Recunoașterea necesității criticii. Cauzele pentru care spiritul critic apare în Moldova

Influența unei culturi străine înseamnă influențarea în obiceiuri, în forme politice, în morală, în organizarea vieții, în literatură etc. a unui popor de către altul sau altele.

Poporul influențat poate asimila cultura ori în mod pasiv, adică la întâmplare, fără alegere, fără critică, ori criticând, cernând elementele culturii străine, pentru a-și însuși numai ceea ce-i trebuie și tocmai ceea ce-i trebuie pentru dezvoltarea propriilor sale bogății, energii, capacități și aplecări. O cultură străină împrumutată este ca un capital străin, menit să pună în utilitate, spre cel mai mare beneficiu, o bogăție națională, care altmintrelea ar rămâne neexploatată. În cursul acestui studiu vom avea ocazia să ilustrăm acest adevăr. Acum, anticipând, ne mulțumim să spunem, ca exemplu, că bogăția limbii populare și a spiritului popular au rămas un subsol neexploatat, câtă vreme cultura apuseană nu și-a îndeplinit rolul ei salutar.

Despre necesitatea influenței apusene în cultura românească am mai vorbit și vom mai vorbi. Discuție nu poate fi decât numai cu privire la ceea ce a fost și este potrivit, adaptabil nevoilor și sufletului poporului român, adică cu privire la problema asimilării elementelor culturii apusene necesare poporului român. Alegerea acestor elemente a fost opera școlii critice moldovenești din veacul al XIX-lea.

Când, în acest veac, cultura apuseană a început să pătrundă mai puternic în țările române, ea a găsit, la porțile Moldovei mai ales, păzitori care s-o examineze și să-și deie seamă de aceea ce ne trebuia. Că ei n-au greșit deloc nu se poate spune, căci nimic în lume nu poate fi perfect.

Era nu numai fatal, dar chiar necesar ca țările române să lepede haina turco-fanariotă și să se organizeze europenește; ca românii să-și îmbogățească limba cu cuvinte noi, corespunzătoare cu lucrurile și ideile noi introduse; ca în locul obiceiurilor fanariote să se introducă obiceiuri europene; ca românii să producă și ei o literatură cultă (căci aveau numai una populară). Dar întrebarea era: cum?

Pentru a răspunde bine la această întrebare, se cerea o mare putere de analiză și un mare simț de răspundere, căci din rezolvarea greșită a acestei probleme putea să rezulte o organizare a țării nepotrivită cu nevoile acestui popor (și nu cu sufletul lui, căci organizările statelor se repetă la popoare deosebite ca suflet, dar asemănătoare în evoluția socială), o limbă schimonosită și neconformă cu geniul limbii românești, obiceiuri care să nu însemne un progres față cu morala fanariotă, o literatură care să nu fie conformă cu spiritul românesc și rezultat al acestui spirit.

Era deci, încă o dată, nevoie de un spirit critic, care să cerceteze elementele culturii apusene și să valideze numai pe acele care, ca să păstrăm comparația de mai sus, erau proprii pentru a pune în valoare energia și capacitățile românești.

„Civilizația, zice Kogălniceanu, nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și a omenirii în general”

Necesitatea și rolul divers al criticii au fost înțelese perfect de către cei dintâi reprezentanți ai școlii de care vorbim.

I. Ionescu, în 1855, însărcinat cu „cronica” generală a revistei școalei critice moldovenești, România literară, spune:

„Am vrea ca Hronica noastră să fie ca o zugrăvire în miniatură a mărețelor întâmplări ale timpului nostru. Cercul privirilor noastre este mărginit prin chiar hotarele orizontului politic de față. Tot ce se atinge de românimea Principatelor este al nostru de a cerne și de a cerceta în cât poate să fie spre binele ei material și moral”.

A. Russo se exprimă printr-o figură, care aduce cu comparația ce o făceam odinioară: „Critica, zice el, e dreptul obștesc de a adeveri bunătatea marfei”. „Este nevoie de a întemeia critica și de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor.”

