6. Caracterul relativ al soluției filosofice

Evident că, într-o asemenea situație, atitudinea noastră poate să fie dublă. Unii pot să spună: toți câți au fost înaintea mea au fost niște dobitoci, niște gogomani, n-au fost în stare să găsească o soluție definitivă, dar acum am venit eu, care am să aduc această soluție definitivă. Pot fi alții, care să spună: în definitiv, chiar așa de deștept să mă cred eu, încât să mă așez deasupra tuturor celorlalți? Parcă n-am curajul s-o fac! Și, din această atitudine ceva mai modestă, plecând de la această atitudine, să încerce a înțelege dacă în genere soluțiile acestea „definitive“ sunt posibile. Eu, care n-am fost niciodată un om modest — nu în raport cu mine, ci în raport cu ceilalți — am ajuns la încheierea aceasta ultimă. Și eu îmi dau seama că nu este numai o întâmplare această relativitate a soluțiilor metafizice: ci este în însăși esența soluțiilor metafizice să fie relative. Numai că, și relativitatea aceasta își are și ea — aș zice, printr-o exprimare paradoxală — legile ei.

Domnilor, dacă metafizica este o activitate care se desfășoară în limitele condiției umane, ea nu poate să depășească aceste condiții. Dacă omul există în timp și în spațiu, tot ceea ce creează el, tot ceea ce trăiește el poartă pecetea aceasta a spațiului și a timpului. El se relativizează, prin urmare, în raport cu totalitatea existenței, prin simplul fapt că este el însuși un eveniment istoric. Dar un eveniment istoric, întru atât întru cât rămâne eveniment istoric: întru atât întru cât nu se depășește pe el, nu se mântuiește, nu intră în eternitate. Întru atât întru cât rămâne un eveniment istoric, nu poate să fie decât un izvor de evenimente istorice, de realități istorice. Și atunci, soluțiile acestea pe care le dă el, sau imaginea care înglobează pentru el totalitatea existenței, rămâne să fie considerată ca un eveniment istoric: este eveniment istoric, legat de anumite condiții de spațiu și de timp. Aceasta este formularea cu care luați d-voastră zilnic contact, că există o istorie a filosofiei. Istoria filosofiei însemnează incapacitatea filosofilor de a ajunge la soluții definitive; dacă s-ar ajunge la soluții definitive, ar trebui să avem nu istoria filosofiei, ci istoria erorilor filosofilor. Or, domnilor, n-am văzut încă nici un istoric al filosofiei care să accepte că știința lui este știința erorilor. Este iarăși foarte, foarte surprinzător faptul de a vedea o mulțime de istorici ai filosofiei care, atunci când părăsesc această disciplină foarte cumsecade și trec dincolo, în domeniul metafizicii, cred că pot să ajungă acolo la soluții absolute, definitive. Eu, care nu sunt un istoric al filosofiei, nu cred. Dar dacă aș fi un istoric al filosofiei, atunci logicește aș fi obligat să cred în posibilitatea soluțiilor absolute. Precum vedeți, istoricii fîlosofiei nici măcar această datorie elementară nu o îndeplinesc — așa încât mă însărcinez s-o îndeplinesc eu pentru ei.

Dacă, prin urmare, soluțiile metafizice sunt legate de condiția umană și, prin urmare, sunt ele însele momente în desfășurarea istorică a omenirii, noi trebuie să considerăm aceste soluții întotdeauna ca, nu provizorii aș zice, dar că trecătoare. Nu provizorii, cum cred unii, pentru că „provizoriu“ este o stare înspre definitiv; ci trecătoare, pentru că ele veșnic trec, au trecut și vor trece.

Dar, vedeți d-voastră, în înțelegerea aceasta a istoriei procesului de liniștire, de împăcare umană, în înțelegerea aceasta există, fără îndoială, ceva cu totul relativ, ceva aș zice absolut relativ. Însă totuși, relativul acesta nu este chiar așa de absolut cum apare la prima vedere. Evident, eu reprezint o soluție; înaintea mea, bunicul meu a reprezentat altă soluție; acum trei sute de ani străbunicul meu a avut și el altă soluție, a lui, la toate problemele care l-au frământat. Dar întru atât întru cât va fi fost și el un ratat al mântuirii, cum spuneam adineaori.

Dar când cineva formulează o teorie, teoria aceasta poate să fie falsă; și teoria aceasta poate să fie adevărată. Într-un fel, ea poate să fie bună, sau neîndestulătoare într-un alt fel. Când cineva aduce înainte o soluție metafizică, ea poate fi cercetată deci în două feluri. Mai întâi, în ea însăși — și atunci ea trebuie să fie coerentă, unitară, organică, armonică, lipsită de contradicții interioare lăuntrice. Sau, ea nu este coerentă, nu este unitară, și atunci ea trebuie înlăturată de la început ca falsă, pentru că nu răspunde condițiilor logice de ființare. Dar când o soluție a împlinit aceste condiții logice de ființare, ea încă nu însemnează că stă, căci condiția logică este o condiție necesară, dar nu suficientă. Pentru ca ea să fie suficientă, trebuie să îndeplinească alte condiții.

