2. Sensuri ale termenului de credință

Dar procesul pe care vi-l descriu acum are un nume mult mai simplu, pe care-l cunoașteți: este așa-numita credință. Numai că și credința are, și ea, două sensuri diferite: eu cred că se va întâmpla ceva, este un sens; eu cred în ceva, este celălalt sens. Aceste două sensuri nu se pot confunda, iar în procesul religios, numai „eu cred în ceva“ are sens, are rost.

Lucrurile acestea vi le spun pentru că sunt direcțiuni în filosofia religiei și în anumite feluri de a interpreta religia chiar; vasăzică, în afară de filosofie, și în trăirea religioasă, care se depărtează de la acest punct de vedere.

Mi se pare că vă spuneam altă dată despre un prieten al meu, care spunea: Eu nu cred în Dumnezeu! De ce? Pentru că nu am siguranța existenței lui Dumnezeu. Dar d-ta crezi că acum afară este ziuă? D-ta știi că afară este ziuă. Ei bine, eu, cu siguranța cu care d-ta crezi că acum e ziuă afară, cu aceeași siguranță eu știu că este Dumnezeu. Prin urmare, nu credea că există Dumnezeu, nu știa precis că există.

Ce este aceasta? Este pur și simplu o deviere de la linia adevărată a problemei.

Dar credința, pe lângă cele două înțelesuri stabilite, are, pe drept sau pe nedrept, și o mulțime de alte funcțiuni. Pentru unii credința înseamnă pur și simplu un nou mijloc de cunoștință. Vă spuneam rândul trecut că sunt unele adevăruri de care nu putem să luăm contact direct, și arunci garantează, pentru valabilitatea adevărului acesta, altceva: existența Americii este garantată de cei care au văzut-o, de afirmațiunea lor.

Ei bine, nu zic că acest fel de a cunoaște înseamnă credință. Propriu-zis aceasta nu este credință, ci este altceva, este o transmitere a adevărului, o transmitere a unei afirmări — transmitere care nu garantează, prin ea însăși, conținutul afirmațiunii, ci care depinde de prestigiul celui care face afirmația. Vasăzică, este un adevăr a cărui fundare stă în elemente exterioare adevărului însuși. Aceasta — zic unii — ar fi credința. Aceasta propriu-zis nu este credință; eu te cred pe d-ta când îmi spui că există America, dar aceasta nu înseamnă că eu cred în d-ta, ci înseamnă pur și simplu că te cred pe d-ta, adică zic că ai dreptate, am eu motivele mele pentru care nu pun la îndoială afirmația d-tale — atât, și nimic mai mult.

A spune: „Nu cred în Dumnezeu pentru că nu sunt sigur că există“ este cea mai mare greșeală. Pentru că, a crede în Dumnezeu este una, și a crede că există Dumnezeu este alta. A crede că există Dumnezeu este, aproximativ, a fi convins de existența lui; pe când a crede în Dumnezeu este ceea ce am să vă spun acum.

Vasăzică, credința, actul de credință, are două interpretări: cred în cineva și cred pe cineva.

A crede pe cineva, este tocmai rădăcina aceasta de cunoaștere; a crede în cineva este rădăcina religioasă a actului religios.

Ei bine, a crede în cineva este tocmai ceea ce vă spuneam adineauri: înseamnă a te identifica cu celălalt obiect, în marginile pe care le și indicasem. Aceasta înseamnă actul de credință propriu-zis.