„Critica e o faptă românească de nevoie”, zice aiurea același scriitor, deși știe bine că „poate va vătăma iubirea de sine” a unora, căci românii nu înțeleg două lucruri mai cu seamă: „porneala limbii și noima criticii”. Și la întrebarea: „De potopul latinirii ce și cine a scăpa limba?”, el răspunde: critica. — „Norocire că în Moldova se găsesc critici”.

Iar în privința domeniului mai restrâns al criticii literare, Kogălniceanu se exprimă cu o claritate desăvârșită:

„Dar poate să mă întrebe cineva ce este critica și pentru ce avem trebuință de această damă? La întrebarea dintâi voi răspunde în numerele viitoare prin un articol înadins compus. Iar la acea a doua mă voi mărgini a zice că înainte de zece ani, când era rușine de a lua condeiul în mână spre a compune ceva românește, critica ar fi fost cu totul de prisos și nepriincioasă literaturii născânde. Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuși țâncii de pe lavițele școalelor au pretenții a publica scrierile lor, pân' și tractaturi de filozofie. Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâtea cărți, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate și ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune și aruncând în noianul uitării pe cele rele; și una și alta după principiile sale și fără a lua seama la persoana și la starea autorilor?”

Iar în 1855, în articolul-program din primul număr al

Stelei Dunării, vorbind de „pacotila de versuri fără poezie, de romane traduse și de tratate anabaptisto-limbistice a celor mai mulți din scriitorii noștri de astăzi”, declară că:

„Critica s-a făcut neapărată mai ales în timpul de față, când limba românească este răstignită pe fel de fel de cruci, stropșită prin fel de fel de sisteme, întunecată prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decât altele”, și anunță că va „păși hotărâtor în contra tuturor semizeilor, pătrimilor și optimilor de zei, carii fără nici un titlu, fără nici o capacitate, din autoritatea lor privată, s-au constituat succesorii muzelor, năvălind Olimpul și Parnasul. De interesul public, de datoria noastră va fi de a-i combate și de a-i răsturna din pozițiile uzurpate.”

Dl Maiorescu n-a spus nimic mai mult, și nici cu un gest mai frumos.

Iată dar că, chiar de la început, în Moldova se simte nevoia criticii; nevoia e conștientă, scopul bine hotărât: a importa numai ceea ce e necesar, a nimici sistemele lingvistice raționaliste, a feri limba și literatura de deznaționalizare, a arunca „în noianul uitării” pretențiile nejustificate... a prezida la introducerea culturii străine și la asimilarea ei.

Mai departe, conștiința de nevoia acestei critice a culturii străine la noi va fi reprezentată de societatea „Junimea” din Iași, întrupându-se mai ales în cel mai strălucit reprezentant al „Junimii”, dl Maiorescu, a cărui activitate, până la 1880, nu e decât continuarea acestei critice a adaptării culturii străine.

„Din momentul în care se recunoaște că suntem în tranzițiune, din acel moment se recunoaște legitimitatea criticei și se osândește lenevirea, care așteaptă binele în viitor fără nici o luptă...”.

„Cine însă fără critică poate păși cu siguranță? [...] ...Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre, și cu orce jertfe și în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnalul adevărului!”

Dacă Muntenia a făcut, cum am spus, operă de un interes mai urgent: asimilarea formelor politice, Moldovei îi revine meritul de a fi prezidat, în timp de patruzeci de ani, de la 1840 până la 1880, la asimilarea culturii în celelalte forme ale ei.

