XII. Lucru și substanță

8 mai 1926

1. Transformarea și persistența lucrului

2. Caracteristicile lucrului

3. Caracterul de sine stătător al lucrului

4. Obiect ideal sau mental

5. Conceptul de substanță în cercetarea științifică și în filosofie

1. Transformarea și persistența lucrului

Am stabilit că tot ceea ce ni se prezintă nouă în trecere, în succesiune sau în simplă prezentare, simplă existență cade sub anumite regularități și sub anumite legi.

Prin urmare, aceste regularități și aceste uniformități, aceste legi, vasăzică, sunt pentru noi un fel de rezumare, am zice, nu a întâmplărilor, ci a existenței în general. Cu alte cuvinte, noi stabilim regularități și legi, nu numai pentru ceea ce curge, pentru ceea ce se succede, ci pentru tot ce este. Însuși faptul că eu numesc obiectul acesta masă și obiectul celălalt masă ețetera presupune că există o regularitate în prezentarea acestui obiect.

Vasăzică, nu trebuie să credeți că există pur și simplu un aspect de culegere a realității, care este prins sub lege și sub uniformitate, ci legea și uniformitatea sunt expresiunile rezumate ale existenței în genere, care existență în genere este, fără îndoială, de transformare, dar este și de persistență.

Dacă noi am urmări simplele transformări ale lucrurilor, adică, dacă am urmări evenimentele în univers și dacă am stabili înlănțuirea regulată, legală, să zicem, a acestor evenimente, atunci am ajunge la ceea ce se numește aspectul de cauzație a existenței; dacă însă urmărim felul nu identic, dar, în sfârșit, persistența reprezentării lucrurilor în general, a existenței în general, noi ajungem la altceva: ajungem la ceea ce se numește lucru și la ceea ce se numește substanță. De câte ori intru în sala aceasta, găsesc anumite obiecte. Aceste obiecte mi se prezintă cam în același fel. Este o uniformitate pe care eu o trăiesc, de îndată ce eu, înainte de a intra aci, bănuiesc că, foarte probabil, voi găsi aceste obiecte.

Obiectele acestea vor persista, vor fi și de aci înainte cum au fost ieri și alaltăieri și vor persista, vor fi și mâine: este o uniformitate.

Obiectele acestea evident că se schimbă; s-ar putea ca unul azi să fie roșu și mâine, negru; s-ar putea foarte bine ca unul azi să fie aci și mâine să fie ceva mai înspre stânga, adică schimbări pe care eu le percep dintr-o dată. Dar, în afară de schimbările acestea, este sigur că, din momentul în care eu am început să vorbesc și până acum, s-au întâmplat anumite schimbări în aceste obiecte.

Lemnele putrezesc. Ce însemnează aceasta? Înseamnă că în lemn se întâmplă anumite procese, imperceptibile pe distanțe scurte de timp, dar procese care sunt continue, fără îndoială. Vasăzică, schimbarea aceasta este neîncetată, dar schimbarea — și acesta este caracterul care ne interesează pe noi — nu poate să atace însăși regularitatea de care vorbeam. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se prezintă mie, nu în formă de succesiune, ci în formă pur și simplu de repaos, ceea ce mi se prezintă mie în univers are anumite regularități, care regularități constau nu în schimbări, ci în persistențe. Aceste persistențe nu sunt, fără îndoială, absolute, în înțelesul că nu este ceva care să rămână absolut imuabil, dar aceste persistențe trebuie interpretate în sensul că toate schimbările pe care le prezintă respectivul eveniment sau fenomen nu trec peste anumite cadre, care sunt definitorii pentru ceea ce numim noi individualitatea unui eveniment, pentru ceea ce numim noi lucru.

2. Caracteristicile lucrului

Care sunt caracteristicile lucrului? Noi am afirmat adineauri că acest lucru nu este, propriu-zis, o existență absolută, dar un lucru este ceva cu care noi lucrăm, nu ceva care corespunde numai unui nume. Eu zic un om: Vasile Georgescu. Numai Vasile Georgescu se raportează la un anume om. Numele acesta, Vasile Georgescu, poate să se raporteze la un om în vârstă de un an, la omul în vârstă de 3, de 5 ani ețetera. Când zic Vasile Georgescu, nu intră în calculele mele nici un element temporal: numele este, pur și simplu, semn pentru omul respectiv. Când vorbesc de lucru propriu-zis, lucrul acesta nu este un semn numai pentru un fenomen, ci este ceva mai mult: este o existență reală. Existență reală, iarăși, nu în sens absolut.

