1)

Ne vom ocupa acum de spațiu. Mulți consideră spațiul ca ceva asemănător timpului și de aceea le pun alăturea: spațiu și timp. Noi spunem: toate lucrurile ocupă un loc în spațiu. Dacă am putea face ca să dispară catedra și ca aerul să rămâie în aceeași poziție, în locul catedrei va fi vid, gol. Dacă am nimici astfel toate lucrurile ‐ extindem deci ipoteza de adineaori —, n‐ar mai rămâne nimic. Deci, nu lucrurile sunt în spațiu, ci spațiul ar rezulta din alăturarea corpurilor, adică a volumelor acestor corpuri. Dar ce reprezintă volumul? Forma lucrului. Aceasta este însă o abstracție a minții noastre, neputând să fie o formă independentă de lucru, un volum independent de obiect, un spațiu în afara lucrurilor. Orice lucru are o consistență, are un volum. Așa este firea lui. Aceasta nu înseamnă că există un gol, un spațiu în care sunt așezate lucrurile („fiecare lucru are un loc în spațiu“), și nici că spațiul ar fi o formă a intuiției noastre. Spațiul are trei dimensiuni. Deci, nu se poate spațiu fără adâncime. Cum se face însă că adâncimea o găsim numai în apropierea noastră, pe când la distanțe mari ea dispare, totul apărându‐ne în plan? Aceasta pentru că așa ar conveni activității noastre? Sunt o mulțime de spațiuri și prin aceasta nu ne gândim la spațiile matematice, care formează o altă problemă. Vrem să spunem că felul în care e considerat spațiul diferă cu mediul geografic și cu epoca istorică. La egipteni, judecând după arhitectura și desenele rămase, spațiul era conceput altfel. (În basoreliefuri oamenii stau cu toată talpa.) „Citind Elementele lui Euclid — spune d‐l Nae Ionescu — nu le‐am înțeles, adică le‐am înțeles altfel decât trebuia. Spațiul vechilor greci era altul decât al nostru.“ În stampele japoneze oamenii din față sunt mai mici decât cei din fund, și aceasta nu pentru că japonezii n‐ar ști să deseneze, dar pentru că așa văd ei. Desenele copiilor pot fi asemănate cu cele ale egiptenilor.

Am văzut că volumul caracterizează spațiul. Dar nu numai volumul, ci și direcția, pe care ne‐o dă timpul. Atunci când tragem timpul din spațiu, spațiul este mort. După cum am numit timpul semn al vieții, tot așa vom numi spațiul semn al morții.

Spațiul este timp mort.