Istoria Basarabiei până la Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei (Secolul XIV până la anul 1457)

Basarabia ¹ , anexată de Rusia în 1812, ca urmare a unui război contra Turcilor și fără ca Moldavia autonomă să fi avut datoria de a plăti dezastrul suzeranilor ei, poartă încă numele dinastiei valahe a Basarabilor, al căror nume acoperea altădată numai partea inferioară a acestei provincii, de-a lungul malului stâng al Dunării inferioare, teritoriu care le aparținea din al XIV-lea secol. Această noțiune preliminară exclude toată vechea dominație străină asupra fâșiei de teritoriu care se întinde între Prut la Apus, Nistru la Răsărit și la Sud cu gurile dunărene.

•

Din cea mai veche epocă colonia greacă din Tyras, situată la îmbucutătura Nistrului, servea de debușeu unei regiuni destul de întinsă, care producea grâul necesar aprovizionării acestei întregi lumi elenice riverană a Pontului Euxin. Așezarea Tyras-ului era așa de potrivit pentru acest comerț că, mai târziu, în epoca bizantină, un castel imperial a fost zidit pe ruinele lui, care n-au fost încă explorate, și acest „Maurokastron” („Castelul negru”) se menține în timp de secole cu o oarecare garnizoană și un port destul de frecventat.

În ce privește interiorul viitoarei Basarabii, partea meridională, destul de puțin productivă, acoperită în mare parte de lacuri, servea de trecere hoardelor scitice, mai târziu triburilor altaice (bulgărești) sau finougrice (maghiare) care s-au stabilit acolo pentru câtăva vreme, înainte de a găsi o patrie mai înfloritoare și mai bogată.

Deasupra acestei prelungiri a stepei rusești, întinsele câmpii nu prezentau decât rar păduri mici; cursuri de apă de mic debit le traversau, și nicăieri până la marginea râului care formează granița orientală a țării, nu se constată în documente, aglomerări mai importante de populație. Cât despre punctele unde au fost concentrări omenești, trebuie să admitem că locuitorii nu erau deosebiți de țăranii români care locuiau Moldova între Prut și Carpați.

•

La începutul sec. al XIV-lea încep să apară însemnări istorice. În 1330 un guvernator tătar se găsea la Maurokastron, pe care românii o numeau deja Cetatea Albă. Sf. Ion, negustor din Trebizonda, a suferit acolo martiragiul. Viața sa, povestită la aceeași epocă constată, de asemenea, și prezența unei populații jidovești, și fără îndoială grecii erau de asemenea foarte numeroși.

Stabilirea genovezilor la Cetatea Albă și la Licostomo, așezată într-o insulă de la gurile Dunării, purtând același nume, adică, Gură de Lup – în acest Licostomo pe care grecii și după aceea românii au botezat-o Chilia (de Călugări) – sau mai mult, pentru că vechea formă grecească este Kellia – „Chiliile”, deci mănăstirea – a trebuit să urmeze ceva mai târziu.

Pe la mijlocul acestui secol al XIV-lea, corăbii venețiene acostară aici ca să-și procure grâul adus din regiunile interioare. Un lung conflict izbucnește între cele două republici italiene, pentru posesiunea acestui punct de sprijin de unde influența lor economică putea să radieze pe teritoriul la nord de fluviu.

Când viitoarea Dobroge, vechea Scytie Minoră, intră sub dominația unui Șef balcanic cu nume românesc, deși, având legături cu prinții care-și împărțeau imperiul bulgar, Dobrotici, acest potentat care a transmis puterea fiului său Ivanco, de aparițiune foarte trecătoare, intră în conflict cu Genovezii pentru aceeași posesiune a gurilor Dunării, înainte de sfârșitul secolului al XIV-lea.

*

Aceștia rămăseseră totuși în cele două centre ale țării, la Cetatea Albă, ca și la Licostomo-Chilia, nu fără oarecare dependență politică față de prințul tătar al stepei, dincolo mult un episcop, păzitor al mormântului Sf. Ion Martirul, peste anul 1400.