„România literară, Steaua Dunării și Zimbrul (zice Gazeta de Transilvania, 1856) ...bornate de un provințialism filistic, ele socotesc că un milionaș de moldoveni sunt de ajuns ca singuri să împlinească misiunea ce destinul a împărțit-o românilor”; la care A. Russo răspunde că „milionașul de moldoveni, care de 80 de ani trăiește ideile filozofice ale lumii civilizate”, are acest drept. Și Russo, capul cel mai teoretic al acestei școli critice, adeverește de repețite ori constatarea, pe care am făcut-o, că Moldovei i se datorește cultura românească așa cum e astăzi:

„...literatura română — zice el aiurea — se împarte astăzi în două școli, una ce își are cuibul în București, unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice țipet discordant se sfârșesc, în iune, io, înt etc.; al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulți partizani în Moldova; aceasta este școala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români și românește și a face o literatură numai din vițele noastre, iar nu din limba franțezilor, a italienilor și a jargonului neînțeles din Ardeal.”

În adevăr: „Cei din rari și respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puțini imitatori” și au avut meritul numai că au dat un impuls mișcării literare prin poezie și istorie, continuă Russo, gândinduse, probabil, mai ales la Asachi, care în realitate n-a făcut parte nici dintr-o școală, balotat între spiritul cel vechi și cel nou. Din pricina acestei atitudini critice, a acestui spirit „electic”, moldovenii erau taxați, de școala adversă din Blaj și București, de „reacționari, aristocrați, slavoni, rusolatri”. Dar Russo, în numele moldovenilor, se roagă de ardeleni să-i lase să lucreze în voie „limbușoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită și ce-a mai fi”. „Noi moldovenii, dimpotrivă, simțim că mare avuție, inspirație și limbistică este în cântecele desprețuite în Ardeal, și cu ele, și voia criticului, vom urma înainte cercetările retrospective.”

În capitolul precedent, voind să precizez factorii culturii românești din Moldova, în deosebire de Muntenia, am arătat că curentul latinist, ca și cel politic francez, a fost mai slab în Moldova și am arătat, în treacăt, pricinile.

Să ne oprim acum asupra acestor fapte, care sunt de o importanță deosebită și care ne vor explica apariția spiritului critic în Moldova.

În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. Existența unei asemenea clase în Muntenia a format un mediu favorabil răspândirii ideilor revoluționare, a făcut să se prindă ușor toate „noutățile” și toate „exagerările”, clasa burgheză dând un corp revoluției muntene. În Moldova, lipsa unei asemenea clase a făcut ca mișcarea „de la '48” să fie mult mai palidă. Curentul francez, ca curent politic, a fost mai slab. Curentul latinist, care prin originea și conținutul său era un curent revoluționar, deși în aparență era unul lingvist și istoric, n-a putut prinde în Moldova, căci, neexistând aici o clasă cu instincte revoluționare, el n-avea unde să se dezvolte, nu era cerut, nu putea să aibă trecere. „Iașul, zice A. Russo, la 1839, ca și astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm strașnic pentru nici o individualitate sau pentru vreo pricină.”

Apoi Muntenia, din cauza situației geografice, avea mult mai multe legături cu Ardealul decât Moldova. De sute de ani relațiile dintre Muntenia și Ardeal au fost mai strânse decât între acesta și Moldova. Boierii munteni fugeau în Ardeal, negustorii munteni se duceau în sau prin Ardeal. La începutul veacului al XIX-lea, negustorii munteni se întâlnesc cu românii din Ardeal, aduc idei, aduc și cărți.

Influența ideii latiniste e mai timpurie în Muntenia.

Încă în prefața gramaticei lui Enache Văcărescu, din 1787, se vorbește de romani, de Traian, de colonizarea Daciei etc., ceea ce presupune familiarizarea cu ideile Școlii ardelene, atunci abia născânde. Să se mai adauge la aceasta și o înfloritoare literatură în sudul Transilvaniei (Barac etc.).

Grație acestei legături mai mari, Gh. Lazăr trece în Muntenia, și nu în Moldova.

