Rica

În stradă cu mine făcusem cunoștința unei fete tinere, de condiție destul de proastă, însă gătită destul de bine ca să nu-mi displacă. Glumeam cu ea mai mult decât se cuvenea, nu se supăra niciodată, dar, din lipsă de hotărâre și din incapacitatea mea de a-mi menaja cu multă bătaie de cap ocaziile, nu știam întru cât aș putea avea trecere.

Observam, uneori, când aveam timp, că se roșea răspunzându-mi, dar nu puteam trage concluzii.

Au trecut multe luni astfel. Am întâlnit-o într-o seară în grădina Cișmigiului, i-am oferit o plimbare printre copaci, a primit și, profitând de o umbră mai deasă, am sărutat-o pe neașteptate pe buze. Când i-am dat drumul, o porni la fugă înainte ca eu să știu dacă gestul meu îi displăcuse. După câteva zile, răspunzând ca de obicei la salutul meu, am hotărât să-mi continui aventura. Am urmărit-o pe o alee — ea se întorcea la fiecare seară de la birou — și apoi iarăși am sărutat-o. A încercat să se smulgă, de data aceasta o țineam strâns cu orice risc. Mi-a spus: „Nu se poate!“ Și a început să plângă. Primul pas fusese, în sfârșit, făcut.

Am început s-o duc pe bancă, s-o țin de mână, să-i șterg lacrimile, să-i spun vorbe frumoase, să-i sărut obrazul fierbinte de plâns. Se lăsa în voia mea, și apoi, la urmă, când crezui necesar, începui chiar să glumesc. Glumele o făcură să râdă cu tot necazul.

De atunci în fiecare zi o așteptam în drum și în fiecare seară o întârziam pe cât puteam. Eram încântat că aveam, în fine, o nouă aventură, cu toată calitatea ei îndoielnică și, mai ales, fiind dintr-o lume cu totul specială, că Irina nu putea afla nimic. Fata — se numea Rica — nu lipsea de la întâlnire, dar trebuiau multe vorbe de ale mele și multe îmbrățișări ca s-o hotărăsc să mă sărute și ea. Legătura noastră mergea foarte încet. Când m-am hotărât, după lungi îndoieli din pricina veșnicei ei ezitări, să-i pun mâna în sân, Rica m-a amenințat că nu mă va mai întâlni niciodată. M-a asigurat că faptul că e o funcționară nu implică puțină onestitate, dimpotrivă. A trebuit mult s-o îmblânzesc, și, dacă scenele n-ar fi fost scurte, n-aș fi avut perversitatea de a o înșela pe Irina și a-mi recăpăta oarecum libertatea, m-aș fi plictisit să aștept atât ca s-o conving pe Rica. Am fost obligat să iscodesc tot felul de viclenii și s-o deprind încetul cu încetul să nu se sperie și să nu fugă. Căutam s-o cuprind astfel încât palmele să cadă pe bluză, deasupra sânilor. A trebuit să mă fac că nu observ întâmplarea și, de se sustrăgea, să mă dau la o parte, ca și cum n-aș fi băgat nimic de seamă și să protestez cu totul altceva: „Ce, nu mai vrei să te sărut?» Rica răspundea: „Ba da!» căci nu putea spune un motiv pe care poate îl imaginase singură și care, spus, n-ar fi făcut decât să-mi dea intenții noi și obicinuință de vorbe dubioase, ceea ce ar fi fost periculos pentru ea. Poate că era cuprinsă de o moliciune amoroasă care îndepărtează protestările violente când ele nu sunt de nici un folos vizibil. Cu vremea, din ce în ce mai mult, mâinile mele, cu degetele strânse, se adânceau, cuprindeau mai profund plinul sânilor mici și rotunzi. Apărările erau mai mici și protestările mai puține. Apoi, după ce s-a deprins cu îmbrățișările a căror tărie cădea regulat asupra sânilor — stratagema mea dură două săptămâni, atât o vedeam de fricoasă — după ce sărutările erau tot mai apăsate și dinții lăsau urme pe buze, mi-am strecurat pentru a doua oară mâna prin deschizătura bluzei. S-a supărat iarăși, dar de data aceasta nu m-am mai sfiit s-o rog să-mi explice de ce nu mă lasă. Bineînțeles, nu răspunse decât acel fatal: „Pentru că nu vreau!»

Nu câștigam nimic, dar îndreptasem conversația spre lucruri mai puțin eterice. Când văzui că vorba singură n-o alungă, insistai rugător. Nu voia să primească, bănuind primejdia viitoare.

