6. Realitate sensibilă și trancendență

Ca să trecem la alte probleme, evident că experiența mea sensibilă, realitatea asta care mă înconjoară pe mine mi se impune cu necesitate. Adică, eu nu pot să nu o iau în considerare. Independent de necesitățile mele și ale altuia, această realitate sensibilă mă solicită într-un fel sau altul. Și, din acest punct de vedere poate să fie o deosebire între ceea ce numim noi realitate sensibilă și transcendență. Pentru că s-ar putea foarte bine ca problemele pe care le punem în legătură cu transcendența să fie pornite nu din aceea că transcendența mi se impune mie, ci din aceea că există un gol în mine pe care eu încerc să-l umplu prin această transcendență. Dar, de îndată ce există golul acesta, fapt precis stabilit deocamdată, de îndată ce există golul acesta, pe care eu încerc să-l umplu prin transcendență, transcendența poate să fie o realitate sau poate să fie, pur și simplu, o ipoteză a mea. Nu se poate afirma, nu există o analogie între felul în care mi se prezintă mie transcendența și în care mi se prezintă realitatea sensibilă. Realitatea sensibilă este posibilă, dar ea este aici și ea mă solicită, mi se impune mie. Cealaltă realitate are alte caractere. Eu spuneam rândul trecut că sunt două fapte care mă nemulțumesc pe mine, care nu mă satisfac pe mine, pe noi, în experiența noastră. Sunt caracterul finit al acestei experiențe și caracterul posibil al ei. Mai important, principial vorbind sau metodic, mai important pentru constituirea metafizicii este acest al doilea caracter: posibilitatea experienței sensibile. Evident, problema finitului și infinitului este o problemă, o metafizică; dar constituirea metafizicii propriu-zis se face pornind de la această problemă a posibilității realității sensibile. În acest caz, transcendentul însemnează condițiile prin care realitatea sensibilă este posibilă. Treci dintr-un domeniu în domeniul acesta al posibilității, în domeniul realității. O să spuneți: „Cam așa definea anumite științe și Kant. El zicea numai: transcendental.“ Nu este același lucru. Pentru că la Kant transcendent era ceva în funcție de conștiință și ceva în funcție de formal. Noi nu vorbim nici de formal, nici de conștiință. Ignorăm deocamdată problema aceasta, dar în adâncul ei afirmația se potrivește la orice situație. Adică, atunci când eu spun că transcendentul constituie condițiile de realizare, de trecere în actual a experienței acesteia care la început este numai posibilitate, pot să înțeleg prin aceste condiții tot felul de condiții: și condiții materiale, și condiții formale, și condiții de cunoaștere, și condiții soteriologice. Adică, s-ar putea foarte bine ca transcendența să fie o substanță. După cum s-ar putea ca transcendența să fie anumite reguli formale. S-ar putea. În înțelesul cel mai larg pentru noi, transcendența însemnează condițiile realizării.

Evident, în aceste două planuri și între aceste două planuri omenirea a ales întotdeauna. Dar felurile în care a ales — cred eu — sunt reductibile la câteva tipuri.

Noi putem, de pildă, să spunem că există un plan dincolo de această existență; că planul acela de existență are legătură cu cestălalt. Și putem să spunem, pur și simplu, că nu există decât acest plan de existență. Adică, să acordăm calitate de absolut experienței sensibile — ca în cazul pozitivismului și în genere al tuturor sistemelor și atitudinilor filosofice care nu depășesc conștiința.

Putem să spunem însă, cum observarăm adineaori, că există un plan dincolo — tărâmul celălalt, din poveste, cum observam altă dată. Și că există o anumită legătură, precisă, între un plan și celălalt.

Această suprapunere de planuri formează, aș zice, structura spirituală a unei bune părți din istoria omenirii. Un cercetător italian consideră corespondența aceasta dintre planuri, posibilitatea de influențare dintre un plan și celălalt, ca un fel de caracteristică pentru tot ceea ce numește el lucra. Acum, întrebarea care se pune pentru noi — și care va însemna cu începere de mâine chiar, atacarea problemelor fundamentale ale metafizicii — este aceasta: evident că există o transcendență, dacă nu cumva altceva, cel puțin ca obiect al necesității noastre metafizice. Și asta am stabilit-o. Dar transcendența aceasta — pe care, în modul cel mai general, am definit-o ca un fel de condiții ale existenței, ale experienței acesteia sensibile — este o lume în ea însăși, sau nu reprezintă propriu-zis decât condițiile formale de existență ale experienței noastre?! Avem dreptul să absolutificăm — ca să zic așa — această lume de dincolo, sau nu putem să acordăm acestei lumi de dincolo decât această calitate de organizare a lumii acesteia de aici, ea singură fiind, ca să zic așa, realitatea. Cu alte cuvinte, există această transcendență în ea însăși, ca realitate ontologică, sau nu există această transcendență decât ca formă, ca instrument de organizare al conștiinței noastre?