XVI. Posibilitățile cunoașterii științifice a lumii externe

29 mai 1926

1. Percepția și lumea externă

2. Raportul de cauzalitate dintre ele

3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe

4. Temporalitatea obiectelor lumii externe

5. Excurs: obiecte materiale și obiecte formale

6. Spațialitatea. Fundarea ei în realitate

7. Problema metageometriei

8. Caracterul relativ al cunoașterii științifice

9. Limitele cunoașterii științifice

10. Încheiere

1. Percepția și lumea externă

Datele pe care vi le voi înfățișa în prelegerea aceasta ar trebui să formeze ele singure obiectul unui curs, pentru că, de bună seamă, este vorba de cea mai importantă dintre toate problemele de teoria cunoașterii.

După cum însă ați văzut, eu, propriu-zis, nu am făcut un curs de teoria cunoștinței, ci am stabilit mai ales elementele structurale cunoștinței științifice ca atare. În legătură cu aceste instrumente speciale de cunoaștere, care constituie știința, am cercetat noi toate problemele noastre.

Prin urmare, deși râvna poate, râvna d-voastră filosoficească ar fi dorit o stăruință mai îndelungată asupra problemelor ce au să urmeze acum, totuși, din punct de vedere al necesității unui curs, puținele lucruri pe care am să vi le spun nu sunt insuficiente ca să încheie un ciclu de cestiuni.

Este vorba ca, după ce am stabilit că există o lume din afară și că știința este îndreptățită să postuleze existența unei lumi exterioare, este vorba să vedem cum putem cunoaște, în ce măsură putem cunoaște noi această lume și în ce măsură cunoaște știința această lume externă, precum și care sunt limitele până la care cercetarea științifică poate să pătrundă în realitate. Aceasta este ultima problemă, cu care închei considerațiunile expuse în acest an.

D-voastră ați văzut că, în definitiv, ceea ce cunoaștem noi din lumea externă ne este dat numai în formă de percepțiune. Evident, percepțiunea aceasta, conținutul acesta de cunoștințe noi l-am stabilit ca efect al unei existențe reale în afară de noi. Prin urmare, între percepțiune și lumea reală există o legătură cauzală.

Dar, evident, percepțiunea, efect al lumei reale nu însemnează deloc identitate cu lumea reală. Dacă am putea să stabilim că întotdeauna între efect și cauză există identitate — noi am arătat care este, din acest punct de vedere, raportul între efect și cauză —, atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, căci ea s-ar fi rezolvat prin însăși punerea ei. În cazul acesta, cunoștința ar fi identică cu cauza ei, cu realitatea și, evident, „noi cunoaștem realitatea“ ar însemna că noi cunoaștem realitatea așa cum este ea.

Vă aduceți aminte însă că noi am stabilit acum vreo trei-patru lecții, pentru lumea fizică, cum că nu se poate stabili o identitate între efect și cauză nici în lumea aceasta a cunoașterii. Prin urmare, dacă am cunoștința ca efect nu însemnează că eu cunosc prin aceasta și cauza însăși, nu însemnează deci că cunoștința mea se mulează de-a dreptul pe realitate, se răsfrânge în chip credincios sau că răsfrânge în chip credincios lumea externă — cauza acestei cunoștințe a percepțiunii mele, în ultimă analiză.

Totuși, această concluziune nu afirmă că cunoștința noastră nu este, propriu-zis, mulată pe realitate, ci afirmă pur și simplu, principial, că nu se poate deduce din principiul cauzalității cunoștința adecvată.

Vasăzică, avem deocamdată doi termeni în prezență: percepțiunea și lumea externă.

2. Raportul de cauzalitate dintre ele

Există vreun raport între acești doi termeni, între aceste două elemente? Un raport, l-am văzut: este raportul acesta de cauzalitate. Noi admitem că există lume externă, între altele, și pentru că această lume externă ne este dată într-o formă a noastră proprie, care formă, percepțiunea, este numai efect al unei realități. Aceasta înseamnă că ceea ce în cunoștință ne este dat ca principiu al cauzalității, acest principiu din cunoștința noastră nu este, propriu-zis, numai un termen, un principiu al cunoștinței noastre, ci este o realitate.