Cu precauție repeta tot mereu mai mult: „Pentru că nu vreau!“ Totuși, regretul de a nu-mi face plăcere văzându-mă supărat (căci se simțea îndrăgostită) o tulbura. Ar fi vrut să facă alt sacrificiu, mai puțin periculos, ca să mă îmbune. Atunci, cuprinzând-o strâns în brațe ca de obicei, cu mâinile strângându-i sânii peste bluză, o rugai desperat: „Cu toată nenorocirea de a nu te simți aproape, voi face totuși — ți-o promit — cum îmi ceri; să-mi permiți în schimb să pun mâna la ei pe deasupra pânzei“.

Avu un brusc: „Nu!“ și voi să se desfacă, dar o țineam strâns. „De ce această răutate, nu vezi că sunt mai demult cu mâna asupra lor? Nu ceream mai mult decât ceea ce-mi îngăduiai!“

Și, în sfârșit, rămase fără protestare, doar când mâinile strângeau prea tare încerca vag o sustragere. Și gura ei mă săruta pentru prima oară mereu, apăsat, fără s-o fi rugat eu, dovedind că lupta ei împotriva instinctului fusese grea. Gestul acela nu mai era hoțesc, nesigur la cea mai mică bănuială, care nu da nici un drept pentru noi pretenții, ci de data aceasta era cunoscut de amândoi ca un fapt stabilit. De altfel, îl complicai iute. Mâinile mele tot mai mult lunecau în direcțiile sânilor. Încercai să-i ridic, pătrunzând cât mai adânc sub ei, sau apăsam pe mijlocul lor. La protestele Ricăi, răspundeam: „Tu mi-ai dat voie!“ Și ea, care, la început, permisese numai un gest cu care se deprinsese, dar i se păruse anevoie să-mi explice marginile lui (sau nu se gândise), acum vedea că nu putea da îndărăt și că observația mea de la urmă se potrivea cu îngăduința ei de la început. Deprinderea venea iute. Ne cunoșteam de ajuns ca să nu se mai rușineze și ca să-și arate în voie dragostea. Când îmi strecurai a treia oară mâna sub bluză, avui impresia că nici nu observă. Strânsoarea noastră era așa de puternică, încât nici nu băgă de seamă că de data aceasta tremura sub degetele mele direct pielea. De altminteri, și până atunci gesturile mele fuseseră așa de conturate, că pânza nu mai era, de fapt, decât o farsă, și bustul fusese cedat întreg mai demult.

Și iar săptămâni, prin grădini seara, când o deprindeam cu noile mele îmbrățișări. De fapt, toate aceste gradații îmi plăcuseră. Cu Irina totul se petrecuse prea repede și fără nici o protestare.

Poate că acesta era motivul ezitărilor mele de atunci și scrupulele nu fuseseră decât un pretext.

Nu știam cum să procedez mai departe cu Rica. Ceea ce se întâmplase era destul de mult pentru o grădină publică. Totul fusese executat, din pricina trecătorilor, care ne puteau surprinde, prin mișcări întrerupte. N-aveam nici o ocazie s-o văd pe Rica singură în vreo casă și nu-i puteam propune un hotel. N-aveam camera mea unde s-o duc sub pretextul unei vizite. Căutam să mă mulțumesc numai cu atât, deoarece timpul îndelungat ca s-o îmbun îmi demonstrase că succesul meu era totuși mare.

Într-o zi îi spusei:

— Ce păcat că nu putem fi undeva singuri!

De-abia spusă, vorba îmi sugeră noi posibilități. Părea o dorință inofensivă, de mulțumire de a fi lângă ea, cum aș fi spus, de pildă: „Ce frumoasă e luna!“

Apoi vorba fu repetată cu mai multă nervozitate. Rica, fără să-i dea vreo importanță, o reținea totuși. Odată chiar crezu că este nevoie de o consolare:

— Ce putem face!

— Să mergem undeva!

— A, nu!

— De ce nu?

Și teorii întregi apoi. După multe discuții, pe când părea convinsă că faptul nu e mai grav întru nimic, că nu vom face decât ceea ce făceam și în grădină, dar fără atâtea constrângeri, o stângăcie de a mea păru că strică totul: pronunțai vorba „hotel“. Cuvântul o sperie așa de tare, încât mă privi cu ură, ca pe un dușman, și, dându-și seama de tot ce cedase pe nesimțite, începu să plângă. Credeam totul pierdut. Am îmbunat-o cu greu. Dar multă vreme n-am mai îndrăznit să-mi aplic planurile, oricât de vagi. A trebuit, discutând cu totul de altceva — un fapt fără nici o importanță — să reviu la aceeași preocupare.

