fi trebuit să învețe vara, dar așa, de bucurie, l-au trimis părinții la Călimănești. A făcut baie în Olt și s-a înecat. Deci i-am sugerat eu să moară, chiar dacă logic n-am avut nici o răspundere. Am lucrat hipnotic în felul acesta. Câteodată moartea cuiva se petrecea alături de noi. Vedeam în recreație înmormântarea la poarta liceului. Dricul și cosciugul, florile, muzica, lumea. Dar nu morțile mă făceau să mă gândesc la moarte. Colegii mei spuneau atunci cuvinte convenționale, nu își uitau preocupările neînsemnate, schimbările politice sau mici interpretări de regulament. Discuțiile superficiale se aprindeau ca și cum numai ele ar fi fost esențiale. Stam atunci închis în mine, preocupat fără să-mi pot desluși preocuparea, abătut, istovit, fără să-mi pot formula nici un gând.

Uneori dascălii, cu cine știe ce ocazie, făceau câte un chef. Se aduceau în cancelaria liceului vin, mezeluri, brânză, fructe, și apoi se pornea veselia. Curgeau pornografiile pline de savoare pe buzele unsuroase. Râdeau ochii și mușchii feței de diverse apetituri. Se auzeau clefăitul și sorbitul. Apoi începeau, neapărat, discursurile. Mai întâi domnul inspector, coborât special din preocupările lui înalte, dintre dosare, și acum amical, renunțând la prestanță pentru o clipă. Spunea neapărat: „Mă bucur că este armonie între domnii profesori“. Părintele cuvânta și el: „Voi fi scurt“, și apoi: „D-l inspector, care este cel mai bun dintre profesori“… Ceilalți aprobau. Și noi vorbe, fiecare reprezentându-se. Dascălul de română: „Alecsandri zicea“… Cel de franceză: „Partir c’est mourir un peu“… Cel de știință: „Noi, oamenii de știință, suntem învinuiți că nu credem în suflet». Cei care vorbesc a doua oară se scuză neapărat: „Cu toate că strămoșii noștri latini spuneau: «non bis in idem», totuși tot ei au adăugat: «repetitio est mater studiorum». Așa și eu.“

Discursurile terminate, burțile doldora, anecdotele suculente se întețeau. Inspectorul chema, unul câte unul, pe cei mai tineri, ca să le spuie aceeași glumă imbecilă. Istoria se suspenda la un moment anumit, și ascultătorul era înclinat să întrebe: „Unde?“ Riposta venea: „În gură la tine!“ Ce mai râsete! Cei care știau secretul îl secondau pe inspector. Părintele începea și el, și apoi ceilalți» la rând. Beau, vorbeau, râdeau, se mișcau, și atunci, surâzând continuu ca să nu se observe că sunt absent, ținând paharul la gură, ca să nu pricinuiesc îndelungi spirite asupra neputinții mele, mă gândeam la moarte.

Ce ar simți fiecare din aceștia dacă s-ar aduce brusc vestea morții unuia din ei. Atâta familiaritate, atâta adulație, bună dispoziție, bătăi pe umăr, transpirație amestecată cu fum de tutun, întrebări și răspunsuri, ascultate cu interes, și povețe, dacă pe unul îl doare numai un vârf de deget — și, în cazul morții, durerea lor n-ar fi tot așa de puternică după cum le e veselia acum. Ar fi o poză tragică, mult exagerată (pentru lume și pentru tine însuți, ca să ai impresia că ai suflet), dar n-ar fi ceva invers chefului actual, făcut din toată inima. Și apoi cuvinte tot așa de convenționale și de caracteristice pentru fiecare, după cum făcuseră și la discursuri.

Nu-și va uita, în clipa aceea, nici unul meseria și va nesocoti fiecare că mai înainte de toate e om. Nu m-ar fi mirat lipsa de compătimire profundă de vecin, dar mă mira cum fiecare nu tremura pentru soarta lui și pentru dezagregarea fatală care va veni. Îmi mângâi mâna, simt moliciunea și căldura feței, și totul trebuie să se desfacă. Se spune că osul de la genunchi rezistă mai mult, dar nu suntem obicinuiți să ne remarcăm prea mult genunchii.

