1. Limita ca nemurire și ca moarte

Domnilor, eu sunt cel dintâi care îmi dau seama că lucrurile pe care le dezbatem noi nu se pot prinde chiar așa de ușor. Și nici nu se pot fixa în formule. Și, mai ales, nu se pot scrie pe hârtie de către d-voastră.

Dezbaterile noastre urmează o linie șerpuită printre problemele reale ale omului și, prin urmare, eu nu pot să le mai ocolesc.

Vorbeam rândul trecut despre pierderea contactelor cu transcendența, cum sunt două mișcări complementare în activitatea noastră, și încercam să stabilim limitele acestor mișcări. Din considerațiile făcute v-ați dat seama că aceste limite nu corespund la ceva definibil.

Coborârea se face și ea către ceva. Limitele sunt însă ceva care nu pot fi atinse, de altfel așa cum spune și cuvântul limită.

Limita în sus se numește nemurire, iar cea în jos se numește moarte.

Metafizic vorbind, nemurirea nu este o regiune, un țarc la poarta Raiului, unde îți dă drumul sau nu îți dă drumul.

Nemurirea este o stare individuală și începe unde eu încep să fiu nemurire.

Nu există, prin urmare, o regiune a nemuririi, ci o stare care se poate numi nemurire.

Vedeți d-voastră, ascensiunea către transcendență am spus că este o mișcare înspre o limită. Însăși noțiunea aceasta este inclusă în capacitatea atingerii ei.

Nemurirea de care vorbim nu însemnează propriu-zis atingerea ei. Ea se poate întâmpla undeva mai jos.

Problema nemuririi nu poate să aibă un sens decât dacă această nemurire se rezolvă de fiecare, nu de altcineva.

Problema aceasta s-a pus în toate felurile. S-a spus că nemurirea ar putea să însemne, de pildă, că eu am copii și copiii mă continuă pe mine la infinit. Dar aceasta nu este nemurirea de care vorbim noi.

Când eu, acesta, devin nemuritor, atunci existența mea trece dincolo în ființă, ceea ce este absurd — ca și demonstrarea care se face cu 1 + 1 = 2. Dar se vede că absurditatea este și ea necesară.

Depășirea exigenței noastre, asta însemnează trecere în eternitate, dincolo de timp și spațiu, dincolo de ființa noastră trupească.

Problema este în funcție numai de mine și nemurirea începe când eu trec în eternitate sau mă întorc din eternitate.

Este ca un circuit dus-întors, până când? Până când eu încetez să mai exist în lumea fizică; cum zicem în înțelesul de toate zilele: eu nu mai trăiesc.

Momentul acesta, al morții fizice, însemnează că moartea nu este un sfârșit, din acest punct de vedere. Depinde totul de mine și eu depind de starea în care mă aflu în momentul morții.

Îmi spunea cineva de un boier român, că la un moment dat bunicul lor i-a chemat pe toți și le-a spus ce avea să se întâmple cu fiecare dintre ei, și pe urmă s-a întors cu spatele la perete și a murit. Așa era tradiția boierimii noastre.

Înainte de a fi mort el înceta să mai existe pentru viața de aici.

În momentul morții, adică al încetării funcției fizice, se hotărăște ce devii tu. Dacă ești în coborâre, mergi înspre nimic, dacă ești în ascensiune, evident că urmează ce va fi dincolo căci aici nu te mai întorci, trupul tău nu te mai ajută.

Deși putem spune că există moarte luminoasă, morți din dragoste — este o experiență a d-voastră; poate insuficientă acum, dar veți avea o experiență largă în anii care vin — vom vedea.

Astfel, se poate muri din prea multă dragoste când există o dilatare a persoanei tale, încât trupul tău geme sub această presiune. Așa se moare într-un moment de entuziasm.