Când Kant a stabilit acea renumită tabelă a categoriilor, cu 12 categorii — care sunt 12, pentru că așa i-a plăcut lui Kant, dar care puteau să fie și 7 sau 14, fără nici o dificultate —, a zis: categoriile, între care intră și cauzalitatea, sunt forme ale sufletului nostru.

Cauzalitatea nu există, propriu-zis, în natură. Tot Kant a spus: există un noumen și există un fenomen, un lucru în sine, o realitate externă, o răsfrângere a acestei realități externe în conștiință. Căci acesta este fenomenul; conținutul este cunoștința propriu-zisă, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.

Dar, între acestea două, există, fără îndoială, o legătură. Care este legătura? Este o legătură cauzală. El însuși spune că noi cunoaștem lumea externă numai prin fenomene. Prin urmare, lumea externă este pricina, este cauza fenomenelor.

Deci, cauzalitatea nu este o categorie pur și simplu a intelectului nostru, ci este ceva care condiționează orice conținut de conștiință, orice funcție apriori. Înainte de orice funcție a cunoștinței, trebuie să existe această cauzalitate, nu în conștiință, ci în realitate, în realitatea ontologică. Prin urmare, trebuie să existe acest proces de cauzalitate, pentru că, dacă nu ar exista cauzalitatea, nu ar exista legătura dintre noumenși fenomen. Or, Kant, după cum știți, postulează hotărât existența noumenului și constată, pe de altă parte, existența fenomenului, ca răsfrângere a lucrului în sine, a lumii în general.

Vasăzică, trebuie să spargem această afirmație kantiană care pune cauzalitatea ca lucrând în cadrul conștiinței.

Lumea ca atare prezintă deci acest proces, pe care noi îl numim de cauzalitate. Ceea ce se întâmplă în procesul din natură, sub această formă generală a cauzalității, este o altă cestiune. Dar forma aceasta a cauzalității, procesul de cauzare, de creare sau de condiționare, acesta trebuie să fie postulat, există în lumea reală. Acesta este, prin urmare, un lucru precis, pe care-l știm în legătură cu lumea reală.

3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe

Dar mai este încă ceva: în definitiv, în lumea reală se întâmplă o mulțime de lucruri, sunt o mulțime de întâmplări. Aceste întâmplări sunt oarecum sub domnia principiului cauzalității.

Noi am admis că principiul cauzalității există și că fenomenul, procesul acesta al cauzalității, al condiționării existenței este un proces real în formele de cunoaștere. Dacă există realmente această cauzație, atunci trebuie să existe realmente discrepanță între diferitele momente ale acestei lumi externe. Aceasta înseamnă multiplicitate de obiecte.

Vasăzică, un al doilea element al acestei lumi externe este multiplicitatea obiectelor; adică, între obiecte ce există realmente în această lume, în această realitate externă, trebuie să admitem că sunt asemănări, dar că sunt și deosebiri. Desigur, dacă nu ar fi deosebiri, nu ar fi nici multiplicitate și dacă nu ar fi multiplicitate, nu ar fi cauzalitate. Cauzalitatea însă am arătat că există. Deci, a doua notă a lumii externe: multiplicitatea.

4. Temporalitatea obiectelor lumii externe

Mai este însă încă o notă: procesul acesta de cauzație presupune o succesiune de evenimente, o legătură între ele, dar nu o legătură de constanță — și asupra lucrului acesta am stăruit. Deosebirea, prin urmare, care o stabilim între diferitele obiecte care există realiter, în lumea externă, deosebirea aceasta nu știm cum este, știm însă o notă a ei; nota este că trebuie să fie, între altele, și o deosebire în prezență; că, adică, evenimentele din lumea externă pe care noi nu le cunoaștem încă — o să vedem întru cât le cunoaștem și întru cât puteam să le cunoaștem — își au locul în timp. Deci, temporalitatea este, cum aș zice, încă definitorie a lumii externe.

Prin urmare, întâlnim până acum trei note: cauzalitatea, multiplicitatea, temporalitatea.

5. Excurs: obiecte materiale și obiecte formale

Vasăzică, noi putem să afirmăm că există timp în chip real — durată, dacă voiți — și putem să mai afirmăm că există număr în chip real.