Ce ar simți și ar zice dascălii dacă ar afla că am murit? Pot să numesc tic această tortură de a mă întreba în fața fiecărui om, și mereu din nou, căci relațiile mereu se schimbă: ce ar zice dacă aș muri? Ceea ce denotă o mare prezumție, ca să agit umila mea persoană, chiar în secret, în fața celui cu care stau de vorbă. Rezultatul nu poate fi decât tragic, și e normal să fie așa. Faptul că eu aș vibra mai îndelung la mormântul lor nu este un merit pentru mine, și nu poate fi o satisfacție pentru ei, asta nu depinde decât de o întâmplătoare construcție a nervilor. Totuși, când îți închipui cu precizie ce s-ar întâmpla dacă ai muri, și vezi scena, te cuprinde o imensă milă de tine și o părere de rău că ți-ai pierdut atâta timp în amicale tovărășii, cărora le-ai dat tot sufletul.

Ce s-ar întâmpla dacă ar veni vestea morții mele, în această cancelarie de dascăli, pe pereții căreia își surâd toți foștii miniștri de instrucție? Să presupunem că nu este în clipa aceea nimic anormal, obsesia vreunei alegeri, de exemplu, sau a luării lefii. Și sosește unul din ei, gâfâind, ca să spuie el cel dintâi noutatea:

— Știți că a murit S.?

— Nu mai spune!

— Cum, cum?

— A murit S. (Detalii.)

— Săracul!

— (Darnic.) Profesor bun.

— (Imparțial.) Cam pripit, dar bun.

— Păcat!

— Parcă făcea și literatură…

Mi se atribuie cu generozitate câteva calități, apoi detailează fiecare câteva amintiri despre mine. Directorul spune neapărat: „Vom da o coroană din partea liceului!“ Iar părintele: „Dumnezeu să-l ierte!“

Oamenii sunt parcă mecanisme, cu cele câteva fraze pe care le spun neapărat la anumite ocazii. Apeși pe buton și sună. Elevii au de pe acum predispozițiile celor bătrâni, sunt oficiali și îndurerați. Fiecare face câte un mic gest, la care se crede obligat (asistă la biserică, la groapă sau măcar spune câte o vorbă tragică). Dar înăuntru de tot se și frământă întrebări asupra notelor viitoare la obiectul meu.

Pe ușă își face apariția un personagiu grav și întunecos: suplinitorul! Mascarada se desăvârșește cu alai. Sunt și discursuri! „Întristată adunare… Tânărul nostru coleg!“ Ce frumos vorbește! Am fost impresionați!

Oamenilor! Vă pare în adevăr rău după biata mea ființă, după inima care a bătut și acum e țeapănă, după mâinile în perpetuă agitație, acum imobile, după ochii cu care am privit, avid, lumea, acum stinși? Atunci lăsați-mă în pace și nu vă mai credeți obligați să mă plângeți. Căci chiar dacă ați simți profund pierderea mea, emoția voastră față de neantul meu e ridicolă. Să se termine cât mai repede spectacolul, să mă puie, simplu, într-o trăsură, și în fuga cailor să mă ducă la cimitir. Să mă arunce iute în groapă și să bătătorească țărâna. Iar tu, îndureratule, care vrei să faci neapărat ceva pentru mine, du-te singur la mare și uită-te îndelung la spumele neobosite și ascultă-le tânguirea. Sau privește cerul când soarele e la asfințit. Sau plimbă-te în neștire pe străzile pustii și negre, la miezul nopții. Sau pune la patefon un cvartet al lui Beethoven și plângi odată cu notele lui. Sau vaietă-te, aducându-ți aminte că ți-ai așteptat iubita zadarnic, iar buzele tale au rămas uscate, de parcă n-au știut ce e sărutarea. Și numai atunci ai făcut ceva și pentru mine…

La un moment dat, după ce părusem c-o accept și că mă complac în atmosfera dăscălească, îmi devenea intolerabilă și, spre surprinderea tuturora, care îmi cereau explicații, plecam. Auzeam pe unii: „Vreo damă trebuie să fie!“ Și vedeau, prin fumul de țigare, o matroană bine împlântată pe pământ, cu șolduri, coapse și sâni abundenți, ceea ce a fost întotdeauna în gusturile dăscălești.

