4. Persistența ființei ca ființă

Evident, există durere la despărțirea de un om. Dar această durere nu mai are nici un sens, oricum ai lua problema. Orice ai zice, regretele acestea sunt lipsite de orice funcție, nu au nici un rost. Pentru că, sau el continuă să fie prezent, și atunci el a fost cineva, o ființă realizată, sau el nu mai este prezent, și atunci te întrebi de ce este nevoie de vreun fel de supărare. Au fost pur și simplu lucruri superficiale.

D-voastră, dacă ați iubi într-adevăr, aveți neapărat nevoie de prezența fizică? Nu. În iubire închizi ochii, pur și simplu, și te aduni asupra ta într-o dilatare enormă.

Prezența este altceva decât această prezență pipăibilă. Nu prezența însemnează ceva, ci prezența acelui ceva din afară de mine.

Prezența însemnează: aici, în fața mea. Dacă el pleacă de aici, ai să vii dumneata aici și dumneata nu mai ești prezent.

Prezent este cineva care nu este aici, sau este aici dar este absent.

Poți să fii absent pentru ideile care se dezbat acolo. Prezența nu este o calitate obiectivă, ci o relație. Iar în relația aceasta, hotărâtor este să existe acea stare de tensiune care hotărăște de prezența sau absența unui lucru.

Prezența cuiva și după trecerea lui din viață însemnează persistența ființei ca ființă. Este acel ceva sau acel cineva. Prin această prezență față de noi se măsoară nemurirea celuilalt pentru noi. Aceasta, trebuie să menționăm, este atunci când este vorba de nemurire în ea însăși.

Acest lucru am mai încercat să vi-l prezint atunci când am încercat să vă fac sensibilă, oarecum, trecerea dincolo de această condiție — pur și simplu — umană.