De îndată ce există deosebire între lucruri, prin aceasta însăși există numărul, pentru că numărul — oricare ar fi teoria de formațiune a lui (cardinal, ordinal) — nu presupune decât o singură condițiune absolut necesară: multiplicitatea, discrepanța. În momentul în care am multiplicitate, discrepanță, pot să am și număr. Cu număr, cu cauzalitate și cu temporalitate putem să constituim știința. Nu toată știința, evident, dar putem să constituim cauzalitatea, fără nici o afirmație și fără nici o prejudecare metafizică asupra sensului cauzalității. Cu cauzalitate, număr și timp putem să construim cea mai generală dintre științe, și anume matematica. Aceasta, după cum am mai spus și cu altă ocaziune, nu este, propriu-zis, o știință, ci este o schemă a cercetărilor științifice, este un principiu pentru toată cercetarea științelor în general. Matematica nu este o știință materială. Ea nu are obiecte materiale cu care lucrează, ci numai obiecte formale, căci cauzalitatea, timpul și numărul nu sunt obiecte materiale, ci numai formale. Prin urmare, cu aceste trei elemente putem să construim știința.

6. Spațialitatea. Fundarea ei în realitate

Dar, o să spuneți: bine, dar știința are un univers al ei; de pildă, științele fizico-matematice au și ele o lume externă în care se mișcă. Această lume externă mai conține încă un element, anume spațiul. Ce facem cu spațiul?

Spațiul nu este un element fundamental, nu este un element pe care noi putem să-l asignăm lumii externe în esența ei? Gândiți-vă că, dacă eu am senzațiunea de roșu, nu este deloc exact că procesul care se întâmplă în lumea externă, ca să-mi dea mie senzațiunea de roșu, este de același fel ca și procesul care se întâmplă în ochiul meu sau conștiința mea, care ajunge la senzațiunea de roșu. Adică, nu există identitate între o percepțiune, să-i zicem senzațiune, și cealaltă percepțiune, întâmplarea din lumea externă. Este ceea ce Helmholtz numește senzațiunea ca semn. Senzațiunea este, zice el, un semn al procesului din lumea din afară.

Gândiți-vă, pe de altă parte, că toate întâmplările din lumea din afară, cum le cunoaștem noi, au acest caracter de spațialitate. De pildă, senzațiunea auditivă, cea vizuală, tactilă ețetera, toate au acest caracter, un caracter spațial, sau, în sfârșit, plasează obiectele în spațiu în general.

Dar gândiți-vă, de pildă, că faptele de conștiință nu au spațialitate. Ele se întâmplă, propriu-zis, în mine, care ocup un loc în spațiu cu corpul meu. Dar faptele de conștiință în sine, ca atare, nu au dimensiune, spațialitate, nu sunt în nici un fel spațiale.

Prin urmare, constat că spațialitatea nu este o calitate pe care noi o asignăm tuturor întâmplărilor, proceselor care determină conținutul de conștiință în noi. Și atunci, nu este deloc necesar să spunem că spațialitatea este o calitate a lumii externe, ci putem foarte bine să spunem — de îndată ce nu avem nici un motiv care să ne oblige la această afirmație — că spațialitatea este, prin analogie cu teoria de adineauri a lui Helmholtz, un semn pentru anumite raporturi dintre lucrurile care există obiectiv în lumea reală, în lumea externă. Adică, ceea ce ni se dă nouă, propriu-zis, în spațiu este fundat în realitate, dar nu este deloc dovedit că fundarea aceasta este tocmai spațialitatea.

Distincțiunea care fundează numărul trebuie să fie aceeași, în lumea externă, ca și în conștiința noastră. Cauzalitatea trebuie să fie aceeași, în lumea externă ca și în conștiința noastră; temporalitatea, la fel. Spațialitatea însă nu trebuie să fie aceeași. Nu există obligațiune pentru noi, raționamentul nostru nu are să se supună nici unei constrângeri ca să admită această afirmație.