Și, cu aceasta, ajungem la a treia pricină a deosebirii dintre curentul latinist din Moldova și Muntenia. George Lazăr a fost o puternică personalitate, un mare apostol. Dacă e greșită teoria care nu dă nici o importanță individualităților în mișcările sociale, punând totul pe socoteala maselor, desigur că e greșită teoria care explică mișcările sociale prin inițiativa individualităților. O personalitate, oricât ar fi de puternică, nu poate avea înrâurire decât în niște împrejurări favorabile. Iar un curent popular, o tendință socială nu poate ajunge la realizare decât întrupată în individualități puternice. Dacă Gh. Lazăr ar fi venit în Moldova, curentul latinist ar fi fost mai puternic aici, dar nu atât de puternic ca în Muntenia, pentru că în Moldova împrejurările în care avea să se dezvolte erau mai slabe. O importantă împrejurare am văzut-o: o clasă mijlocie națională. Și are un înțeles deosebit faptul relatat de P. Poenaru că la școala lui Gh. Lazăr alergau elevi din toate clasele sociale și anume și prăvăliași. Iată dar că clasa mijlocie a auzit cuvântul apostolului și, desigur, l-a răspândit mai departe. Trebuie să ne închipuim cum erau înțelese cuvintele patriotice și revoluționare ale lui Lazăr de acești prăvăliași și cum ar fi fost înțelese de fiii de boieri din Moldova. Începem să înțelegem pentru ce în Muntenia s-a format o falangă de propagandiști ai ideii latiniste și naționaliste — și nu și în Moldova.

În Moldova, în deosebire de Muntenia, scriitorii de seamă și, în același timp, reprezentanții școlii critice au fost toți fii de boieri, și anume, din clasa boierilor mai mici. Aceasta este a patra cauză pentru care în Moldova s-a născut școala critică, adică — ceea ce este același lucru — pentru care exagerările n-au prins. Au fost și în Moldova câțiva reprezentanți ai exagerărilor: aceia s-au recrutat din clasele mai de jos și din oameni mai puțini talentați, vorbim de școala lui Barnuțiu, „fracțiunea liberă și independentă”, ai cărei corifei au fost Tacu, Lateș, Gheorghiu etc..

Acești fii de boieri au avut parte de mai multă învățătură. Părinții lor au avut marele merit de a-și trimite fiii la școli străine, uneori foarte serioase. Kogălniceanu, A. Russo au făcut studii solide, care nu vor fi fără efect în apariția spiritului critic în Moldova. Acești fii de boieri au putut să aibă mai mult răgaz pentru studiu decât alții. Și, lucru mai important, din pricina clasei din care făceau parte ei moșteniseră un temperament mai conservator, deci mai refractar la „noutăți”. Punând laolaltă acest conservatism cu lipsa unei clase revoluționare, vom înțelege și mai bine cauzele sociale ale fenomenului care ne interesează.

La acestea va trebui să adăugăm elementul cel mai important al sufletului acestor fii de boieri, tradiția culturală moldovenească, mai puternică decât în Muntenia, tradiție care se păstrase, firește, mai vie la clasa boierească și care poate e factorul cel mai important al apariției atitudinii critice, în orice caz tot atât de important ca și primul: lipsa unei clase revoluționare.

„Multă știință au fost odată semănată în ogorul românesc — zice Russo — ...Multă carte, multă știință istorică, politică financiară se ivesc ici-cole, dar plutind de abie în răsâpele aduse de veacul al XVIII-lea”.

Aceasta este tradiția culturală. A. Russo exagerează în rândurile acestea, dar e adevărat că vechea cultură moldovenească din veacul al XVII-lea nu s-a pierdut cu totul, ci a ajuns până la veacul al XIX-lea „plutind pe răsâpele aduse de veacul al XVIII-lea”.

Ce înseamnă această tradiție culturală? Mai întâi, o rafinare cerebrală, trecută prin ereditate de la o generație la alta până la bonjuriștii de la 1840. Nu e lucru fără însemnătate subțiarea creierului în mai multe generații. Apoi, o deprindere cu îndeletnicirile culturii, trecută prin educație, o generație moștenind de la alta deprinderea de a citi, oarecare cunoștințe mai deosebite, în specie: o bibliotecă de cărți vechi românești religioase, poate manuscrise de cronicari, cărți profane tipărite și adesea cărți străine; și contactul cu niște părinți mai mult sau mai puțin cunoscători de literatură. Un C. Negruzzi, copil, are la îndemână o bibliotecă bogată de cărți vechi românești a tatălui său.