În exemplul cu omul de adineauri, ce însemnează lucrul acesta? Omul, în șapte ani de zile, își schimbă toată substanța din care este el făcut, în înțelesul că organismul uman, sau ultimele celule din organismul uman se schimbă, se înnoiesc în decurs de șapte ani. Nimic din ceea ce numeam eu Vasile Georgescu acum șapte ani nu mai există azi în Vasile Georgescu, și totuși, legalmente, numele, omul respectiv rămâne pentru mine om și rămâne — este foarte interesant — același om. Evident, acum șapte ani era mai gras sau mai slab, purta haine albastre, cenușii, dar este același lucru. Adică, persistențele, a căror regularitate ne interesează pe noi, nu sunt de orice calitate. Sunt în fiecare lucru anumite persistențe, care interesează de-a dreptul existența lucrului, existența reală; prin urmare, lucrul și anumite persistențe care ne interesează.

Ei bine, aci este problema cea dificilă pentru filosofi: ce interesează și ce nu interesează.

Ce este definitoriu, propriu-zis, pentru un lucru? Ce interesează și ce nu interesează? Eu am un chibrit pe care-l aprind. Acest chibrit, înainte de a-l aprinde, este compus dintr-o bucată de lemn și dintr-o substanță oarecare, care-i formează capătul, ce se aprinde. Eu pot să aprind acest chibrit. Am aprins chibritul, chibritul a ars, eu am iarăși tot un chibrit în mână, dar nu mai am un chibrit nears, am un chibrit ars, ceva s-a schimbat în chibritul acesta. Un om își schimbă toate elementele în decurs de șapte ani și el rămâne nu numai tot om, dar rămâne același om.

Care este deosebirea între un caz și celălalt? Este că un chibrit neaprins reprezintă o anumită stare de echilibru, în care intră anumite substanțe. D-voastră știți ce intră, de pildă, în lemn. În lemn trebuie să intre neapărat oxigen, hidrogen, carbon și azot. Acestea sunt cele patru substanțe organice fundamentale. În momentul în care am aprins chibritul și a ars, formula de echilibru pe care o reprezintă lemnul nu mai subzistă. Am rupt acest echilibru, am introdus altă formă de echilibru: cărbunele s-a transformat în bioxid de carbon, forma a devenit alta, oxigenul s-a degajat, hidrogenul nu știu ce a devenit ș.a.m.d..

Vasăzică, chibritul n-a mai rămas tot el; omul se schimbă și rămâne tot el. De ce? Pentru că formula de echilibru rămâne aceeași: eu am înlocuit celulele mele, dar celulele mele epiteliale sau mușchiulare au fost înlocuite cu același fel de celule. Este, propriu-zis, aceeași structură generală a corpului în cazul omului cu celule primenite și nu mai este aceeași structură în cazul chibritului pe care l-am ars.

Vasăzică, persistențele acestea în lucrul pe care noi îl analizăm, în cazurile acestea, nu sunt persistențe de elemente, ci sunt, cum am zice noi, mai degrabă persistențe funcționale.

Acum, persistențele acestea structurale, funcționale nu explică nici ele, propriu-zis, definitiv problema. Să luăm cazul apei. Apa — aproximativ, după vechile teorii pe care le-am învățat și noi când eram în liceu — este compusă din două volume de hidrogen și unul de oxigen. Mulți zic că nu mai este așa, dar înainte așa era. Apa aceasta este în stare lichidă și îi zicem apă. Supusă unor anumite operațiuni, apa se poate transforma în vapori, dar noi îi zicem tot apă, în stare de vapori. Apa supusă unei alte operațiuni se poate transforma în ceva solid, adică își schimbă starea de agregație, iar noi îi zicem gheață sau apă solidificată. Rămâne, în toate aceste forme, nu pentru mentalitatea primitivă, pentru că mentalitatea primitivă îi zice gheață, apă și abur, care sunt trei lucruri deosebite, dar, pentru mentalitatea ceva mai logică, rămâne apă solidă, apă lichidă și apă gazoasă sau apă în stare de vapori. Echilibrul de care vorbeam adineauri subzistă? De fapt, nu mai subzistă, pentru că una era, de pildă, densitatea într-un caz, alta era în celelalte cazuri; una era culoarea într-un caz, alta în celălalt caz ețetera. De ce totuși noi continuăm să-i zicem apă? De ce lucrul acesta, apa, persistă? Subzistă, există, continuă să existe, cu toate transformările. Adică, unde este linia de persistență de adineauri? Adineauri persistența structurală era definitorie pentru lucru; în cazul de față, această persistență structurală nu mai este definitorie. Vedeți că în jurul exemplului acesta alunecă distincțiunea. Evident, noi explicăm lucrul și zicem: da, natural, eu pot foarte simplu, prin operațiuni care îmi stau la-ndemână, să retransform apa, pe care am transformat-o în vapori, pot să o retransform în stare lichidă, și tot așa gheața, care este rezultatul unei anumite operațiuni asupra apei, pot să o retransform iarăși în stare lichidă; deci, zic iarăși apă, apă în diferite forme, care stau la îndemâna mea.

