1. Eul individual și eul în genere. Solipsismul

Trebuia ieri să tragem împreună consecințele rezultatelor obținute până acum. Și anume, să întrebuințăm aceste rezultate în rezolvarea unei probleme care ar fi putut să stea la începutul considerațiilor noastre.

Dacă vă aduceți aminte desfășurarea considerațiilor noastre de ieri, rețineți că noi am stabilit o pluralitate de soluții, justificată prin existența unei pluralități de oameni.

Ceea ce este interesant prin aceste rezultate obținute era oarecum, cum să vă spun, recunoașterea unei calități de sine stătătoare a experienței; sau, în alt fel, încercarea de a depăși, în aceste considerații ale noastre, punctul de vedere al conștiinței. Punctul de vedere strict al conștiinței pasive, în anumite împrejurări, ne închide pe noi înăuntrul conștiinței individuale, înăuntrul conștiinței mele.

Eul poate să capete un fel de garanție de obiectivitate — nu în sensul existenței, ci în sensul valorii cunoașterii —, prin hipostazierea unei conștiințe în genere deasupra acestei conștiințe individuale.

Eului acestuia, eului individual, i s-ar fi putut suprapune — în anume împrejurări — un eu în general; și atunci, evident că afirmațiile mele ar fi căpătat o valoare obiectivă. Să lămuresc.

Atâta vreme cât nu există decât un eu și atâta vreme cât acest eu trăiește el totalitatea experienței, experiența aceasta nu este o experiență, ci este experiența mea. Atâta vreme însă cât experiența nu există decât ca experiență a mea, toate aceste afirmații sunt valabile pentru mine. Tot ceea ce există, nu există decât în funcție de mine și tot ceea ce nu sunt eu nu are o existență în așa măsură de sine stătătoare încât ea să poată deveni, la rândul său, obiect. Pentru că ceea ce este în afară de mine este, cum știți d-voastră, din punct de vedere solipsist (despre care Schopenhauer a spus odată că este un punct de vedere foarte logic, numai că e punctul de vedere al nebunilor). Cum se depășește acest solipsism? El s-ar depăși prin postularea mai multor euri, care însă sunt, iarăși, centre de experiență, subiecte de experiență; și atunci, iarăși, ceea ce se află în afară de aceste euri nu este decât experiența eurilor respective. Ar fi, cum aș zice eu, ca, în loc să reduc toată existența la mine însumi și să spun că nu exist în univers decât eu și experiența mea, aș multiplica acest eu; să-l multiplic acordând, pe cale de analogie, existență și altor euri și făcând, prin aceasta, să existe, sau recunoscând prin aceasta existența mai multor universuri: mai multe experiențe, fiecare eu fiind el însuși subiect, centru, focar aș zice, de experiențe, cu postularea unei multiplicități de euri. De conștiințele care cunosc nu se face în genere operație de obiectivare.

Share on Twitter Share on Facebook