În al doilea rând, o literatură mai bogată și cu un caracter superior, cum era cea din Moldova, care a făcut cu putință această rafinare și deprindere culturală ce aveau să fie moștenite. Cea dintâi întrebuințare literară a limbii românești se face probabil în Maramureș, în veacul al XV-lea. Prin influența husită, se traduc câteva cărți bisericești în românește. Dar Maramureșul e aproape de Moldova, mai ales de Bucovina, inima Moldovei de atunci, care avea cu Maramureșul multe legături, multe familii locuind jumătate în Moldova, jumătate în Maramureș. Prin urmare, aceste traduceri vor fi trecut de timpuriu în Moldova și vor fi răspândit, cât de puțin, cultura religioasă. Și e sigur că au trecut, căci copiile de pe aceste manuscrise s-au găsit în Moldova.

Dar adevărata cultură, în vremile de la început, trebuie s-o căutăm în slavonește. Cultura sub forma slavonă a fost mai serioasă în Moldova. „De la Teoctist (pe la jumătatea veacului al XV-lea) pornește un șir neîntrerupt de cărturari de slavonește, pe un timp când în Țara Românească necontenitele lupte pentru domnie opreau orice silinți spre lumină, spre artă.” În acest veac, avântul de cultură e mare, în Moldova, ocrotit de Ștefan cel Mare, pe când în Muntenia „împrejurările au fost și mai puțin prielnice... și rodul învățăturii a răsărit și mai slab”. În Moldova, în acest veac, apare și istoriografia, bineînțeles în slavonește. Existența unor scrieri istorice, oricât de rudimentare, e un mare pas spre cultură. În toată vremea, cultura slavonă a fost mai serioasă în Moldova. În acest veac al XVI-lea, ne spune dl Iorga, chiar caligrafia e mai frumoasă în Moldova, pe când în Muntenia, unde decadența era mai mare, piserii erau mult inferiori. În Moldova nu există acte domnești de danie sau de judecată scrise în românește, până în al doilea deceniu al veacului al XVIIlea, în deosebire de Muntenia, „mai puțin așezată și cultă”.

Când vine Varlaam în scaunul mitropolitan, în veacul al XVII-lea, găsește o mulțime de manuscrise traduse gata pentru tipar, mai multe decât în Muntenia, scrise într-o „limbă mult mai puternică, mai sunătoare și mai plină de viață — însușiri care vor rămânea până acum vreo douăzeci-treizeci de ani caracteristice pentru lucrările literare moldovene”, zice dl Iorga, ceea ce înseamnă (tocmai ceea ce ne încercăm să dovedim) importanța tradiției în Moldova. Și dacă acest lucru a încetat „acum douăzecitreizeci de ani”, aceasta se datorește faptului că de douăzeci-treizeci de ani nu mai e Moldova, ori Muntenia, ci România: nu mai poate fi Iașul-moldovan ori Bucureștiulmuntean, ci Bucureștiul-român. Să mai adăugăm, tot după dl Iorga, că în veacul al XVII-lea, mulțumită școlii de la Trei-Ierarhi, existau în Moldova mulți diaci, care întrebuințau cu pricepere limba slavonă, nu ca în Muntenia, unde cărturarii, mult mai slabi și nepregătiți, se foloseau de formulare și dicționare.

Așadar, prin traducerile făcute sub influența husită, prin cultura slavonă, prin istoriografia slavonă, exista în Moldova o mai mare deprindere culturală, se acumulase un mai mare fond pentru viitoarea tradiție, care ne interesează. De la traducerile maramureșene începe cultura care va forma tradiția moștenită de veacul al XIX-lea.