— Te superi pentru nimic, ca atunci cu hotelul… și numai târziu am întrebuințat cuvântul pe cont propriu. Simțeam însă că chiar de-mi va da dreptate și va aproba că o cameră la hotel e la fel cu o cameră particulară, totuși nu voi putea-o duce acolo. Nedeprinsă, se va înspăimânta de lumină, de lumea care va scoborî și urca treptele. Atunci luai o mare hotărâre. O rugai să se plimbe în noapte și o învățai minciuna pe care o va spune acasă că a întârziat. O dusei pe străzi tot mai mici, în timp ce ezita la fiecare colț, ca și cum ar fi văzut pericolul (nu vorbeam natural!), dar nu avea motiv ca să nu-și continue drumul.

Brusc, pe lângă un circ venit cu ocazia Moșilor, în fața unei uși mici, luminată slab, spusei: „Ce-ar fi să intrăm aici?“ Avu o spaimă, neașteptându-se să se găsească deodată acolo. Voi să plece, dar aproape plângeam rugând-o. Eram deprimat și poate se temea să mă lase singur. Hotelul fiind acum în fața ei, n-o mai speria așa de mult. O stânjenea mai ales portarul venit la ușă. Ar fi fost mai ridicol de ar fi plecat. O împinsei pe trepte. Ajunși în cameră, totul fu însă neașteptat de ușor. De la prima strângere o auzii șoptind, spre surprinderea mea: „Să scot rochia, căci așa se mototolește!“

Avusei impresia unei glume imense. Pierdu brusc orice importanță. Aproape i-am smuls hainele degrabă, fără să mai am nici o stânjenire, și totuși fusese cuminte…

Biata funcționară micuță, pe care viața o învățase să cunoască toate lucrurile din vreme, care știuse cât de mici îi vor fi mai târziu pretențiile, care, cu tot trupul ei cald de început de femeie, rezistase cât putuse mai mult, lăsându-mi mici avantaje pe nebăgate de seamă și care, înaintea cedării definitive, când pricepuse că nu se mai poate împotrivi, își aminti, instinctiv, că n-are decât o rochie bună de birou!

Am întârziat mult în preajma acestei aventuri, dar a fost singurul eveniment de felul acesta de pe timpul Irinei. Am fost atunci mult mai bun cu ea, ca și cum, nesimțindu-mă legat complet, mă mai îmblânzisem. Era cea mai mare împotrivire obișnuinții care mă ținea lângă Irina și speram pentru mai târziu noi eliberări. Eram încântat că aveam în același timp două succese diferite și trebuia să întrebuințez micile minciuni care mă impresionaseră atât de mult prin romane și care mi se păreau un semn de superioritate sentimentală. A nu fi complet stăpân pe o astfel de situație mi se părea ridicol.

Dar, pe neașteptate, lucrurile se schimbară așa de dezastruos, încât am regretat că mi-am complicat existența. Dintr-o dată, fără s-o fi bănuit în stare, Rica aceea neînsemnată, a cărei drăgălășenie cuminte și palidă dădea cele mai precise asigurări de calm și plictiseală, deveni de o gelozie grozavă, când entuziasmul și desperarea se urmau neîncetat, amenințându-mă și apoi cerându-mi iertare, țipând și zbătându-se la cea mai mică bănuială. Vedeam cum dragostea o transformase. Ea, cu care nu aveam ce vorbi, care nu făcuse nici o reflexie mai ascuțită, devenea acum în mânuirea îndoielilor de o îndemânare prodigioasă. Fiecare vorbă sau gest de al meu îl interpreta cu tot atâta subtilitate cu care un intelectual autentic ar descifra idei. Timpul scurt pe care i-l dam, de obicei seara, nu-i mai ajungea, se arăta dispusă să prelungească cât mai mult întâlnirile noastre, să născocească tot felul de motive la care odinioară nici nu s-ar fi gândit. Acum umila funcționară cu cultură neînsemnată și inteligență aproximativă mi-a răspuns, de pildă, la o remarcă a mea, când găseam una din minciunile ei pentru acasă prea stângace: „Nu e nimic, te asigur că o vor crede cu atât mai mult! N-o să-și închipuie că ceva așa de ridicol a fost inventat!»

Curând însă scenele ei deveniră insuportabile. Printr-o studentă, prietenă a ei, află despre legătura mea cu Irina. Fără să se știe până unde merseseră lucrurile, se bănuia de toți că fusese mai mult decât o prietenie ocazională. Acea prietenă pe care n-o cunoșteam începu s-o țină în curent așa de exact cu tot ce se întâmpla cu mine, încât mă cuprindea o adevărată groază înaintea oricărei întâlniri cu Rica.

