4. Plictiseala ca alternanță la plenitudine și ca legătură metafizică cu transcendența

Discontinuitatea aceasta în legăturile noastre cu transcendența presupune două momente caracteristice în viața noastră; presupune, întâi, o urcare înspre transcendență, o luare de contact din ce în ce mai înaintată; și presupune, apoi, o cădere din acest contact, din starea de plinătate a ființei tale, care trece la o sărăcire interioară și această secătuire a ființei umane se poate numi într-un fel plictiseală.

Vedeți, prin urmare, ce este plictiseala? Ea este o stare negativă, o stare de lipsă care se opune plinătății ființei tale, aflată o vreme în ascensiune, în urcare și contact cu transcendența. Dar să lăsăm perspectiva aceasta. Dacă treceți la viața de toate zilele, d-voastră știți că sunt momente în care, avem poftă de lucru, când punem mâna pe ceva simțim din plin că am pus mâna pe ceva, că facem ceva. Pui mâna pe coada unei sape și tragi cu sapa. Este un fel de tonus în toată ființa ta, în care pe tot ce pui mâna se prinde, este bine făcut. Sunt alte momente, dimpotrivă, în care, orice vei face, parcă amesteci totul, nimic n-are nici un fel de gust. Nu ești bolnav, dar nu există priză între tine și realitatea înconjurătoare. Acestea sunt stări pe care le-am trăit fiecare dintre noi. Ele nu sunt, propriu-zis, stări psihologice, ca să zic așa. Sunt stări ale ființei tale, ale tale în totalitatea ta, în întregul tău. Nu ți se întâmplă dintr-o cauză sau alta. Asta însemnează că în adevăr ființa noastră este deficientă în anumite împrejurări față de lumea înconjurătoare.

Dar există și alte momente, în care această deficiență nu există. Dimpotrivă, există o priză directă — ca să întrebuințez un termen de automobilistică; și termenii aceștia sunt buni la ceva câteodată. Există o priză directă între tine și realitatea înconjurătoare. Ei bine, această priză directă, sau această lipsă de priză între fiecare dintre noi și transcendență, constituie cele două momente fundamentale ale raportului nostru cu transcendența. Plictiseala, acel vacuum vitae, este, propriu-zis, o stare în care nu ai realmente ce face, o stare de gol pe care nu poți să o umpli în nici un fel.

Știți d-voastră, se vorbește de oameni deștepți, care nu se plictisesc niciodată. Este o părere veche, pentru că plictiseala nu însemnează: „Ce faci?“ „Sunt plictisit! Iau o carte sau mă duc la cinematograf!“. Și-a umplut plictiseala? Nici 17 cinematografe nu-ți umplu golul acesta! Te plictisești nu pentru că n-ai ce să faci. Nu poți să faci nimic! Asta e plictiseala.

Sunt oameni din aceștia care știu cu precizie: astăzi trebuie să termin ceva. Se scoală mereu la ora șase. Nimeni nu se plictisește mai mult decât oamenii harnici. Leneșii nu se plictisesc niciodată. E foarte interesant. Omul harnic se scoală întotdeauna de dimineață. „Păi, eu fac întâi o baie rece, apoi câteva mișcări de înviorare, mănânc puțin și mă apuc să lucrez până la ora zece. După zece mă duc să fac diverse curse, iar la douăsprezece mă duc în cutare loc. Cum să mă plictisesc?“. Dar cum ai treabă toată ziua dacă te plictisești? Omul acesta, care are treabă toată ziua, ăsta nu face de fapt nimic! Închipuiți-vă d-voastră că sunteți profesor de filosofie (sau aproximativ profesor de filosofie). Vă închipuiți d-voastră că este plăcere să fii întotdeauna profesor (sau jumătate de profesor) de filosofie? Se poate, când ești numai o jumătate, să fie ceva mai ușor. Adică, ce vreau să spun?

Că a face ceva însemnează a fi într-un moment de plenitudine. Nimeni nu poate să facă realmente ceva fără impresia aceasta de plenitudine. Cine face mereu ceva, acela execută. Ceva, mai bine sau mai rău. A executa ceva este cu totul altceva decât a face ceva. A face ceva însemnează a trăi! Când execuți ceva însemnează că repeți o serie de mișcări mecanice. Când faci ceva, ești cuprins într-un act propriu, există o legătură perfectă între tine și materia pe care o frămânți. Când execuți ceva, atunci este o nenorocire!

Nu vreau să vă fac aici comparații puțin riscante, mai plastice, dar sunt unii oameni care necăjesc, care obosesc chiar natura. Sunt oameni sub mâna cărora natura parcă se împlinește, și alții sub mâna cărora natura se chinuiește. Există, de pildă, un cizmar, ia în mână o bucată de piele, știe ce să facă din ea. Alt cizmar parcă o tot sucește, o mozolește mai rău decât ai băga-o în mașină.

D-voastră nu puteți să vă închipuiți oroarea materiei neînsuflețite de a fi lucrată cu mașina. Imaginați-vă că s-ar inventa o mașină de sărutat. Credeți că v-ați duce vreunul să vă puneți la mașină?

Asta este, asta însemnează plinătate, contactul cu realitate imediată, de o parte, plictiseala dincolo. Dar plictiseala aceasta este un moment absolut de neînlăturat și în viața, în experiență metafizică a oamenilor. Absolut de neînlăturat, pentru că, dacă în adevăr legătura noastră cu transcendența este discontinuă, dacă această transcendență este numai punctul-limită a contactului nostru cu ea, atunci evident că există urcarea și coborârea aceasta de care vorbirăm. Prinderea de contact — pierderea de contact; plinătatea și plictiseala sunt doi termen nu polari, ca să zic așa, ci sunt două ramuri ale aceleiași activități în legătura noastră metafizică cu transcendența. Umplerea plictiselii nu există, pentru că umplerea aceasta ar însemna transformarea plictiselii în plinătate. Dacă ar fi posibil pentru om să-și „omoare plictiseala“, atunci ar fi posibil pentru om să trăiască urcând mereu înspre transcendență și să nu mai cadă niciodată. Să urce mereu, să ajungă odată chiar să devină el însuși transcendența aceea, ființa aceea. Asta însă, cum stabilirăm noi, nu se poate.

Plictiseala face, prin urmare, parte integrantă din ființa noastră, urmând acelei plinătăți de care vorbirăm — iar asupra acestei probleme cred că vom mai reveni. Ea urmează plinătăți: în același fel în care noaptea urmează zilei. Dacă în adevăr noaptea este numai lipsa zilei.