1. Eu, experiența mea și ceilalți oameni
Problema pe care am pus-o ieri nu este chiar așa de simplă și de ușor de rezolvat. Cu atât mai mult cu cât sunt anumite evidențe aparente care pledează pentru o anumită soluție a acestei probleme.
Întrebam, ieri, dacă într-adevăr eul despică experiența aceasta și dacă, în adevăr, eul este ca un fel de focar pentru toată experiența
Este de netăgăduit că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă într-un fel pentru mine; tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce cred eu sau știu eu că se întâmplă. Deci, tot ce se întâmplă, se întâmplă în funcție de mine.
Că există oameni și în afară de mine, este exact. Dar oamenii aceștia care există în afară de mine nu există, pentru mine, decât prin mine: decât ca o cunoștință a mea.
Eul acesta care cunoaște, eul acesta care are o experiență, pentru care experiența există în adevăr și care concentrează, totalizează, închide în el tot ceea ce există, eu, vorbind de experiența mea, și eu, vorbind de experiență, vorbesc implicit de experiența mea, această experiență a mea este ceva raportat la mine. În afară de această raportare la mine, pentru mine nu există nimic; oamenii ceilalți — cum vă spuneam și ieri probabil că au și ei un eu al lor. Probabil. Eu însă nu pot să știu asta decât pe cale de analogie, din punctul de vedere al meu. De îndată ce eu sunt om și de îndată ce există alți oameni, acei oameni trebuie să aibă și ei un eu al lor, în același fel în care îl am eu; dar aceasta este o deducție oarecare, care poate să fie adevărată sau poate să nu fie adevărată.
De unde deduc eu, de unde conchid eu aceasta?
Afirmația aceasta o conchid eu pe cale de analogie. Dar, de fapt, propriu-zis, eu nu pot să afirm decât un lucru: că toți oamenii ceilalți care există nu există decât ca cunoștință pentru mine — cu o independență a lor, fără îndoială, în același fel în care are independență masa aceasta față de cunoștința mea, față de eul acesta cunoscător, dar tot ca cunoștință. Eu nu am decât cunoștințe. Experiența este experiența mea — și experiența aceasta a mea este făcută dintr-o sumă de cunoștințe. Prin urmare, întru atât întrucât eu plec de la mine, de la eu ca unitate cunoscătoare, evident că nu exist decât eu în univers, iar toți ceilalți există în afară de mine, există ca cunoștință a mea. Deoarece, în experiența mea, nu intră decât cunoștințe ale mele. Ei bine, evident însă vedeți, în toate aceste considerații — care ar duce parcă la existența absolută a eului — intervine mereu ceva: cunoștința. Acest raționament poate să fie, într-o oarecare măsură, valabil, atunci când eu mă ocup de problema cunoștinței. Noi considerăm însă problema eului nu în raport cu procesul de cunoaștere, ci în el însuși; considerăm acest eu ca eu al meu, nu ca eu al celorlalți. Să plecăm, prin urmare, de la această poziție radicală, că există un eu al meu și nu știu ce mai există în afară de acest eu al meu.
Eul este, prin urmare, un element constitutiv al unui ceva care îl depășește într-un fel. Când zic că eul este al meu, acest eu al meu nu mai este eul propriu-zis, pentru că ar însemna că eul este al lui însuși, ceea ce ar fi o tautologie. Acest eu al meu însemnează că depășește pe eu într-o direcție sau alta. Ce poate să însemneze însă atunci eul meu, ce este acest ceva căruia eul îi lipsește?