Dar ceea ce e fără măsură de important și deosebește Moldova de celelalte provincii, ridicând-o mult mai presus, e influența poloneză din veacul al XVI-lea și mai ales al XVII-lea.

Influența poloneză a fost o influență apuseană, înalt culturală și — mai ales — un capital străin menit să valorifice sufletul și talentul românesc. Ei îi datorim pe cronicarii cugetători ai veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea (afară de Cantemir, care, cum am spus, e un produs al spiritului multilateral european). Acum vom avea scriitori care scriu în românește, care cugetă, discută, care dezgroapă trecutul descălecatului întâi și al celui de al doilea, care aduc idei noi, care provoacă o mișcare în spirite, care încearcă și alte genuri, noi, fie măcar spre a arăta că limba română e capabilă de ele (Introducerea lui M. Costin la Viața lumii).

Efectele culturii anterioare, slavone, mai puternică în Moldova, și această cultură nouă a veacului al XVII-lea nu se vor pierde cu totul în veacul al XVIII-lea. Va veni ceva și până în veacul al XIX-lea, „plutind de abie în răsâpele aduse de veacul al XVIII-lea”, cum zice Russo. Ceea ce a venit „plutind” a creat acea deprindere și rafinare de care am vorbit mai sus. Scriitorii, a căror tendință voim s-o explicăm prin aceste urme rămase din vechea cultură — adică prin tradiție —, au fost, și ei, conștienți de lucrul acesta. A. Russo ne spune că: „În Moldova clerul avea mare nume de învățătură și de evlavie”, iar aiurea, dându-și seamă totodată și de influența salutară a Apusului și parcă voind să afirme că progresul românismului e concomitent cu influența apuseană, zice:

„De la Costinești, crescuți în țeara leșească, și până la noi, tot drumurile Apusului sunt bătute de pruncii români”, ceea ce e o justificare a celor spuse de noi, că influențele salutare au venit din Apus și că Costineștii și ceilalți sunt — istoricește și filozoficește — premergătorii generației de la 1848. O spune, cum se vede, un patruzecioptist.

Dar când această literatură (care lăsase o urmă în spiritul moldovenesc: rafinarea, deprinderea cu îndeletnicirile culturii și chiar o cultură de fapt) este dezgropată, dată la iveală; când moldovenii culți nu se mai satură de dânsa (Russo o citește cu lăcomie, mândrindu-se cu ea, Kogălniceanu o dă la lumină și o analizează, Negruzzi „șterge colbul de pe cronice bătrâne”, Asachi, chiar, o recomandă ca limbă literară, deși face, în alte privințe, greșeli mari; ziarele, cum e Gazeta de Moldova, o analizează, o ridică în naltul cerului); când, cu un cuvânt, moldovenii culți sunt captivați și plini de literatură veche, atunci la urma, de care vorbeam mai sus, de care vorbește și Russo, adăugându-se influența actuală a paginilor pline de „limbă veche și-nțeleaptă”, adăugându-se și cei „optzeci de ani” de când moldovenii trăiesc „de ideile filozofice ale lumii”, adică mai intensa cultură apuseană a Moldovei de la începutul veacului al XIX-lea — e fatal să se afirme un spirit critic.

Nu e fără interes a insista asupra acestei chestii și a vedea cum A. Russo, acest spirit pătrunzător, n-a lăsat nimic neobservat și a spus tot ce se poate spune asupra acestei particularități a culturii moldovenești, care explică apariția spiritului critic în Moldova, și nu aiurea. „Școalele limbistice, zice el, au cuibul lor în București și în Ardeal”. Pe ardeleni nu-i scuzează, căci au tradiție, pe munteni îi scuzează, pentru că ei nu au tradiție: „Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiția...”. Și cei ce nesocotesc tradiția și „care toate înlăturează și pomenirea chiar a tradiției, sunt ca oamenii cei noi ce își tăgăduiesc părinții”. Cărțile vechi, zice el, și limba cronicarilor trebuie să fie modele pentru limba românească, nu cum fac „învățații” ce „leapădă tradiția ascunzând-o sub pretext de baștină latină”.