După ce părăseam cancelaria fără să fi dat un răspuns, deznădăjduit, dar păstrând încă o mutră de vinovat ca să-i împac cu supozițiile lor și să nu descopere cumva motivul plecării (care ar fi fost caracterizat simplu: e un încrezut), coboram iute strada, apoi traversam piața agitată în mijlocul căreia Ovidiu meditează. Apoi, în sfârșit, mă opream. Eram la mare. Și acolo începeam, într-un timp pe care n-aș fi fost în stare să-l determin, așa părea de capricios, plimbările în lungul apei. Cred că niciodată nu făceam în șir doi pași asemănători, așa eram de în voia capriciului culorilor și a zgomotului. Mă desfăceam, mi se topea ființa, plângeam, mă zbăteam, mă cuprindeau doruri, gusturi de dans și de moarte, chiar dacă pe față nu mi s-ar fi văzut mare lucru. Privirea mi se scufunda în apă sau plutea pe valuri, gura și nasul prindeau cât puteau parfumul tare și amețitor. Febril, ca și cum un val s-ar fi rostogolit și în mine, atent, ca și cum aș fi vrut să prind o melodie complicată. Niciodată o îndrăgostită nu s-a putut apropia să te cuprindă mai bine, să te încălzească, și să te alinte, și să-ți sfarme orice judecată limpede ca această ființă augustă, prezentă și totuși impalpabilă, așa de alături și totuși insesizabilă. Te îmbată și îți promite voluptăți, îți ascute nervii și apoi ți-i înmoaie, îți aprinde poftele și te lasă sterp, pustiu sau îți oferă moartea ca singura voluptate autentică.

Ce bicisnică pornirea vijelioasă către o femeie! Nervi, trepidație, clipe ascuțite, și apoi te regăsești mărunt, stângaci la vorbă și încercând să scuzi ce-ai făcut, murdar, trebuind să acoperi cu stupide paranteze mici trebuințe de toaletă, sau, mai ales, oboseală, plictiseală, transformarea ta bruscă din frenetic în melancolic, din flămând în sătul. Și atunci pricepi că numai moartea poate fi la capătul unei voluptăți veritabile. Epuizarea ta fără reveniri, legănat pe valuri, adormit în cântece.

Valurile negre, fără nici o lumină, tainice și funebre, zornăind dezastru în fundul lor, purtând pe ele fantome, călătorind fără obosire. Și valurile verzi, grădinării… Și cele albastre, de parcă s-a răsturnat cerul… Și albe, și roze, și atâtea culori fără nume, care se combină în cele mai subtile broderii. Și repezi, și domoale, și dese, și subțiri. Tot timpul pe dig, la orice oră liberă, și mai ales noaptea. Uneori mă cuprindea atât de complect atmosfera lor, încât credeam că n-o să le părăsesc niciodată, căci tot restul lumii îmi era indiferent. Și totuși, într-o zi mi s-a părut, brusc, insuportabilă toată viața mea acolo, și am cerut, cu orice preț, mutarea.

Profesor la călugări… Ceea ce este destul de straniu… Când m-am prezintat prima oară, mi-am găsit elevii așezați în șir, cu straile până la pământ și cu culioane pe cap. Tineri și bătrâni; unii cu câteva fire pe bărbie și alții cu bărbi imense, unii slabi ca o scândură și alții dolofani. Fratele Macarie, și fratele Hrisant, și iermonahul Varlaam, și atâtea nume ciudate, scoase de prin cărți prăfuite, care nu-mi erau familiare. „Nu s-ar putea spune că viața cea mai simplă e lipsită de neprevăzut“, am reflectat. Imaginea din fața mea, alături de București, echivala cu o călătorie la mii de kilometri, într-o țară cu alte obiceiuri. Sunetele clopotelor și ale toacei. Cântecele prelungi. Clipe de pustietate deplină, traversate doar de rândunelele elocvente. Și apoi, deodată, un șirag de călugări, fiecare cu silueta lui așa de caracteristică, încât părea închipuită de un regizor genial, și totuși cu toții așa de asemănători. Sau câte un călugăr care traversează singur curtea mare.