Prin urmare, există spațiu științific, dar acest spațiu științific este, cum spune Leibniz, un așa-numit phenomenon bene fundatus, un fenomen bine îndreptățit, pe drept fundat, dar nu un fenomen pe care noi îl cunoaștem de-a dreptul, așa cum este el. Cu alte cuvinte, spațiul nu mai este, cum spunea Kant, formă a sensibilității noastre; nu este formă absolută, pentru că, dacă ar fi, în înțelesul absolut, formă a sensibilității noastre, ar trece, prin operațiunea pe care am făcut-o adineauri, asupra lumii externe. Dar nu avem nici un motiv să-l trecem asupra lumii externe, să trecem spațialitatea asupra lumii externe. Ea este ceva care rămâne în știință, de care știința se slujește, dar care nu este de-a dreptul realitate, ci numai fundată în realitate; adică, felul cum grupăm noi senzațiunile în spațiu, felul în care luăm noi cunoștință de așa-numita coexistență, felul acesta este un fel nu direct, ci indirect.

În adevăr, noi avem semne anume pentru ceea ce se întâmplă în realitate, dar nu avem realitatea însăși.

7. Problema metageometriei

Cel mai bun exemplu pentru lămurirea acestei chestiuni este așa-numita problemă a metageometriei. Știți în genere cam ce însemnează aceasta. Noi am învățat cu toții geometria așa-numită a lui Euclid — geometrie foarte simplă, care determină toată existența din spațiu cu ajutorul a trei dimensiuni.

Experiența noastră sensibilă este, prin urmare, captată științificește cu ajutorul acestui formular de măsuri în trei dimensiuni, care se numește geometrie euclidiană.

Știți însă că, de la o bucată de vreme, s-a mai ivit altă teorie, s-au ivit alți autori, care au zis, în definitiv, postulatul lui Euclid nu este o realitate, ci, hai să zicem, o construcțiune, o convențiune de construcțiune, mai bine. Eu construiesc toată existența spațială, adică îmi plasez impresiunile mele așa și așa, după o metodă a mea proprie, care constă în determinarea prin trei dimensiuni.

Dacă admit această determinare prin trei dimensiuni, atunci, prin această determinare a mea, sau, mai bine, din această operațiune decurg o mulțime de proprietăți: de pildă, spațiul este infinit și nemărginit — o să vedeți că sunt deosebiri între infinit și nemărginit —; sau, suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte ețetera. Dar se poate spune: toată geometria aceasta se sprijină pe afirmațiunea că printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce, la acea dreaptă, decât o singură paralelă. Se poate duce numai una, adică una și numai una singură. Consecința acestui fapt este că între două puncte nu se poate duce decât o singură linie dreaptă.

Zice însă un geometru pe care-l cheamă Riemann: dacă aș admite că prin două puncte se pot duce mai multe linii drepte, și anume, o infinitate de linii drepte? Pot să o fac? Da! De ce nu? Închipuiți-vă că aveți două puncte. Care este condițiunea ca prin aceste două puncte să pot duce o infinitate de linii drepte, care, toate, să fie diferite? Foarte simplu; aceasta însemnează următorul lucru: ce însemnează, propriu-zis, o linie dreaptă? Însemnează secțiunea a două planuri. Închipuiți-vă că am un plan și o sferă. Această sferă are doi poli. Prin acești doi poli, pot să trec o infinitate de planuri. Axa sferei acesteia va fi una singură, dar secțiunile planurilor cu sfera vor fi infinite; sau, numărul intersecțiunilor planelor cu sfera va fi infinit de mare. Dar toate intersecțiunile acestea, în ipoteza mea, ar putea să reprezinte ce? Linii drepte, în ipoteza în care sfera este plană.

Dar veți spune: bine, dar sfera este plană? Da, pentru noi, zice el, care trăim într-o anumită experiență și avem anumite posibilități de mișcare, evident că sfera este sferă și planul, plan. Dar gândiți-vă că pe sfera aceasta se mișcă un om, o ființă oarecare, care nu are decât două dimensiuni: lungime și lățime. El nu se poate mișca decât pe sferă, nu cunoaște dimensiunea cealaltă, adâncimea. Pentru acest om, pentru această ființă, sfera aceasta va fi plană, nu va fi sferică, cum este pentru noi. În cazul acesta, există posibilitatea de a trece prin două puncte o mulțime de drepte, pentru că intersecțiunile acestea sunt drepte.