Oricât m-aș fi ascuns, oricât de prudent aș fi fost, pe orice străzi obscure m-aș fi plimbat, faptele mele erau repetate întocmai. Poate că și frica mea mă dădea de gol. Dar când o vedeam privindu-mă tremurând de ură și de amenințare, imediat după ce o părăsisem într-un gang obscur pe Irina, nu puteam să nu cred că știe totul precis. Amenințări care mă cutremură încă și acum.

Mi-aduc aminte de scene ridicole, când agita o sticluță colorată. Sticluța era aproape sigur goală, dar eu nu mă speriam mai puțin, căci nebuna putea să dea un sfârșit tragic aventurii. Nu puteam, ca s-o liniștesc, să renunț brusc la Irina, și nici așa poate că scenele n-ar fi încetat. Rica devenise atât de rea, că nu aveam remușcări.

Nu mai știam ce să fac. Din ce în ce Rica se arăta mai primejdioasă. Nu mai avea, ca odinioară, păreri de rău. Odată, de pildă, în urma unei petreceri, mi-a fost rău o zi întreagă, nervii mei, chinuiți de Rica, deveniră zdruncinați în urma băuturii. Rica a aflat prin servitor de boala mea, apoi a pândit toată ziua medicul și fețele îngrijorate care ieșeau din casă. Mă făcui mai bine spre seară și mi se recomandă o plimbare cu automobilul la aer curat. M-am oprit la Universitate ca s-o văd pe Irina, după cum vorbisem. La întoarcere știam că o să-mi iasă înainte Rica și speram că boala mea a speriat-o îndeajuns, mai ales că-și bănuia vina mare care o avea, și astfel va fi mai cuminte. Am găsit-o mai nebună ca niciodată: bănuise întâlnirea mea cu Irina. La impasul meu nu vedeam nici o ieșire. Nu știam unde să cer un sfat. Într-o seară, conducând pe Irina acasă, eram mai tragic ca de obicei. De-abia puteam vorbi. Am intrat într-o cafenea mică, pe cheiul Dâmboviței, și acolo am căzut pe un scaun, îndărătul sticlei cu vin. Irina, cu tot gunguritul ei obișnuit, îmi observase zbuciumul și mă iscodea mereu. Și atunci am luat o hotărâre extraordinară: să-i spun tot. Mă gândeam: va suferi, dar va avea dovada cât o prețuiesc, luând-o pe ea de confidentă, și va fi mândră (se mai poate că în momentul acela aș fi spus oricui). Cu puțină șiretenie, Irina și-ar fi putut da seama că o astfel de mărturisire, primită de ea cu lărgime, mi-ar fi creat obligații veșnice. De altfel, i-am indicat de la început rolul: „Te cred o ființă superioară, care ții mai mult la mine decât la prejudecăți…» etc.

I-am spus, și, cu toate că am împărțit astfel discursul încât la început nu erau descrise decât suferințele mele și amenințările Ricăi (încercam s-o ambiționez sau cel puțin să-i fac milă), de la prima vorbă mai explicită a rămas buimăcită, începuse să scrâșnească din dinți, iar cu mâinile mă depărta. Am văzut-o așa de încruntată, încât de frică am simulat un hohot de râs. (îmi văd imaginea grotescă în balta Dâmboviței!)

— Ce copilă! N-ai văzut că e o glumă, ca să văd cât te-ar durea infidelitatea mea!

Ca să termin mai iute scena găsii o dovadă de dragoste într-un fapt invers decât cel pe care-l pretinsesem la început. Irina însă nu era în stare de gândire prea complicată: se apropie fericită. Dar eu mă simțeam iremediabil singur.

Și Rica? Nici o importanță, s-a terminat imediat. I-am spus totul sorei mele, Vana, care mi-a prilejuit câteva zile de excursie ca să poată aranja situația în lipsă. Nu știu ce a făcut, căci am rugat-o să nu-mi mai vorbească niciodată de asta, de rușine sau din lașitate, temându-mă de păreri de rău. N-am mai văzut pe Rica de atunci.

Probabil că s-a dus în provincie la niște rude. Cât despre mine, am plecat cu Irina, ca să nu-i fie urât, la Sinaia, și ne-am extaziat în fața munților. În tren, o mică întâmplare: un domn cu figura inteligentă citea aceeași carte ca și noi: CoLu Breugnon.

La sosire, mi-a spus pe un ton șiret, cu toate că noi fusesem foarte prudenți: „Bon amusement!“