Iarna, mănăstirea pare ireală, cu zăpada groasă care acoperă totul, cu albul sclipitor, pe care se furișează uneori câte o fantomă neagră cu un clepăit de papuci. Iar pe acoperiș, ciorile. Rămân câteodată la școală, din pricina vremii, ziua întreagă, și am impresia că sunt în altă lume. Singurătatea cea mai desăvârșită. Lecțiile mele se petrec în cea mai deplină cumințenie. Nu mai sunt elevii micuți care se luau la întrecere la răspunsuri, vibrau, se mișcau, râdeau și plângeau în același timp, sau cei mari, ascultându-te melancolici și absenți. Acum cu toții sunt idendci, maturi, indiferent de vârstă, gravi, cu fruntea întunecată. Din orice gest sau vorbă a lor se desprinde un aspect dublu, de tragic și comic amestecat. Nu reușesc să-i fac să articuleze bine cuvintele, și vorba lor cea mai neînsemnată are un tremur nazal de cântec bisericesc. Câteodată, exasperat de această atmosferă monotonă, încercam cu orice preț să fac o transformare, pentru oricât de scurtă vreme. Oricum aș fi schimbat mersul lecției, orice aș fi improvizat, nu vedeam pe fața lor nici o surpriză, nici o bucurie, nici o curiozitate. Le spuneam anumite istorioare, care trebuiau să-i impresioneze, ca să le surprind o emoție, sau vreo glumă, ca să-i fac să râdă, și râdeam din toată inima. Semănăm actorului mediocru, care face toate mascaradele de care este în stare în fața unui public impasibil. Sau, și mai tragic, uneori îmi trimiteau un ușor surâs, al cărui înțeles nu-l explicam, căci venea când mă așteptam mai puțin sau neproporționat cu sforțarea mea.

Ce rost aveam eu printre ei! Poate că prin stridența deosibirii noastre, o divinitate glumeață își aranjase un spectacol grotesc.

Dacă aș muri acum, înmormântarea mea ar fi demnă de văzut, și poate s-ar găsi cineva care să fi fost impresionat de agitația mea, a omului nervos și a scrisului lui de aceeași culoare, și să vie la slujbă, măcar din curiozitatea transformării, și să asiste la un spectacol bizar (în definitiv, poate că numai pe mine m-ar interesa spectacolul).

În sicriu, junele cunoscut, încremenit însă în uaa din pozele lui, care odinioară, înlocuindu-se cu repeziciune, nu se observau atât, dar care au fost trăite cu neliniște sinceră. Poate aș părea fanfaron sau umil și pocăit, agresiv sau bun, grotesc sau melancolic. Și în jur, ca un nimb, îmi vor pluti aventurile, cu detaliile care au fost știute precis de toți, și cu altele numai aflate aproximativ, și cu mărturisirile făcute prin cărți, aruncând lumini și umbre (rezultat poate al orgoliului meu, care n-a spus tot adevărul, sau a apăsat involuntar numai asupra anumitor adevăruri, nu totdeauna în favoarea mea de altfel, dar mai ales rezultat al temperamentului meu, care a fost incapabil să orânduiască definitiv faptele și emoțiile și le-a dat tuturora o nuanță de incertitudine, și a multiplicat interpretările posibile). Și se va șopti lângă mort:

„A avut o dragoste care l-a părăsit… Poate nici n-a iubit-o… Niciodată n-am putut pricepe cât de mare a fost dragostea lor și cine a fost vinovatul… Dar mai sunt multe de spus despre amândoi… I-am văzut odată în Cișmigiu… Luna deasupra, apa la picioare, și înlănțuiți frenetic. Mi-am zis: doi oameni fericiți… Poate că el nu se pricepea să iubească… Sau poate că iubea romanțios și îl torturau prejudecățile burgheze… A murit înainte de a-și fi spus secretul… Ca și cum el ar fi știut clar ce s-a petrecut cu dânsul… Ce ciudată e de privit o gură înțepenită, care știi că a fost odinioară caldă și sărutată…“