Tot ceea ce am spus cuprinde, precum se vede, această singură fâșie danubiană formând ca un teritoriu aparte, ale cărei interese și legături trebuiau să fie cu totul deosebite de districtele rurale care se întindeau spre nord.

O civilizație foarte importanță, justiție, bizantină și jumătate italiană, cu o foarte puternică nuanță de Levant, s-a dezvoltat aici: se găseau consuli, soldați genovezi, negustori de diferite naționalități: greci, ovrei, armeni și chiar, la Moncastro – Cetatea Albă, pe care grecii o numeau și Asprokastron, un episcop, păzitor al mormântului Sf. Ion Martirul.

Când, în munții Țării Românești, la Argeș, o dinastie reuși să strângă fragmentele, care duseseră până atunci o viață liberă, ale organizației politice române și când acest Principat „a toată Țara Românească” se întinse curând până pe malul stâng al Dunării, înglobând portul Brăila, foarte frecventat, și împrumutând Vicinei, așezată pe malul drept al Dunării, în Dobrogea actuală, primul său episcop canonic – ceea ce presupune cel puțin o influență politică a Țării Românești asupra acestor regiuni a vechii Scytii Minore – Chilia a fost supusă și ea acestui regim.

Este foarte posibil ca Genovezii să fi rămas câtăva vreme sub această autoritate românească, care înlocuia suzeranitatea tătară ce se regăsește de asemenea la Caffa, și în toate posesiunile Republicii în Crimeea. În 1410 Genovezii treceau Moncastro între posesiunile lor, dar acum posesia teritorială aparținea vechii Moldove născânde care organiza spre Nord forțele naționale române.

Acestei Moldove a lui Alexandru cel Bun îi vor aparține întâile fundațiuni politice în teritoriul rural de la Nord de Chilia și Moncastro, teritoriu care nu va purta decât după anexiunea arbitrară din 1812 făcută de Ruși, numele tot atât de arbitrar sub raport geografic, de Basarabia.

O mențiune, în cronicile rusești ale Lituaniei din secolul al XIV-lea vorbește de un prinț Iurg Coriatovici, aparținând dinastiilor rutene, pe care Moldovenii l-au chemat ca să ocupe, pentru puțină vreme tronul principatului lor fundat cu zece ani înainte de un emigrat al comitatului unguresc de Maramureș, Bogdan.

Acest cneaz ar fi avut sub ordinele sale toată țara până la malurile Nistrului, deoarece ar fi avut un conflict cu Tătarii, care încetaseră să mai fie stăpâni acestor ținuturi din chiar vecinătatea fluviului. Nu s-a găsit însă niciodată originalul documentului conținând o donație în legătură cu acest eveniment. Avem a face cu un grosolan falsificat.

•

În orice caz, urmașul său, aparținând vechii dinastii, Roman, se intitula: Domn al întregii țări „de la munți până la malurile Mării (Negre)”, astfel că posesiunea de către Moldoveni a acestor ținuturi este absolut incontestabilă.

În această epocă, spre 1390 se aflau pe Nistru două cetăți: aceea de la Hotin, la Nord aceea de la Tighina, Tehyn, pentru Podolienii vecini, mai spre sudul Moldovei, pe această graniță. Originea acestor castele este obscură: este sigur că dezvoltarea lor era datorită exclusiv existenții unui comerț internațional a cărui creștere începe cu creațiunea Principatului românesc.

Ceva mai târziu Alexandru cel Bun a chemat de la Cetatea Albă pe mitropolitul canonic al Moldovei, tot așa precum Alexandru, Domnul Țării Românești a cerut cetății Vicina pe cel dintâi mitropolit al țării sale.

Aceste fapte singure ar ajunge ca să dovedească strânsa dependență în care aceste porturi dunărene se găseau față de formațiile politice născânde ale națiunii românești.

•

Acest mitropolit își făcu intrarea în Suceava, capitala Țărei, cu un mic număr de soldați și tot acolo a fost fixat locul de așezare al supremei autorități ecleziastice. Călătorii ruși, ale căror scurte însemnări privind calea urmată de ei – însemnări traduse și publicate de d-na Hitrovo – arată că pe atunci, Cetatea Albă continua să fie debușeul către Marea Neagră a regiunilor din interior, de o parte și de alta a Nistrului; dar ele vădesc, de altă parte, că orașul nu întreținea nici o legătură politică cu aceste teritorii podolene care căzuseră din mâinile marelui prinț al Kievului în ale regelui lituan al Poloniei.

