Marcel

În iatacuri, în vreun colț, semn al unei pudori deplasate, se instalează paravanul. Grațios pe picioare înalte și arcuite, cu lemnul înconjurător șerpuind capricios, cu broderii pe pânze, de fapt el nu ascunde nimic. Pe dedesubt se vede călcâiul cum se strânge și glezna cum se desface, deasupra, umerii cu arabescurile lor rotunde, și în mijloc, umbra întregului corp îmbrăcând și dezbrăcând hainele. Pe paravan, desenați cu culori tandre, unde rozul și bleul predomină, cavaleri și domnișoare inepuizabil veseli, și, în față, patul cu așternutul încă desfăcut.

În fața mea și a Irinei, ca să ne apărăm de priviri indiscrete, și mai ales ca să dăm posibilitate acelora care o creșteau ca să se prefacă față de lume și de scrupulele lor că nu ne-au văzut, plasasem pe junele Marcel Kohn. Ca și paravanul, tot așa de oval, de transparent, de caraghios. Un cap rotund ca o lună plină, cu părul galben, dat pe spate, lipit de craniu, cu nasul, ochii sub ochelarii rotunzi și gura ca niște boabe de diferite mărimi. Parcă fără sprâncene și fără gene, iar pupilele albastru-deschis, aproape albe.

Și la față roz, cu toate cutele rotofeie, unsuros ca o felie de șuncă și sclipitor la razele soarelui. Veșnic zâmbitor, te întâmpinau dinții albi ca două șiraguri de mărgele.

Apoi corpul ca un zepelin așezat vertical, mai umflat spre vale, și picioarele rotunde, totdeauna împachetate elegant și dureros în ghete de lac cu stofă, iar la mâna grasă, cu gropițe sub fiecare din cei cinci cârnăciori, ceasornicul de aur. Îl purtam peste tot, pe stradă, în excursii, la spectacole, iar el ne admitea toate capriciile, nu pricepea nimic din rolul pe care-l juca, vorbea singur lângă noi, și — maestru fotograf de elită (transportă după el un aparat cât un dulap) — fotografia cu infinită băgare de seamă toate perspecuvele asupra munților și cerului, în fața cărora ne entuziasmam.

Câteodată i-o clădeam chiar pe Irina în păstrare, căci pericolele nu puteau exista. Și, mândru, o plimba, o tutuia amical, îi arăta ultimele fotografii și chiar îi făcea mici tratații.

Într-o zi, într-o excursie la Sinaia, am vrut să urc un munte al cărui vârf mă ademenea. Irina se ținea vitejește după mine, iar Marcel, îngreuiat de grăsime și de aparatul complicat, transpirat tot, ne amenința la fiecare codtură că nu mai merge mai departe, fără să aibe curajul să-și înfăptuiască amenințarea.

În sfârșit, am ajuns. Ne-am pus în apropiere proviziile cu mâncare și ne-am întins pe mușchi, legănați de aerul pur, cu ochii peste pădurile care coborau până departe, estompându-se în zare. Eu, avid și crispat, Irina, deznădăjduită, iar Marcel, sclipitor și gâfâind, începând să mestece, deocamdată discret, slănină de pe o felie de jambon.

Când am coborât, începuse să ploaie ușurel. Uda pălăria mea de paie și nu știam cum să mi-o apăr.

Mi-a luat-o Irina și a pus-o sub mantaua de cauciuc cu care era îmbrăcată, drept în față, făcându-și o siluetă grotescă de femeie gravidă (singurul lucru pe care ni-l puteam permite în viața noastcă ascunsă), ceea ce ne făcea complici cu toată prezența lui Marcel, ne evoca amintiri intime și ne sugera senzualități.

Intimitatea noastră trebuia să se termine, cu toate că fusesem odinioară și îndelung timp nedespărțiți. Marcel mă părăsi înaintea Irinei. Deodată dispăru din calea noastră, el, care ne era totdeauna tovarăș. L-am crezut bolnav, căci era imposibil, cu temperamentul lui, să se fi simțit jignit de vreuna din glumele noastre mai riscate. Irina însă (totdeauna femeile descoperă mai iute misterele) l-a zărit într-o cofetărie.

Era lângă o duduie grăsceană și cu sânii doldora, o trata cu prăjituri — specialități — și o îmbia grațios: „Mănâncă, micule!“

Apoi a plecat Irina. Nemaiputând să trăiască din improvizații, a încercat o viață tihnită, cu obiceiuri fixe, fără zbuciumările excesive pe care i le cauzam, ca mai târziu destinul să-i întrerupă firul vieții ce se depăna molcom și s-o poarte din nou, ca în prima tinerețe, spre romantice ținuturi.