Și deodată, după cosciug, apariție halucinantă: elevii. Fratele Silvestru, cu barba roșie, rotundă, împrejurul capului ca un pepene galben, și cu burta ca o roată de trăsură, care se leagănă la mers de pe un picior pe celălalt. Și fratele Coțoflec, deșirat, fără dimensiune, așa de slab, atârnându-i de bărbie fire rare și lungi, poate asemănător lui Lazăr după ce a înviat, sau lui Iov după ce l-au lovit necazurile și l-au supt foamea și bolile. Și fratele Turcu, maiestos și important, având de pe acum prestigiul rolului ecleziastic pe care va avea să-l joace și lărgindu-și pieptul ca să-i încapă decorațiile viitoare; iar când duce mâna la barba imensă, în timp ce privirea i se afundă până la orizonturi, pare că vrea să binecuvânteze un popor nenumărat adunat în preajma lui. Și fratele Serafim, cel mai tânăr dintre frați, cu obrazul roz, încă fără nici un fir de păr și cu pletele blonde căzând până la umăr în bucle, cu ochii limpezi, cu fruntea fără nici o dungă, cu râsul încântător și nevinovat, lăsând să se vadă o dâră de dinți de lapte, părând un heruvim abia coborât din ceruri, ce abia și-a desprins aripile. Și fratele Dascălu, slab la carte, dar remarcabil cântăreț, cu care m-am silit o lecție întreagă, inutil, să-l fac să spuie: „Vercingetorix“. Și ieromonahul Varlaam, care te aprobă tot timpul, orice ai spune, dând din cap cu înțelepciune.

Au venit cu toții să asiste pe fostul lor profesor. Sunt mulți, poate o sută, aranjați doi câte doi, cu hainele lor de sărbătoare, cu culioanele imaculate. Fantome. Aceeași gravitate inexpresivă a feței pe care o păstrau și în clasă, căci nici moartea mea n-ar putea să-i transforme. Bărbi de toate dimensiunile și culorile. Tranșează mai aleschipul galben pe haina neagră, ai crede niște portrete de Tintoretto. Dricul e gata, m-am instalat, pornim cu toții. Oprim trecătorii, care se descoperă privind curioși, căruțele și tramvaiele.

Ultima mea plimbare. (O! Plimbările pe sub tei, sub luna cuceritoare, la braț cu Irina!) Nu trebuiește escamotată. Devin, pentru ora aceea, un mare personagiu, căci silesc o mulțime de oameni să asculte de capriciul meu. Mergem încet, și ne oprim la fiecare răspântie. Preotul se dă jos uneori din trăsură și-mi arată drumul. Elevii mei („Comment, vous ne savez pas la rigle du participe passé?“) cântă. Nu-și economisesc deloc știința, și vocea le e mai tărăgănată ca niciodată. Parcă se repetă același cântec, dar varietățile, în lamentarea prelungită, sunt infinite. Aud, mai pătrunzătoare, vocea fratelui Turcu, venerabilul meu elev. Și a lui Dascălu, subțire, melodioasă, plină de grație. Fac constatarea că le cunosc toate cântecele. Le-am auzit când le învățau, și nu luam seama la ele, sau mă iritau, nu observam decât anumite fragmente scurte, dar acuma văd cum, fără voia mea, m-au invadat. E o mare plăcere această constatare, ca și cum aș fi găsit, printre mosafiri, o cunoștință veche, pe care o uitasem, căreia nu-i dădusem importanță, care nici nu bănuiam că ar avea vreo afecție pentru mine și care se prezintase acum înaintea altor familiari. Cruci, văluri, flori, lumânări. Iată colaci și colivă. Pe deasupra colivei, flori făcute cu bomboane de șocolată și alte bomboane mici, de culoarea argintului, care se aruncă la nuntă din amvon. Când eram copil am asistat la o nuntă în familie, și am făcut toate sforțările, inutil, să prind și eu o astfel de bomboană. Gustul după ele mi-a rămas toată ziua aceea, cu toate dulciurile cele mai alese pe care le aveam la dispoziție. Și multă vreme mai pe urmă. Am mai văzut la fel, în fereastra unei cofetării, dar în borcan nu aveau prestigiul pe care-l avuseseră căzând în biserică, unde nu putusem să prind nici una, cu toate că toată lumea ronțăia (această „toată lumea», ușoară exagerare, nu e oare încă o mică ciudă de atunci, care s-a păstrat în mine cu toate că nu mai sunt la vârsta când m-ar mai putea interesa bomboanele argintate? Deci supărarea s-a păstrat, chiar dacă nu mai există motivul ei. De altfel, și prin faptul că această chestiune, la care nu m-am mai gândit de douăzeci de ani, mi-a revenit în minte, se poate proba existența ei în mine). Crezusem că am uitat aceste gesturi, după ce mai întâi le-am disprețuit, și acum, în fața colivei, mi-am reamintit scena din copilărie, și odată cu ea și gustul de bomboane argintate. Mă preocupă, ca și cum acesta ar fi singurul regret de a părăsi viața.