Eu pot să aprind un chibrit și să transform obiectul acela, pe care îl numeam chibrit, într-un alt chibrit, pe care îl numesc acum chibrit ars. Să presupunem că pot să fac și operația inversă și că pot să-i redau toate elementele din natură, care s-au degajat în procesul de ardere și pot să refac chibritul la loc. Credeți d-voastră că, dacă operația aceasta ar fi posibilă, aș numi mai puțin chibritul ars, chibrit ars, decât îl numesc acum? Nu. Pentru mine, chibritul ars ar fi totuși altceva decât chibritul, contrariul cazului cu apa în stare de vapori. De aceea vă spuneam că această definiție a lucrului ca o existență structurală nu este, propriu-zis, o definiție completă și nu este totdeauna o definiție convenabilă, dar este, în sfârșit, o definiție ajutătoare pentru noi.

3. Caracterul de sine stătător al lucrului

Mai este însă un alt caracter, care stabilește oarecum identitatea, aș zice, a lucrului: un lucru este aproximativ ceva de sine stătător. Cum, de sine stătător? De pildă, eu am în fața mea această masă. Masa aceasta este făcută din lemn și are culoarea galbenă. De la masa aceasta, eu am diferite senzații, psihologicește vorbind, care senzații se leagă într-un anumit chip și ne dau nouă percepția totală de masă. Masa este pentru mine un lucru. Dar eu mă întreb: senzația aceasta de galben, care-mi vine de la această culoare, culoarea aceasta este un lucru? Noi nu numim culorile lucruri, nu pentru că nu ar avea o existență reală, pentru că culoarea aceasta este tot așa de reală ca și lemnul din care este făcut obiectul respectiv.

Lucrul în totalitatea lui n-are mai multă realitate decât culoarea, pentru că, în definitiv, pe ce se sprijină realitatea pe care o acord eu lucrului? Se sprijină, pur și simplu, pe senzațiile pe care eu le primesc de la acest lucru, fie că senzațiile sunt de tact, mușchiulare, de mișcare, de culoare, de sunet ețetera. De îndată ce aș zice: realitatea lucrului acesta îmi este dată mie, psihologicește, prin senzațiile pe care le am de la el, atunci evident că criteriul nu poate să fie senzația; criteriul lucrului sau calitatea de a fi lucru nu poate fi realitatea, pentru că realitate erau și senzațiile acestea. Atunci, de ce eu zic senzațiilor, senzații pur și simplu, culoarea de galben, și de ce zic mesei, lucru? Pentru că — aceasta este o explicație iarăși foarte timidă — culoarea nu subzistă în ea însăși; culoarea nu se prezintă niciodată singură, ci culoarea se prezintă întotdeauna ca anexată la ceva. Există, prin urmare, un suport al senzației de culoare, care este întotdeauna necesar pentru ca senzația de culoare să existe. Acest suport, propriu-zis, este lucrul, pentru că el este de sine stătător.

