1. Echilibrarea prin cunoaștere

Ceea ce urmărește subiectul metafizic în procesul de cunoaștere — sau ceea ce ar trebui să urmărească — este prinderea transcendenței într-un fel oarecare. Dar cunoașterea, în ordine metafizică, nu poate fi decât o soluție de echilibrare: echilibrarea prin cunoaștere. Cum cunoașterea asta este însă, precum știți d-voastră, un act de apucare, de „prindere“ (așa se zice, de altfel, în nemțește: Begriff, de la greifen, a apuca, cum observa cineva chiar în Țara Românească mai acum câțiva ani), tot „a apuca“, deci un pumn care se strânge apucând ceva, vasăzică, soluția metafizică este o soluție de prindere, de apucare a transcendenței!

D-voastră ați văzut însă că încercarea aceasta de a se echilibra pe cale de cunoaștere, pe cale rațională, ca să zic așa, nu a dus la echilibrarea metafizică, ci a dus, dimpotrivă, la o alunecare pe un alt drum. Incapacitatea această de a prinde transcendența în cadrul cunoașterii a provocat această deviere a activității omenești, deviere care duce la înlocuirea lui Dumnezeu prin om, soluție care nu poate să satisfacă, pentru motive iarăși expuse. A sfârșit prin a provoca un fel de reacție (se mai întâmplă în ordinea cunoașterii!), reacție pe care eu am încercat să v-o explic d-voastră prin actul de împlinire.