Dar s-a întâmplat ceva neobicinuit. Ne-am oprit fără să fim la răspântie. Cu toții ne întrerupem meditațiile tragice și privim. Înaintea noastră este un automobil. Pe perne șade un domn cu ifos. Trebuie să fie un director de la vreun minister, înaintea lui, o căruță cu purcei. Ce țipete! Îi duce la abator, probabil. Și înainte, alt automobil. Aici e buba opririi noastre. Șoferul s-a dat jos și discută cu un sergent. Se gratulează reciproc cu cele mai sordide înjurături. Conversația e din ce în ce mai vehementă:

— Trebuia să ții dreapta prostule!

— Am ținut-o, dar tu nu știi care e dreapta, tâmpitule!

Erau față în față, și amândoi aveau dreptate, după mâna lor dreaptă. După multe târguieli (și-am așteptat fără nici o pretenție, căci umila noastră promenadă trecea, ca importanță, cu drept, pe al doilea plan… Dar n-am exagerat puțin scena din necaz?) ne-am reluat mersul. Rugăciunile, cântările.

Am sosit, în sfârșit, după încă multe peripeții, pe care nu le mai descriu, la poarta cimitirului. Stop. Coborâm. Vor începe acum, și mai cu fervoare, rugăciunile. Dar trebuie să fac o mărturisire. Totdeauna am crezut că înmormântarea mea ar fi evenimentul care m-ar putea mai mult interesa, că cel mai mic detaliu ar fi pentru mine valoros, că ar semăna, ca freamăt, cu Tristan și Isolda a lui Wagner, de pildă, operă la care vibrezi tot timpul, la cele mai mici detalii, și apoi la îmbinarea lor măiastră, la delicatețea broderiei și la efluviile blocului. Și regretam că la acea înmormântare tocmai eu trebuia să lipsesc (ca și cum la reprezentarea lui Tristan și Isolda ar fi lipsit tocmai Wagner. Cu atât mai mult cu cât acum valoarea spectacolului era particulară, numai pentru mine). Uneori închipuiam povești în care i-aș fi înșelat pe cunoscuți că sunt mort, și ceremonia s-ar fi făcut întocmai, iar eu aș fi asistat incognito. Mă gândeam și cum m-aș costuma. Dar totul n-ar fi fost identic, căci aș fi avut tot timpul conștiința că sunt totuși viu. Și acum constat că cele câteva ceasuri care mi s-au pus la dispoziție sunt prea multe, că sunt lipsite de variație și că, în definitiv, m-au plictisit.

Să-i lăsăm în pace și să ne gândim mai bine în altă parte. Voi găsi în noua mea locuință pe tânărul meu amic Ionel, de care m-am despărțit de puțină vreme. Ionel a fost un băiat de liceu, cu mulți ani mai mic decât mine, învăța bine, era cuminte și avea pielea moale, pământie, privirea caldă și un zâmbet dulce. Era copilul proprietarului meu, cu care locuiam în două case alăturate, în aceeași curte mare. De câte ori intram sau ieșeam, trebuia să traversez curtea, să trec prin fața casei proprietarului și să găsesc pe Ionel totdeauna în cale. Era tuberculos, și tatăl său n-avea destui bani ca să-l trimită la aer curat. De altfel, ar fi fost inutil, căci boala lui era înaintată. Îmi cădeau ochii mereu pe acest candidat la moarte, subțire, trist, stângaci. Între noi se făcuse un joc ascuns, care uneori mă amuza, alteori mă supăra, și mă jena totdeauna așa de mult, încât deseori îl ocoleam, prefăcându-mă că nu-l observ, sau așteptând, uneori mult și inutil, clipa când el lipsea. Și motivul: mă lăsa să-l salut eu întâi. Eu eram om mare și el copil, astfel că pretenția asta mi se părea absurdă. Nu știu cum se făcuse obiceiul la început, dar acum exista între noi și nu mă puteam împotrivi. Nu aveam curajul să nu-l salut când mă privea cu un zâmbet așa de dezarmant, în care nu se vedea nici cea mai mică urmă de sfidare sau de prezumție. Poate socotea numai că așa trebuie, căci eu eram acela care mă duceam și veneam, pe când el sta pe loc. Dar el avea un prestigiu care schimba complect situația dintre noi: prestigiul morții apropiate. Și astfel, nu numai că trebuia să suport pretențiile lui, dar chiar să fiu încântat că pot face ceva pentru dânsul (așa de puțin lucru, că n-ar trebui poate să mai insist). De la o vreme eram -chiar încântat de această mică umilire, mi se părea că surâsul lui îmi arată recunoștință, iar dacă îl ocoleam câteodată, o făceam numai din jenă, după cum te jenezi să faci un bine cuiva din pricina mulțumirilor pe care trebuie să le primești, și ai fi incomparabil mai darnic dacă te-ar lăsa în pace, dar, în același timp, să nu trebuiască să-l taxezi de nerecunoscător.

