5. Libertatea lui Dumnezeu

Ei bine, dar dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci el este deosebit și de acest „aici“ și de acel „dincolo“. Și atunci nu se mai poate spune că în Dumnezeu nu mai există libertate, pentru că numai acest „aici“ este domeniul posibilității. De vreme ce libertatea există numai în domeniul posibilității, eu aș spune — cu puțină frică, fără îndoială și ca o continuare a gândirii acesteia — că nu se poate spune că Dumnezeu este act pur sau actul pur și simplu, așa cum se spune în foarte multe locuri, pentru simplul motiv că tot ceea ce există trebuie să există într-un fel în Dumnezeu.

Cam cu frică spun lucrul acesta, vă mărturisesc și o repet. Acei dintre d-voastră care sunteți în contact mai strâns cu lucrurile acestea, poate înțelegeți de ce spun eu „cu frică“. Dar așa se prezintă lucrurile. Aș spune, mai exact, că frica m-a adus să spun așa.

Eu nu pot să gândesc pe Dumnezeu nici sub categoria necesității, nici sub categoria actului pur. În afară de „Eu sunt cel ce sunt“, eu nu pot să spun despre el nimic decât pe cale de analogie. Iar calea aceasta analogică poate fi bună atunci când vrei să-mi dai imaginea a ceva. De foarte multe ori, în această analogie se amestecă procesul acela de generalizare, cum ați văzut când am analizat ierarhizarea cantitativă a relativului.

Dumnezeu nu este legat în nici un fel. El nu poate să fie legat în nici un fel de cantitate. Libertatea trebuie să existe și pentru Dumnezeu. Evident, cu anumite limite logice.

Ar trebui să ajungem la încheierea că și faptele lui Dumnezeu au o anumită limită: Dumnezeu nu se poate nega și nu poate să lucreze în sensul distrugerii lui, pentru simplul motiv că distrugerea presupune un început și un sfârșit.

Atunci când Dumnezeu este undeva unde nu există început și sfârșit, undeva în afară de timpul acesta, în afara timpului, însemnează propriu-zis în eternitate, pentru că eternitatea poate să fie, într-un fel, eternitatea de care vorbim noi în fiecare zi, adică a duratei care continuă la infinit. Deci, are loc o suspensie a timpului — așa cum lămuream noi —, și nu însemnează lipsa timpului.

Acolo unde este Dumnezeu, dincolo de timp, nu este eternitatea, ci lipsa timpului. Ceva care durează la infinit, durează totuși rămânând înăuntrul categoriei timp; are, adică, un început și un sfârșit.

Dumnezeu nu are nici început, nici sfârșit, dacă este Dumnezeu. Neavând nici început, nici sfârșit el nu se poate distruge.

Limitele lui Dumnezeu sunt acelea că el este ceea ce este și nu poate fi ceea ce nu este. El nu poate să fie decât ceea ce este. Mai pe scurt: el este și nu poate să nu fie. Limitele lui Dumnezeu sunt ființarea lui permanentă. Înăuntrul acestei ființări permanente există, pentru el, libertatea absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în el; și, totul existând în el și prin el, el este „tot“, tot ceea ce face el nu are nici un fel de limită.

Iată, prin urmare, domnilor, cum se rezolvă dificultatea aceasta pe care o ridicasem noi ieri: libertatea există în domeniul existenței și nu există în domeniul transcendenței. Dar asta nu însemnează că nu există libertate în Dumnezeu. Dumnezeu transcende într-un oarecare fel și existența, și ființa, și natura, și transcendența. Dumnezeu nu este dincolo, el nu este realitate metafizică, ci realitatea pur și simplu.