Dar, dacă analizăm mai de aproape afirmațiunea aceasta, ce însemnează: acest suport este de sine stătător? Pentru că, în definitiv, iarăși psihologicește, masa aceasta îmi este dată printr-un complex de senzații. Senzațiile acestea, nici una nu are precădere față de cealaltă: o senzație vizuală este tot atât de importantă ca și o senzație mușchiulară; o senzație auditivă este tot atât de importantă ca și o senzație de pipăit. Atunci, ce formează suportul tuturor acestor senzații? Ce este lucrul, propriu-zis? Ce este de sine stătător în complexul acesta de senzații? Fiecare senzație în parte am văzut că nu este; căci fiecare senzație trebuie să aibă un suport și atunci însuși suportul acesta nu ne este dat nouă decât de complexul de senzații. Dacă noi n-am avea senzațiile, care pe fiecare din noi ne afectează într-un anumit fel, n-ar exista nici un lucru pentru noi. Vedeți, senzațiile se sprijină pe lucru, dar lucrul se fundează numai prin senzații.

Atunci, ce însemnează lucru și ce însemnează de sine stătător? Vedeți cum scapă realitatea analizei? Propriu-zis, și aci, ca și în cazul dintâi, nu este ceva, sau — cum spune Locke — este un nu știu ce, așa. Nu este nici un nu știu ce. Complexul de senzații ne dă lucrul numai în virtutea faptului că este un complex de senzații. Vasăzică, senzațiile, fiecare în parte, nu sunt obiecte, nu sunt lucruri, pentru că ele au nevoie de un suport. Dar suportul acesta nu este nici el lucrul propriu-zis, pentru că el nu este decât senzații. Senzații, dar cu o anumită condițiune, și anume: senzații într-un anumit echilibru, într-o anumită structură, într-un anumit complex.

Prin urmare, caracterul acesta de independență, de sine stătător, care se acordă lucrului, nu este nici el un caracter care să subziste analizei. Adică, noi nu putem să fundăm, plecând de la această teorie a suportului senzațiilor, noi nu putem să populăm universul cu obiecte. Obiectele sunt de sine stătătoare în măsura în care există, și obiectele există în măsura în care ne afectează pe noi, și ne afectează pe noi în măsura în care pot să ne provoace anumite senzații.

Deci, obiectul este condiționat de senzații. Sau, calitatea aceasta de a fi de sine stătător este condiționată de existența senzațiilor și senzațiile sunt condiționate, în calitatea lor de a forma obiectul, de suportul obiectului. Adică, ne învârtim într-un simplu cerc vițios, care cerc vițios nu se poate rezolva decât pe cale indirectă și incompletă, afirmând pur și simplu că obiectul, lucrul este un complex de senzații. Ce fel de complex de senzații? Un anumit complex de senzații; și anume, aci intervin operații ceva mai complicate. Pentru ca acest complex de senzații de care vorbim întruna să constituie în adevăr un lucru, el trebuie să reprezinte o unitate. El trebuie să reprezinte o unitate, căci raporturile în care diferite senzații stau sunt persistente; raporturile, nu senzațiile.

Vasăzică, tot persistența, și tot persistența raporturilor, persistența structurală este, propriu-zis, și condiția obiectului de sine stătător. Unitatea în care ne este dat nouă obiectul, această unitate probabil că există. Cu alte cuvinte, felul de combinare, felul de raportare a senzațiilor care ne vin de la obiect probabil că există în realitate așa cum îl percepem noi. Dar, pentru ca un grup de senzații să constituie un obiect, este neapărată nevoie ca raporturile dintre aceste senzații să fie statornice. Care raporturi? Pentru că iarăși, în definitiv, un lucru pe care-l percepem noi ne dă o mulțime de impresiuni senzoriale. În toate aceste impresiuni senzoriale pe care le primim — spune filosofia — sunt unele fundamentale și altele accesorii. Care sunt fundamentale și care sunt accesorii? Și aci logica și teoria cunoștinței încetează să mai aibă valabilitate, căci accesorii și eminamente fundamentale sunt ceva pe care noi îl stabilim printr-o anumită comparație. Când eu zic că obiectul acesta este masă, eu am afirmat pur și simplu că între elementele obiectului acesta persistă anumite raporturi, care raporturi sunt la fel cu raporturile pe care le-am stabilit eu pentru un obiect ideal, pe care îl numesc masă.