Dar ce s-o mai fi întâmplat cu mine? Parcă s-a făcut liniște. S-o fi terminat? Voiam să se termine, dar atâta repezeală mă umilește. Rece și întuneric, și un pocnet înăbușit, care se repetă cu regularitate. Aruncă țărâna. În pământ! Abia se mai aud vorbe, și un scâncet subțire, parcă un cântec de greiere. Ce-or mai fi spunând? Ce cuvinte importante? Nu se deslușește. Parcă un gemăt. Acum nu se mai aude nimic. Au plecat cu toții. Singur!…

Singurătate! De unde să iau cuvinte așa de impalpabile, culori așa de armonioase ca să-ți descriu farmecele! Te părăseam, infidel, târât de slăbiciuni și apoi, după dezastre, te regăseam cu nesațiu pentru o vreme. Numai atunci mă simțeam tare, profund, și-mi simțeam existența și dreptul de a disprețui pe ceilanți. Și acum, în sfârșit, constrâns să nu te mai părăsesc niciodată! De o compari cu starea mea actuală, toată lumea pare artificială și meschină.

Nu regret nimic. Nici oamenii, nici lucrurile (când te gândești că aveam un săltar voluminos, în care îmi țineam amintirile: scrisori, fotografii, panglici, flori presate!). Și totuși! Patefonul cu plăcile!

Și dacă îți place muzica atât de mult că te obsedează meandrele ei ziua și noaptea; că porți cu tine, întotdeauna, oricât ai părea de preocupat în altă parte, o temă de câteva note; că începi să asculți și deodată bagi de seamă că au trecut câteva ore fără să le observi, iar a doua zi începi din nou; atunci patefonul tău, tovarășul tuturor singurătăților și al nopților de veghe, când orașul doarme, își pierde rigiditatea, lemnul prinde căldură, iar înăuntrul lui ai impresia că auzi pulsații. Și plăcile, ființe veritabile, identice și totuși fiecare cu viața ei interioară, pe care trebuie să te înveți s-o cunoști, să-i pricepi subtilitatea detaliului și în același timp personalitatea; să le iubești cu pasiune, să te consolezi și să le înșeli una cu alta și apoi iar să revii. Căci fiecare și-a împlântat în tine câte o emoție, căreia îi vei rămâne fidel. Și când se strică una din ele, să-ți pară rău ca după cineva pe care l-ai pierdut, căci știi că n-o vei putea pune la loc, chiar dacă vei cumpăra o placă nouă cu același cântec. Căci placa stricată a luat cu dânsa o mulțime de emoții, de jeluiri și de bucurii, pe care nu le mai poți repeta identic. Și nu știi ce să faci cu resturile, nu poți să le păstrezi, căci ar fi caraghios și în același timp nu te înduri să le arunci, și dacă ai putea le-ai îngropa cu tot alaiul, într-un loc sigur, unde știi că n-ar scormoni nimeni, după cum ai îngropa o păsărică moartă în fața ta.

Am câteva sute de plăci de cea mai bună calitate, adunate cu infinită trudă, și nu-i una care să n-aibe peripețiile ei și să nu-i știu tot istoricul, ca un nobil care și-ar cunoaște cu minuțiozitate toate ramurile arborelui genealogic.