Dar ce mai urmează de aci? Mai urmează o mulțime de lucruri; de exemplu, că spațiul lui va fi infinit, dar nu va fi nemărginit. Cu alte cuvinte, dacă ar pleca de la un punct A pe sferă și ar merge drept înainte, ar putea să meargă fără să se oprească niciodată. Căci aceasta însemnează să se miște la infinit: să meargă înainte, fără să se oprească. Prin urmare, el s-ar mișca drept înainte fără să se oprească, spațiul lui ar fi infinit. Dar, pe de altă parte, spațiul lui ar fi mărginit; și anume, ar fi mărginit la planul pe care se mișcă. El se mișcă drept înainte și totuși stă pe loc, într-un anumit fel.

Vasăzică, în geometria euclidiană, avem: prin două puncte nu se poate duce decât o linie dreaptă; dincoace: prin două puncte se pot duce o infinitate de linii drepte. În geometria euclidiană avem: spațiul este infinit și nemărginit; în geometria cealaltă: spațiul este infinit, dar este mărginit.

Triunghiul, în geometria euclidiană, avea suma unghiurilor lui egală cu două unghiuri drepte, cu 180°; în spațiul acesta riemannian, suma unghiurilor interioare ale triunghiului ar fi mai mare decât 180° ețetera.

O să ziceți: este o ipoteză! Evident! Este una. Pe urmă, este cealaltă. Aci, era că printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce la acea dreaptă nici o paralelă, pentru că, propriu-zis, nici nu există punctul exterior dreptei. În ipoteza cealaltă, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce la acea dreaptă o infinitate de paralele. Și, de unde spațiul nostru are trei dimensiuni, al lui Riemann două, al lui Lobacevski are o infinitate de dimensiuni.

Dar, vedeți d-voastră, unei teoreme din spațiul, din geometria lui Euclid, i se poate stabili una corespondentă în spațiul bidimensional și putem să-i stabilim una corespondentă și în spațiul n-dimensional.

Dar, ceea ce este mai interesant, noi putem să măsurăm universul și cu geometria euclidiană, și cu cele neeuclidiene. Cum? Putem să facem calcule matematice într-o geometrie neeuclidiană care să fie perfect adaptabile la spațiul nostru real. Un exemplu l-ați avut acum, în ultimii ani, când a apărut așa-numita teorie a relativității. Aceasta nu lucrează cu geometria euclidiană, ci cu alte geometrii, cu geometria n-dimensională, și se aplică.

Dar, o să spuneți: ce înseamnă: se aplică? D-voastră știți, din teoria aceasta a relativității, că la măsurătorile mici, la numerele mici, deosebirea dintre geometria euclidiană și cea neeuclidiană este foarte mică și, cu cât numerele sunt mai mari, cu atât este mai mare deosebirea.

Ca să înțelegeți mai bine, presupuneți că aveți de-a face cu o linie curbă și că pe linia aceasta luați o distanță foarte redusă și una mai mare. Distanța foarte redusă se poate confunda cu o linie dreaptă și cu cât vom micșora mai mult această distanță, cu atât identitatea cu o linie dreaptă este mai îndreptățită.

D-voastră știți, de altfel, ce însemnează o trecere la limită; știți că lungimea unei linii curbe, a unei elipse, să zicem, este dată de o serie matematică; elipsa este considerată ca provenind dintr-o trecere la limită a unui poligon frânt. Dacă multiplicăm mereu laturile și urmăm operațiunea la infinit, în loc de poligonul frânt o să avem linia curbă regulată. Prin urmare, dacă distanța pe care o iau pe linia curbă este suficient de mică, ea se poate confunda cu linia dreaptă. Asupra ei pot foarte bine să aplic geometria euclidiană. Dacă iau o distanță mai mare pe conica mea, atunci nu mai este o linie dreaptă, ci este o curbă propriu-zisă. Asupra ei aplic o altă geometrie, care se bazează pe alt postulat.

Dar, o să ziceți: Einstein ce a făcut? A descoperit că există o deosebire între calculul newtonian și calculul einsteinian la ieșirea din penumbră a stelei cutare, a eclipsei de soare. De unde deosebire? Din bazele calculului. Foarte bine, este exact! Dar, o să spuneți: atunci este simplu; dacă pentru distanțele mici întrebuințăm geometria euclidiană, pentru distanțele mari ar rezulta de aci că ar trebui să întrebuințăm alta, neeuclidiană. Aceasta ar însemna, propriu-zis, că spațiul este neeuclidian și că geometria euclidiană reprezintă numai o măsură aproximativă, un instrument aproximativ al spațiului.