Pe Marcel l-am revăzut, după atâția ani, chiar acum. Mi-a spus cu gravitate că are două ființe scumpe pentru care trăiește: soția și fedța. Apoi s-a mirat că nu sunt mai întristat de moartea Irinei. I-am oferit să mergem la mormântul ei, ca să refacem atmosfera de odinioară. Aș fi plasat cu imaginația pe Irina între noi doi. Marcel ar fi fost mai grav, n-ar mai fi venit cu provizia de jambon, și gravitatea lui de om gras și roz e amuzantă.

N-ar mai fi exact ca atunci, dar aceasta e singura posibilitate să reunesc, măcar pentru o clipă, pe cei trei prieteni așa de transformați de atunci: eu și mai turmentat inutil, privind neobosit spre noi dezastre; Marcel transpirând ca să-și hrănească bine ființele scumpe; și Irina, cea mai autentic veche…

Atâtea artificii în fața unui fapt veritabil… Reminiscențe literare… Nostalgii ușuratice… Văd clar că nimic din toate acestea… Numai dorința lașă de a utiliza silueta grotescă a lui Marcel Kohn și câteva amintiri vechi pentru a atenua groaza care mă cuprinde la gândul că, într-o zi, va trebui să merg la cimitir, purtat de porunci interioare, și mă voi afla, sărman bicisnic, îndoit la toate vânturile, singur, în fața mormântului Irinei!

Am pornit pe jos. După cum amânasem zilele, acum, deoarece decisesem neapărat ziua, amânam minutele.

Sau din vițiul de a-mi prelungi chinurile și a le complica, de a nu escamota un magnific prilej de suferință. La un colț de stradă a apărut prietenul nostru Marcel, pe care nu-l mai văzusem de multă vreme, parcă ar fi trebuit ca atmosfera să aibe aceleași vibrații ca odinioară. Discuția s-a îndreptat imediat asupra Irinei (chiar dacă Marcel nu era preocupat ca mine de ea). Mi-a arătat fotografii de ale Irinei, pe care el, maestru fotograf, le făcuse și pe care le uitasem. Ce ciudate sunt fotografiile… Înregistrează un moment din nenumăratele momente ale unei persoane, de obicei neesențial, căci nu pozezi decât în clipe când nu se petrece nimic important cu tine, mai ales tragic, iar în fața aparatului nu ești natural. Dar, mai târziu, mai ales dacă s-au întâmplat mari evenimente, tu te legi tocmai de acest moment în care ai făcut fotografia, și uitându-te la poză o interpretezi la nesfârșit. Examinând fotografia dată de Marcel, îmi amintii de o rochie de a Irinei familiară, la care nu mă mai gândeam. (De câte ori nu și-a scos-o și și-a pus-o în fața mea!) E așezată pe un trunchi înalt din Parcul Carol, și trag concluzia că e sprintenă (ceea ce nu conchid din viața comună, așa de îndelungată). Are un zâmbet amuzant, ce nu-l avea decât uneori, și, privindu-l, capătă o importanță capitală pentru mine, ca și cum Irina n-a făcut altceva odinioară decât să zâmbească. Ochii i-au ieșit minunați, așa cum niciodată nu mi-au apărut în realitate, ochi profunzi, nostalgici, triști, și îmi zic că e imposibil, cu ochii aceștia, ca Irina să fi fost ușuratecă.

Marcel mi-a destăinuit:

— O să-ți spun ceva ce n-ai știut niciodată, căci Irina m-a rugat neapărat să tac, dar acum cred că sunt dezlegat de promisiune. Într-o zi am întrebat-o pe față: „De ce nu te măriți cu Sandu?“ Și mi-a răspuns: „Sandu e așa de ciudat! Cât îl examinez, și nu pot să-l pricep! Câteodată am impresia că ține la mine, dar câteodată am impresia că e așa de departe! Dar dacă ar vrea el, ce fericită aș fi! L-aș îngriji, i-aș face toate voile, l-aș ocroti!»

Desigur, așa ar fi făcut, și mi-ar fi suportat toate capriciile, fără întrerupere. Ce puțin lucru a lipsit ca soarta mea să fie alta! Și poate că n-ar fi murit!..