Iată Sacre du Printemps a lui Stravinski, cu care am făcut călătoria de la Paris la București. Iar tot timpul celor trei zile de tren mă uitam mereu la plăci (cu ce grijă!), voind să descifrez ceva din semnele lor misterioase. Sau Cvartetul op. l27 aï lui Beethoven, la andantele căruia, după fiecare notă, reflectam în neșure: „Acum aș avea curajul să mă sinucid!» Sau Cvartetul în la minor al lui Beethoven, la care s-a sinucis Sprandeil, eroul lui Huxley din Contrepoint. (Ce gratitudine am avut pentru Huxley din pricina aceea!) Și cele l7 plăci ale Missei lui Bach, și am auzit de câte o sută de ori flecare placă… pe vremea când Irina m-a înșelat. Și andantele cvintetului lui César Franck, câteva note abia adnse, care se repetă neobosit, în cadența funebră, când am aflat că Irina a murit! … Și cvintetul lui Debussy, pe care au coborât, o. noapte întreagă, razele lunii. Și Concertul pentru piano și orchestră al lui Brahms, care cânta pe mare, în timp ce barca abia se legăna. Atâtea plăci ce mi-au aparținut așa de aproape și pe care n-am curajul să le las altora. Căci motivele lor ar căpăta o valoare impersonală, și sunt deprins să le știu amestecate cu toate emoțiile mele. Și când mă urmărea obsesia morții, apărea imediat întrebarea plină de teamă: „Ce vor deveni ele?» și această chestiune îmi complica la infinit ezitările.

La căpătâiul mormântului meu să se puie în mișcare patefonul. Să cânte neîncetat, în timp ce luna va evolua pe cerul înstelat. Cântece vesele, și altele triste, și altele puternice, și altele de-abia auzite. Sunetele s-ar aduna împrejurul meu din toate unghiurile lumii și ar forma împreună o pânză în veșnică fâlfâire. Asemeni mării, de care m-am simțit odată așa de aproape. Bach ar forma valurile negre, puternice, în ritm egal și cu rezonanțe profunde. Beethoven, freamătele și cataclismele. Mozart, apa liniștită, care joacă ușurel, glumeț, și în același timp melancolic la scânteile soarelui. Wagner, vijeliile. Chopin, plescăitul lopeții la razele de lună. Iar Debussy, valurile subțiri și capricioase, uneori roze, alteori argintate, lunecând pe maluri și în care își înmoaie nimfele degetele de catifea. Iar patefonul cu diafragma lui — capul cu gâtul lung — ar palpita, lebădă pe apele legănate.

Și cine îmi tulbură singurătatea și-mi întrerupe elucubrațiile?

Cine jeluiește încă peste trebuințele programului? Și cine nu se teme la această oră târzie de stafii și de vampiri și de toate umbrele pământului, cu care mi-am înconjurat locuința, ca să sperii pe oameni, cum pune gospodarul în cireș sperietori caraghioase împotriva ciorilor?

A… O bătrânică scumpă… Are silueta subțirică și grațioasă. Părul îi e alb, dar fruntea n-are nici o zbârcitură. Și ochii mari, verzi, fără nimic tulbur în ei, ochi de fecioară neprihănită, din care curg lacrimile în șiroaie, fără zgomot…

Îți mai aduci aminte, maică, de prietenia noastră de odinioară? Amândoi solidari și singuri pe lume. Cel care se numea tatăl meu, după ce supărase pe toată lumea, adormea în sfârșit greoi, încruntat, sforăind. Și noi amândoi, alături. Tu, la lampa cu gaz, lucrai la gherghef, eu îmi învățam lecțiile pentru clasa întâia primară. Din când în când, câte o vorbă înceată spinteca tăcerea. Încolo nu se mai auzea decât tictacul ceasului. Și nenorocul plutea peste noi. Când bătea miezul nopții, ne opream (bătăi pe care credeam că trebuie să le audă întreg universul, așa răsunau în mine). Mă dezbrăcăm fără zgomot, ca să nu trezesc pe celălalt. Apoi, după ce-mi făceam rugăciunea, mă culcam în patul roz, pe care erau desenați îngeri bucălați, zburând fără grije, cu ghirlande de flori în mână. Mă înveleai bine, mă sărutai pe frunte, trăgeai fileul și, înainte de a mă părăsi, îmi șopteai, cu un zâmbet de infinită tristețe:

„Dormi! Nu te mai gândi la rău!“