4. Varietatea obiectelor credinței

Orice act de credință are cei doi poli pe care i-am indicat adineauri, dintre care unul este întotdeauna conștiința omenească. Dar celălalt pol? Celălalt pol variază.

Don Juan — d-voastră îl cunoașteți — trăiește și el un act de credință, numai că celălalt pol al actului acesta este veșnicul feminin. Una din interpretările ce se dau lui Don Juan este că el, propriu-zis, nu iubea, în toate femeile pe care le-a iubit, pe o anumită femeie, ci realiza pur și simplu iubirea, adică iubea iubirea însăși. Iubirea aceasta devenise pentru el un fel de absolut hipostaziat, care trecea dincolo de limitele lumii. Vasăzică, actul continuu de iubire al lui Don Juan este ceva analog cu actul de credință, el se identifică cu iubirea însăși. De aceea se zice: Don Juan este simbolul iubirii. De ce? Ce însemnează aceasta? Este identificarea cu iubirea însăși. Un caz.

Alt caz. Vă aduceți aminte, desigur, din psihologia pe care ați făcut-o în clasa a VII-a secundară, de cazul acelui ungur care, pe vremea Comunei din Paris, ședea pe un scaun, cu picioarele într-o ladă și făcea matematică. Era un pasionat al științei. Ce însemnează aceasta? Mai mult sau mai puțin fiecare dintre noi facem știință, mai mult sau mai puțin fiecare ne ocupăm cu probleme de știință; dar, pentru fiecare dintre noi, știința constituie un domeniu de cercetare și are o înfățișare contingență, adică din lumea realității sensibile. Pentru maniacul pe care vi-l amintii adineaori, știința devine, și ea, un fel de absolut, se hipostaziază și ea dincolo de limitele realității sensibile și, prin urmare, trăia el în actul acesta sau în activitatea lui științifică, care de altfel n-a ajuns la nici un rezultat; activitatea aceasta a lui științifică era propriu-zis numai o manifestare a actului de credință pe care-l trăia el în fiecare clipă, în legătura aceasta dintre el și știința hipostaziată. Vasăzică, tot un act de credință. El credea în știință.

Exemple de acestea se pot înmulți la infinit. Ce credeți că este mamonismul, iubirea de bani, decât tot un act de credință și, aș zice, un act deviat de credință? De ce deviat? În toate raporturile acestea pe care le-am înșirat se petrece ceva neobișnuit; și anume, parte din faptele de toate zilele pierd caracterul lor de fapte din viața de toate zilele și se ridică pe un piedestal care le schimbă oarecum natura. Știința pe care o facem fiecare, și pe care fiecare om de știință sau cei mai mulți oameni de știință o fac oarecum fără să-și dea seama ce fac, devine dintr-o dată un fel de idol. Și la Don Juan iubirea este tot un fel de idol și fiecare realizare a iubirii, adică fiecare dintre cucoane, este ridicată pe piedestalul acesta al idolului.

Care este proprietatea actului acesta? Este că faptul real se denaturează, în sensul că-și pierde caracterul său real, dar, în schimb, capătă o forță, n-aș zice expresivă, dimpotrivă, o forță de a aduna toate realitățile în el însuși, le anexează, absoarbe toate realitățile în el și devine un fel de exponent al realității. Sunt fapte cu un caracter absorbant. Din toate realitățile câte există în asemenea împrejurări, actul de credință acesta, pe care-l trăiesc oamenii, în actul acesta de credință, nu mai există decât subiectul și obiectul, care obiect este un fel de simbol al întregii realități sau, cel puțin, dacă nu este un simbol, întrece în importanță, absoarbe interesul care ar trebui în chip normal să se răspândească asupra întregii realități.

Faptul acesta nou, sau calitatea aceasta nouă pe care o capătă idealul acesta hipostaziat, cel de-al doilea termen, are toate caracterele absolutului, nu face parte din realitatea sensibilă, el transgresează asupra acestei realități, trece dincolo de limitele ei, tranziază, cu un alt termen, sau transcende toată realitatea.

Faptul de credință este un fapt universal, după cum spuneam; dar, dacă băgăm de seamă, termenul al doilea, idealul hipostaziat, iese din funcțiunea lui normală. Care este funcțiunea normală a științei? Să cunoaștem într-un anumit fel realitatea, adică să ne orientăm într-un anumit fel în realitate. Care este funcțiunea normală în actul acesta de credință? Să absoarbă toată viața subiectului. Are vreun scop cercetarea științifică în cazul acesta? Nu. De aceea este și foarte normal cazul ungurului pe care-l citam. Psihologia zicea, cu un fel de dispreț: și vă închipuiți că în toată viața lui nu a făcut nimic! Dar tocmai faptul acesta arată că avem de-a face cu ceva caracteristic, adică funcțiunea științei nu mai este îndeplinită.

Deci, forțând, așezarea în acest al doilea pol al actului de credință nu mai îndeplinește funcțiunea științei, nu mai este știință, ci este altceva, este pur și simplu cel de-al doilea termen al actului de credință; nu mai stă în funcțiunea necesității cunoașterii noastre sub raportul cunoașterii, ci stă în funcțiunea necesității cunoașterii noastre sub raportul absolutului. Și atunci, întrebarea pe care trebuie să și-o pună psihologia era nu dacă respectivul a descoperit ceva în matematică, ci dacă, în adevăr, matematica aceasta pe care el o făcea așa cum știa el să o facă îi împlinea necesitățile lui spirituale. Aci este însuși miezul problemei.

Vasăzică, pentru ca să nu pierdem șirul: există un act de credință care este universal. Dar acest act de credință poate să aibă diferite obiecte la polul opus. Un pol este același, subiectul care gândește, care trăiește, celălalt poate să se deosebească. Patriotismul este tot un act de credință, la capătul căruia se află patria; cazul lui Don Juan, tot un act de credință; iubirea de știință, tot un act de credință; și, în sfârșit, actul religios însuși, tot un act de credință.