4. Obiect ideal sau mental

Ce este acest obiect ideal? Și acum înțelegeți, reluând firul expunerii mele, ce este cu Platon și cu ideile platonice, că realitatea, propriu-zis, nu se fundează prin ea însăși; realitatea, ea însăși se destramă și la un moment dat orice obiect pe care eu îl percep are nevoie de un fel de etalon, de un fel de criteriu de apreciere, de un fel de măsurătoare a autenticității lui. Această măsurătoare a autenticității lui nu poate să mi-o dea lucrul însuși. Ea trebuie, cu alte cuvinte, să preexiste lucrului din realitatea sensibilă. Să preexiste, cum? Evident că nu în timp și spațiu, nu în experiența psihologică, istoric concretă, dar în experiența mea spirituală. Cum îmi formez eu, psihologicește, acest lucru, acest obiect, care este un fel de măsurătoare de lucru? Acesta este un proces psihologic pur și simplu. Din punct de vedere metafizic, logic să zicem, constat un simplu fapt: că tot ceea ce cunosc eu din natură și tot ceea ce capătă de la mine atributul de lucru nu se fundează prin el însuși, ci se fundează printr-o comparație cu un obiect ideal, care este în minte, care preexistă logic, nu psihologic, care preexistă logicește lucrului real. Calitatea acestui obiect metafizic — i-aș zice: mental, lucru mental — este că el este imuabil, că el are totdeauna un minimum de elemente, care sunt necesare și suficiente pentru ca obiectul să subziste. Să subziste obiectul? Nici măcar atât, pentru că, dacă ar fi aceasta, atunci ar avea Platon dreptate. Dar el nu are dreptate și vedeți d-voastră de ce nu „să subziste obiectul“; ci are atâtea elemente necesare și suficiente ca eu să identific lucrurile din lumea reală. Aci este deosebirea.

Un triunghi are trei elemente fundamentale: 1) trei laturi; 2) sunt într-un plan, și 3) laturile se întretaie două câte două. Ei bine, nu există nici un obiect care să îndeplinească numai aceste trei condițiuni — și de aceea nici nu există ideea platonică —, dar există o mulțime de obiecte care să îndeplinească și aceste condițiuni.

Prin urmare, obiectul acesta mental cu care eu identific lucrurile nu este, propriu-zis, un obiect, ci este o sumă de condiții necesare și suficiente pentru indentificarea realității, atât și nimic mai mult. Dacă se înțelege lucrul, atunci au dispărut o mulțime de discuții inutile din filosofie, căci zice lumea: dar conceptul? Conceptul nu există? Cum o să existe conceptul? Eu, când spun triunghi, mă gândesc la un triunghi isoscel, scalen, echilateral, dreptunghic ețetera; mă gândesc la un triunghi realizat complet. Când spun cal, mă gândesc la un cal murg, roib, cu coada lungă sau scurtă ețetera. Vasăzică, propriu-zis, conceptul nu există, pentru că, întotdeauna când lucrez cu acest concept, el numaidecât se concretizează, trece în timp și spațiu, de o parte; iar de cealaltă parte, se spune: conceptul există, căci altfel cum am identifica lucrurile? Dreptate au și unii și alții, pentru că, propriu-zis, problema este altfel. Obiectul care îmi ajută mie să identific lucrurile din lumea sensibilă nu este obiect, ci este o totalitate de condiții, după cum metrul nu este un obiect, ci un instrument, este o anumită distanță. Prin el însuși, el nu este nimic, ci este ceva prin serviciile pe care mi le face mie. Eu îmi propun ca distanța aceasta măsurată pe pământ să fie o unitate de măsură, dar prin el însuși metrul nu este nimic. Tot așa și conceptul, cu care eu construiesc realitatea aceea pentru mine. Ideea aceasta platonică, lucrul în sine în înțelesul kantian, obiectul acesta nu este un obiect, ci este numai o totalitate de condiții, un instrument pentru cunoașterea realității concrete.

Iată, prin urmare, ce însemnează lucru și cum se definește lucrul prin persistență și, hai să zicem, calitatea lui de a fi de sine stătător, care, la urma urmelor, se reduce tot la persistență — nu de elemente materiale, ci persistență de raporturi formale.

Vasăzică, persistența de raporturi formale este un lucru și totuși lucrul nu poate să fie obiectul mental, realitatea platonică ețetera, pentru că acel obiect mental nu este, propriu-zis, obiect, ci este numai totalitatea de condiții care-mi ajută să stabilesc lucruri din realitatea sensibilă.