Un călător francez, Guillebert de Lannoy, care a trecut prin teritoriul dintre Prut și Nistru pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, ajungând până la „Bellegrade” – Bialogradul Polonezilor – această Cetate Albă, a aflat pe reprezentanții regelui vecin, aliat al numitului prinț moldovean, lucrând ca să fortifice această cetate importantă care era destinată să reziste vreme de trei sferturi de veac a repetatelor atacuri ale turcilor.

Planurile lui Sigismund, împărat și rege al Ungariei, privind o parte a Moldovei, și tratatul încheiat de acest prinț cu regele Poloniei pentru împărțirea întregului teritoriu moldovenesc n-au avut nicio urmare practică. Alexandru și-a păstrat numai Cetatea Albă – silit să părăsească pentru moment Chilia vecinului său muntean – dar a început, zidind mănăstirea Căpriana, dincolo de Prut, marea operă de colonizare care a dat acestei părți orientale a Statelor sale o populație mai numeroasă și a deschis calea unei civilizații superioare celor dintâi începuturi ale vieții patriarhale.

Moldovenii erau atât de bine înfipți în Basarabia, până la limitele ei extreme de Sud, încât, atunci când, după moartea lui Alexandru cel Bun, fiii acestuia se certară pe moștenirea lui și-și împărțiră veniturile Țării; Ștefan, fiul al doilea, capătă astfel posesiunea vechii Basarabii românești, cu Chilia, o nouă cetate pe malul stâng al fluviului, în fața insulei pe care se găsea Chilia genoveză, Licostomul din secolul al XIV-lea.

Cetatea Albă îi aparținea, de asemenea, și un document venețian din 1435 menționează pe „călugărul” care comanda în această ultimă fortăreață pe care Polonii mai nădăjduiau încă să o poată alipi teritoriului lor. Această nădejde fu mai înrădăcinată în momentul când urmașul lui Ștefan, nepotul său, tânărul Alexandru, stăpânea această Moldovă de Sud-Est, supt tutela rudelor sale polone și a nobililor care aparțineau partidului puternicului rege vecin. Acestea se petreceau în timpul când, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, devenind stăpânul Mării Negre, principalul scop al Turcilor trebuia să fie de acum încolo să-și întindă puterea peste Caffa genoveză și peste amândouă porturile moldovene.

Cetatea Albă și Chilia îi rezistară; lucrările de fortificație continuau fără încetare de la o domnie la alta. S-a găsit, sunt câțiva ani, piatra scoasă din zidurile primei cetăți, care menționează că lucrările au fost terminate în anul 1440 de către comandantul moldovean al cetății. Inscripțiunea este redactată în grecește. Pentru fiecare din aceste fortărețe erau câte doi șefi aleși dintre cei mai energici boieri moldoveni, care aveau legături particulare cu dinastia domnitoare.

Chilia fusese câtăva vreme în mâinile puternicului apărător al creștinătății, în aceste regiuni românești, ca și în cele de dincolo de Dunăre, în pământ slav, Ioan Huniade, român din Transilvania. El a așezat aici o garnizoană, și se găsiră la sfârșitul secolului al XVI-lea, în orașul recucerit de la Turci, tunurile care purtau emblema corbului cu crucea în cioc, blazonul acestei familii. Aceasta nu împiedica proprietatea teoretică a prinților români, susținuți și tutelați de Huniade, asupra Chiliei, și această posesiune ținu până în momentul când Ștefan cel Mare, îndată după moartea lui Huniade, un Român înlocuind pe celălalt în sarcina de a continua opera de cruciadă și de apărare a creștinătății împotriva invaziei otomane, puse stăpânire pe această moștenire moldovenească împotriva unui uzurpator și începu o domnie cu caracter regal, care pentru tot Orientul însemna o rezistență dârză de aproape o jumătate de secol față de cucerirea musulmană.