Și, în sfârșit, sintetizând și trăgând concluzii, Russo zice:

„...între români, moldovenii și între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au împus românilor nici gramatice, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca și în lupta nașterii, a sprijinit tradiția scrisă și tradiția orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi și a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, care au pus mai multe pietre la zidirea veche a naționalităței, a se convinge dacă limbele nouă fac cât limba veche, cât de frumoase și armonioase sunt ele, dacă substituția lor este putincioasă, de nevoie, și conformă cu țălul la care sunt chemate limbele de a fi un organ de înțelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, și a se încredința că latinirea, sau franțuzirea, sau talienirea României vrednicește truzile ce am putea întrebuința în cercetări și lucruri mai serioase”.

Și aiurea: „Moldova e țară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală; nici teoriile italiene și romantice a vestitului revoluționar ăEliadeî, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină”, ceea ce e foarte adevărat, numai cât din tonul frazei lui Russo pare că pricina ar fi o „răceală” inerentă sufletului moldovenesc. Noi credem că acea răceală se explică tocmai prin acea tradiție culturală, cât e vorba mai ales de răceală față cu entuziasmul literar”, și prin lipsa unei clase revoluționare, cât e vorba, mai ales, de răceala față cu „entuziasmul politic”.

Și, fiindcă a venit vorba de o deosebire sufletească, am putea spune ipotetic că poate fi vorba și de un element pur psihic. Poate că moldovenii sunt mai sceptici. (În Scrisori, Alecsandri numește pe munteni gasconi: „gasconi sau, pe românește, munteni”. Dar e ușor de înțeles că un popor, un oraș, Bucureștiul, care e în fierbere politică, trebuia să facă impresie de gasconerie unui sceptic rafinat cum a fost Alecsandri.) În sprijinul acestui „scepticism” ar veni și unele mărturii vechi. Așa, de pildă, se știe impresia făcută lui Paul de Aleppo de moldoveni și impresia făcută de munteni. De nepăsarea religioasă a moldovenilor s-a speriat călătorul străin, pe când pentru credința și smerenia muntenilor n-are destule cuvinte de laudă. Această deosebire sufletească, dacă e, s-ar putea explica poate și prin deosebirea elementelor etnice care au luat parte la formarea muntenilor și a moldovenilor. (Alecsandri, întotdeauna gata de invectivă, zice că muntenii sunt româno-bulgari, ceea ce e fals.) Dar, în sfârșit, acestea sunt ipoteze și elementul etnic-ereditar e greu de calculat.

În rezumat. În Moldova există o tradiție pe care o respectă moldovenii. De aceea, depozitară a tradiției, îi este iertat să-și ia rolul de a prezida la înjghebarea culturii române moderne, invalidând ceea ce nu ar fi menit să valorifice energia și talentul românesc.

Și, în adevăr, Moldova nu s-a mărginit să respingă curentele false, nu s-a mulțumit să le distrugă la ea acasă. Ea a căutat să le distrugă și în afară, acolo unde erau pe cale de a izbuti:

„După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanții vremii de pe atunci: „Pururea mișcă!”, voi striga din Moldova, ca să se audă peste Molna, peste Milcov, peste Carpați: „Limba domnilor E... I... P... și altora nu e limba românească, și literatura de astăzi nu e literatura românească”, lucruri scrise cel mult în 1855, când Russo și-a scris Cugetările.

Așadar, Moldova a dat românismului cultura sau, mai propriu, posibilitatea de cultură, prin acel spirit critic de care am vorbit. Istoria culturii moldovenești din veacul al XIX-lea e, mai ales, istoria acelui spirit critic aplicat la introducerea culturii străine, adică la procesul de regenerare a spiritului românesc. E, ceea ce e același lucru, istoria luptelor împotriva tendințelor false, necumpătate, din Muntenia și Transilvania.

Share on Twitter Share on Facebook