5. Conceptul de substanță în cercetarea științifică și în filosofie

Ei bine, închipuiți-vă că aceste calități: persistența de sine stătător și independența le treceți oarecum printr-un proces de trecere la limită, cum se zice în matematici, în absolut, și aveți, în loc de lucru, altceva, aveți substanța. Adică, o persistență absolută și o independență absolută sunt cele două note fundamentale ale substanței. Substanța este ceva care nu se distruge niciodată și, nefiind destructibilă, nu poate nici să fie creată prin ea însăși. Așa spune Spinoza, că substanța este ceea ce se cauzează prin ea însăși și a cărei esență este cuprinsă într-o existență, adică ea există în virtutea faptului că este substanță, nu este cauzată de altceva.

Ce importanță are pentru noi substanța în cercetarea științifică? Vorbim deocamdată de cunoștința științifică. În știință, substanța nu joacă nici un rol. De aceea nu stăruim asupra ei, pentru că, propriu-zis, știința nu cunoaște persistența absolută. Ceva mai mult, știința întrebuințează și termenul de substanțe provizorii. Substanța provizorie, pentru un filosof, este un scandal, pentru că este o contradictio in adiecto. Substanța, prin natura ei însăși, trebuie să fie absolută și definitivă. În chimie se întrebuințează termenul de substanță provizorie, în filosofie nu se poate.

Cât despre independență, aceasta este o problemă care pe oamenii de știință nici nu-i interesează; pe oamenii de știință îi interesează substanța doar ca un fel de termen ajutător. Elementul ultim al realității ar fi, pentru ei, substanța; dar, iarăși, numai în înțeles formal, nu material. Pentru că se zice: dacă substanța este suportul realității, dacă substanța este ultimul element al realității și dacă acum câtăva vreme și fizica chimicală și chimia fizicală spuneau că atomul este ultima realitate, atunci, evident că substanța era, pentru știință, atomul. Dar iată că, de o bucată de vreme, atomul a început să se disocieze și este înlocuit, în ipotezele științifice contemporane, prin electron. Prin urmare, pentru știința actuală, substanța ar fi electronul. Ce-mi garantează mie însă că, cu vremea, știința nu o să disocieze și electronul? Și atunci, substanța s-ar schimba. Ce însemnează aceasta? Însemnează ceea ce spuneam pur și simplu adineauri, că, în știință, termenul de substanță nu este un termen căruia să-i corespundă, propriu-zis, ceva material, ci este un termen formal, un termen-limită, prin substanță înțelegându-se ultimele elemente ale realității, care Dumnezeu știe care vor fi.

Vasăzică, substanța nu este un lucru, un obiect precis, ci substanța este o funcție pentru știință. Este altceva ce poate să fie substanța în metafizică. În metafizică, substanța poate să fie originea tuturor lucrurilor; în metafizică, substanța poate să fie esența ultimă a lucrurilor ețetera. În metafizică, poate să existe termenul de substanță ca termen ultim și, hai să zicem, într-un fel chiar material — material în opoziție cu formal. Pentru ce? Pentru că, în metafizică, noi lucrăm cu principiul cauzalității, principiul creațiunii, pe câtă vreme în știință nu cunoaștem nici principiul creațiunii, nici principiul cauzalității propriu-zise.

Dar cu aceasta mi se pare că intru în lecțiunea viitoare.

O să vedem ce însemnează cauzalitate în știință. Deocamdată stabilim: conceptul de substanță în știință este construit printr-o trecere la limită, o trecere în absolut a conceptului de lucru; și al doilea, conceptul acesta de substanță este un termen ajutător, care este mereu controlat și controlabil prin experiență; adică, substanța științifică este o pseudosubstanță, pentru simplul motiv că ea trebuie să existe, după preocupările științifice, în cadrul experienței sensibile.

Dar, prin natura ei, substanța trebuie să iasă din cadrul acestei experiențe sensibile. De ce? Pentru că, ați văzut, prin însuși procesul ei de formațiune, ea este rezultatul unei treceri în absolut.

Vasăzică, substanța științifică nu este un termen care să merite să fie luat în serios, pentru că are la origine un proces de trecere în absolut a unui obiect concret, a lucrului în genere, pentru aceasta fiind întrebuințată în știință în marginile absolutului.

Această contradicție fundamentală care stă la baza conceptului științific de substanță arată și imposibilitatea existenței substanței pentru știință, și neseriozitatea tuturor considerațiunilor științifice sau filosofice, științifice pozitiviste, cu un termen mai precis, neseriozitatea tuturor concepțiunilor și teoriilor pozitiviste în legătură cu substanța.