Așa să fie? Noi nu avem posibilitatea aceasta de măsurătoare, posibilitatea de a ne convinge, pentru că, îndeosebi când este vorba să trecem la măsurătorile practice — am vorbit și rândul trecut de această cestiune —, plutim în pur arbitrar, pentru că nu putem să spunem niciodată că o măsură a noastră este exactă.

Dacă, prin urmare, nu avem dreptul, experimental, să verificăm nici una din ipotezele acestea pe care le facem asupra structurii universului, a structurii spațiale a universului, atunci spunem pur și simplu că există mai multe posibilități de determinare a spațiului. Aceste posibilități de determinare a spațiului sunt, în anumite limite, echivalente; adică, dacă le păstrăm la distanțe mici, ori calculezi cu o măsură, ori cu alta, în geometria euclidiană sau neeuclidiană, rezultatul este același.

Vasăzică, dacă la distanțe mici măsurătorile sau determinările spațiului sunt echivalente, pentru măsurătorile mai mari, această măsurătoare sau determinare spațială nu mai este echivalentă, dar nu putem să afirmăm nimic asupra valabilității mai accentuate a unui sistem de măsurătoare sau a celuilalt.

8. Caracterul relativ al cunoașterii științifice

Ce urmează de aci? Urmează că, în știință, cunoștința pe care o avem nu este o cunoștință adecvată, ci este o cunoștință relativă, condiționată de criteriile noastre de reducere. Știința face operațiune de reducere a realității și o face cu ajutorul unor anumite criterii. Aceste criterii nu sunt, propriu-zis, fundate în realitatea însăși.

Însă — și aci vine fenomenul care fundează valabilitatea științei — criteriile de reducțiune nu sunt inerente, nu sunt adecvate, nu sunt ale realității înseși. Dar întâmplările pe care noi le-am redus cu aceste criterii sunt fundate în realitate, răspund tuturor conținuturilor noastre de conștiință, prin care noi codificăm și sistematizăm în știință așa-numitele fenomene reale. Dacă, de pildă, constat științificește că în ziua de atâta mai, la ora cutare, se înserează și în ianuarie a apus soarele la altă oră, atunci știu că la anul, în 1927, în aceeași zi, soarele va apune la aceeași oră în luna corespunzătoare.

Eu nu știu, propriu-zis, ce se întâmplă în univers, ce este fenomenul acela, care îl numesc apus de soare; dar știu că se întâmplă ceva în univers care condiționează cunoștința pe care eu o numesc apusul soarelui. Aceasta este fundată în realitate.

Dar atunci, știința nu este cunoștința însăși a realității.

Prin urmare, există posibilitatea de a reduce, filosofic, importanța științei; nu există însă posibilitatea de a nega valoarea științei ca atare. Aceasta, pentru că, propriu-zis, adevărurile științifice sunt în adevăr adevăruri, au caracterul acesta de permanență fundamentală.

9. Limitele cunoașterii științifice

Dar, o să spuneți: cum, permanență fundamentală? Pentru că adevărul științific se schimbă! Da, este exact, însă cu o mică deosebire, pe care vă rog să o rețineți. Orice adevăr nou în știință nu răstoarnă un adevăr vechi, ci îl înglobează. Adevărul vechi interpretează perfect un aspect particular al realității externe, un adevăr nou nu înlătură adevărul vechi, ci îl închide într-însul. Întotdeauna adevărurile noi sunt mai generale decât cele vechi. Presupuneți că ați fi urcați pe acoperișul Universității și ați vedea de acolo, din orizont, cât se poate vedea. Dacă afară plouă, evident că veți spune: plouă! Dacă însă mă urc într-un aeroplan și am un orizont mult mai depărtat și văd că mai departe nu plouă, atunci zic: numai la București plouă. În cazul acesta, adevărul acesta nou înglobează pe cel dintâi. Nu plouă peste tot, dar plouă la București.

Cunoștințele științifice sunt adevărate, sunt adevăruri, ele însă sunt pasibile de evoluțiune, nu însă de răsturnare, ci de lărgire, de înglobare, de integrare. Și atunci, acestea pun cestiunea limitelor cunoștinței științifice.

