3. Experiența omenească

Ce deosebește pe om de celelalte animale, ce deosebește, adică, experiența umană de celelalte experiențe? Este evident că experiența umană este nu numai mult mai vastă, dar este și mult mai prelucrată decât experiența animalelor. Și aceasta, prin faptul că omul nu numai că știe un lucru, dar el își dă seama că știe un lucru. Un animal își îmbogățește experiența cu un fapt pe care l-a trăit, dar nu are posibilitatea să considere în chip critic această experiență a lui. Adică, animalul nu poate să transforme experiența lui în obiect. Un animal oarecare trăiește o situație și această situație trăită se adaugă la alte situații trăite de el. Experiența animalului trăiește prin această trăire. Experiența omenească se multiplică prin faptul că, după ce a trăit un fapt, omul poate să transforme acest fapt în obiect, în obiect de cunoaștere și să considere acest nou fapt ca un obiect de cercetare asupra căruia să-și exercite, prin urmare, spiritul său critic. Eu știu un lucru pe care, într-un anumit fel, îl știu și animalele. Eu sunt însă și conștient; eu mă pot răsfrânge asupra mea și pot să consider experiența mea ca un obiect de cercetare și de cunoaștere, sau orice fapt trăit, știința de a transforma în obiect de cunoaștere.

Vasăzică conștiința nu însemnează — în cazul care ne preocupă pe noi — ceea ce ne spune psihologia: totalitatea faptelor sufletești ețetera. Conștiința însemnează facultatea de a transforma în obiect de cunoaștere.

Vasăzică, conștiința este elementul care deosebește pe om de celelalte animale.

Dar omul, întrucât este om, se poate transforma pe el însuși în obiect de cunoaștere. Adică, el poate să aibă știința și poate să aibă conștiința lui însuși. Adică, poate să aibă conștiința de sine. Și conștiința de sine, aceasta este eul.

Vasăzică, considerăm lucrurile nu din strictul punct de vedere al cunoașterii individuale. Considerând eul în raport cu ceva căruia îi aparține, problema se schimbă. Dintr-o dată ea devine o problemă tot așa de obiectivă ca oricare altă problemă.

De unde înainte eu eram forțat să rămân închis în mine însumi, în eu, acum constat dintr-o dată că eu însemnez — hai să zicem, cu un termen care nu însemnează încă nimic — un fel de atribut al omului. Nu un atribut al meu, ci un atribut al omului în genere. Vasăzică, eu nu mai pot spune că exist numai eu și toți ceilalți oameni există în funcție de mine. Eu am un eu, exist ca eu, întru atât întrucât sunt om. Calitatea de om îmi conferă mie posibilitatea de a avea un eu.

Întru atât întrucât sunt om am un eu. Adică, întru atât întrucât există oameni există și euri. Ce însemnează însă „există oameni“?

Eu știu că exist eu. Este un fapt pe care îl trăiesc în chip direct. Și eu știu că sunt om. Asta o știu cum? O știu iarăși în chip direct.

Eu mă trăiesc pe mine. Dar ce sunt eu, aceasta nu pot s-o spun. Sunt eu: om. Sunt om.