Vedeți d-voastră, când eu spun (un exemplu celebru, pe care îl cunoașteți): Am desenat, am acasă un cerc pătrat, d-voastră ce o să spuneți? Uite, măi, ăsta își bate joc de noi! Dar când cineva spune: Am fost la vânătoare și am vânat un iepure cu șapte picioare. Ce ai să-i spui atunci, că nu se poate? Dumneata știi că de obicei iepurii n-au șapte picioare, ci numai patru; dar Dumnezeu știe dacă în chip obiectiv nu se poate să existe și un iepure cu șapte picioare. Nu se poate ca în chip obiectiv să existe un cerc pătrat; dar se poate ca, în chip obiectiv, să existe un iepure cu șapte picioare, un vițel cu două capete… Când cineva îți va spune deci că a văzut un vițel cu două capete, d-ta îi poți spune: arată-mi-l! Dacă ți-l va arăta, nu vei avea nimic de obiectat; iar dacă nu ți-l va arăta, vei spune că nu l-a arătat încă, dar nu că nu-i adevărat ceea ce spune.

Vedeți, prin urmare, care sunt condițiile, aș zice logice, condițiile de drept care fac valabilă o afirmație. Condițiile de drept sunt cele logice: da, nu; este sau nu este. În ceea ce privește condițiile de fapt, aceste condiții nu se pot sistematiza, nu există un criteriu aprioric pentru judecarea condițiilor de fapt ale unei soluții metafizice; ar fi contradictoriu, de altfel, să existe un criteriu aprioric pentru aprecierea acestor condiții de fapt. Noi putem spune, din acest punct de vedere: soluția mă satisface, sau nu mă satisface; soluția este bună, sau nu este bună. Dar eu nu pot să spun: este adevărată, sau nu este adevărată. Din același punct de vedere, eu nu pot să spun de pildă că „Pământul se învârtește în jurul Soarelui“. Eu pot să spun: „Afirmația că «Pământul se învârtește în jurul Soarelui» verifică experiența mea din acest moment“; nu pot să fac nici un fel de afirmații asupra experienței omului de mâine, sau asupra generației de după mine. Dacă cineva afirmă: — Dumneata ai văzut ce repede se învârtea astăzi dimineață Soarele în jurul Pământului? Vei spune: Ăsta habar n-are, crede că Soarele se învârtește în jurul Pământului. Sau vei spune: Nu este adevărat! Cum să nu fie adevărat? Este perfect adevărat pentru experiența lui. Nu era adevărat pentru Ptolemeu că Soarele se învârtește în jurul Pământului? Cum să nu fie adevărat, doar grecii au navigat sute de ani pe această supoziție! Dacă a fost adevărat, de ce nu mai este și astăzi? Noi zicem că este mai adevărată experiența noastră de astăzi, mai largă decât cea ptolemeică, experiența de astăzi este mai îndestulătoare, nu mai verifică afirmațiile de atunci. Și atunci, evident, eu caut altă afirmație, care să înglobeze toată experiența mea.

Dar vedeți d-voastră ce se întâmplă? Dacă în adevăr teoriile, formulările acestea se schimbă pe măsură ce crește experiența mea, experiența noastră, a celor de astăzi, însemnează că și soluția trecută este într-un fel înăuntrul soluției mele de astăzi. Așa se și întâmplă în știința propriu-zisă, explicația care se da în trecut reprezintă un caz special al explicației care se dă astăzi. Vedeți, prin urmare, d-voastră, că un element care hotărăște de valoarea unei soluții este măsura în care această soluție răspunde totalității experienței mele din momentul în care formulez experiența. Cum însă această experiență este extensibilă, cum nu există — practic vorbind — limite pentru extensibilitatea acestei experiențe, însemnează că nu există nici o limită pentru părăsirea sau pentru înlocuirea unei soluții cu altă soluție.

Caracterul acesta foarte relativ al soluțiilor metafizice capătă, prin urmare, o primă încercuire, anume: totalitatea experienței mele într-un moment dat. Evident, sunt o mulțime de soluții posibile, dar din această mulțime de soluții posibile noi trebuie să excludem din capul locului un domeniu întreg, anume: domeniul soluțiilor care nu verifică experiența în totalitatea ei. Deci, există limite în relativitatea soluțiilor metafizice — și mai există și altele, în afară de acestea. De pildă, eu am spus: acestea. De pildă, eu am spus: experiența mea, soluțiile mele. Dar „experiența mea“ și „soluțiile mele“, asta este un fel de a vorbi. Există, desigur, principial, „experiența mea, a ta, a lui“; dar nu există de fapt această experiență diversificată pe indivizi și, înăuntrul indivizilor, pe momente. Pentru că, de fapt, „experiența mea“ însemnează altceva, însemnează „experiența noastră“. Dacă individul ar fi o ființă de-sine-stătătoare, atunci fiecare individ ar fi un centru de metafizică, ale cărui răsfrângeri în afară, principial, ar trebui să fie nule. Pentru că dacă fiecare individ, la rândul lui, ar fi centru de activitate metafizică, atunci indivizii ar fi un fel de monade fără uși, fără ferestre, deci fără posibilitatea de a comunica între ei.