În definitiv, noi cunoaștem din realitate ceva precis; nu ceea ce este în realitate, dar semnele pe care le avem asupra realității au în ele ceva precis. Dar nu putem să spunem niciodată că cunoaștem tot și că realitatea ne este afectată cu tot ce are ea. Nu putem să o spunem, mai întâi, pentru că tot ceea ce există în realitate ne este perceptibil, este percepțiune pentru noi. De pildă, ca să iau un exemplu la-ndemâna tuturor, universul auditiv, acustic nu este același pentru toată lumea. Muzica noastră lucrează cu semitonuri, dar muzica arabă lucrează cu sferturi de tonuri. Prin urmare, la arabi există perceptibilitate pentru sferturi de ton. Ați auzit poate că există un muzician, Busoni, care a făcut chiar un clavir pentru muzica cu sferturi de ton, care nu era perceptibilă urechii noastre în succesiunea sunetelor, ci în complexul lor; adică, o bucată muzicală armonizată, aceeași bucată armonizată pe diatonismul obicinuit și pe urmă pe acela cu sferturi de ton dă cu totul altă impresiune.

Mai departe: există, propriu-zis, fenomene de magnetism care nu sunt pentru noi direct perceptibile. Noi nu avem simțul magnetic, simțul electric ețetera, dar luăm cunoștință de ele indirect, le constatăm în fenomenele de magnetism perceptibile la cunoștința noastră mediată sau imediată. Noi nu luăm direct contact cu fenomenul de magnetism, ci prin cunoaștere. Vedem că se atrag, în anumite condițiuni, anumite corpuri și zicem: iată că este magnetism!

Aceasta însemnează pur și simplu că, în fiecare moment, cunoștința pe care știința o are despre un lucru este limitată, dar cunoștința aceasta este totdeauna pasibilă de lărgire, de extindere.

Pentru această extensiune a cunoștinței noastre nu există limită. Nu există limite teoretice, principial vorbind, căci nu știu dacă eu nu voi putea să descopăr mâine un aparat oarecare cu ajutorul căruia să-mi deschid aspecte cu totul noi ale universului.

Prin urmare, ca să rezum: există o cunoștință științifică. Această cunoștință științifică nu dă realitatea însăși, pentru că, din realitate, noi nu cunoaștem decât număr, timp și cauzalitate.

Tot ceea ce umple aceste forme, aceste calități fundamentale ale realității sunt numai semne ale realității externe.

Prin urmare, știința ne dă o cunoștință relativizată, o traducere a realității. Dar această traducere a realității, totdeauna perfectă, fidelă nu este o ficțiune, cum s-a spus, nici o convențiune, cum s-a spus, ci este o imagine, o traducere a unei pozițiuni strict logice, din care nu se poate ieși.

Adevărurile acestea, în cadrul acesta bine determinat al științei, sunt totdeauna pasibile de schimbări. Schimbările nu se fac însă prin negări, nu sunt negări sau înlocuiri, ci schimbări care se fac întotdeauna în sensul înglobării, al integrării. Se poate face afirmațiunea că cunoștința noastră este limitată, dar, principial, nu se poate spune niciodată că există o limită pentru cercetările științifice și pentru evoluțiunea adevărurilor științifice, deoarece cunoștința științifică nu este determinată numai de simțurile noastre, ci, din contră, noi cunoaștem științificește și anumite fenomene care sunt, pentru simțurile noastre, pentru constituțiunea noastră fiziologică, de-a dreptul imperceptibile.

10. Încheiere

Iată, prin urmare, ce cred că trebuie să știm, ca elemente, despre problema științifică.

Cu această ocaziune, vreau să-mi exprim satisfacția că am ajuns să vă arăt și d-voastră că eu nu sunt în nici un fel negatorul științei.

Am auzit vorbindu-se prin târg cum că ar fi „unul“ la facultate care zice că știința nu face nici cinci parale! Cum eu socotesc drept mare dobitoc pe acela care poate să spună asemenea lucru și cum eu despre mine am mai bună părere decât acesta, am ținut să-mi descarc conștiința și să fac o lecție în care să arăt că, în adevăr, există o știință cu o valoare absolută în felul ei și că eu sunt omul care respect în totul această știință.