1. Pe coastele Italiei.

„Roma” taie ritmice valuri potolite supt un clar cer de Ianuar în marginea coastei italiene. Îndată după ieșirea din îmbrățișarea largului port genoves încununai de cel mai impunător front de palate, coasta se presintă înalta, aspră, stâncoasă, în sân doar cu câteva grupe albe de sate. Zapadă în ceață. Rar câte o pasăre albă se aurește în raze.

Înuntrul mărețului vas de 33.000 de tone, clasa I-i luxul expune pretențioase figuri banale: un cinematograf viu. Jos numai, la „popor”, călătorii pentru Neapole au vioiciune, coloare, interes. Aceia nu figurează, ci trăiesc. Pe când copilașul bogaților sus mână supt supravegherea nursei cu lung văl alb jucării de o mecanică scumpă și complicata, dincolo pe scânduri sar mingile și în colțuri ferite frumoasele fete cu țarțamuri la șalurile lungi lasate în triunghiu fac dragoste cu băieții oacheși, cari se cațără pe funii pentru puțin exercițiu.

Un formidabil zbârnâit de pasare măiastră ni vine din fața, trecând ca fulgerul: e o aeronavă.

Apoi plutim pe vasta mare liberă, acum împăcată aproape. 

Apusul se îmbracă în sânge și aur. El nu face loc nopții, ci unei difuse lumini care mult timp lasă transparent albastrul palid.

Acuma suntem iarăși lângă țărmul italian: Toscana lunecă blând spre apă. De-odată suntem prinși între lumini pe ambele laturi, unde clipesc farurile de înștiințare. Un colan, al doilea de puncte luminoase tivesc mari umbre negre care se deosebesc în pete năvălitoare. 

Elba. Acolo Unde scânteie țărmul e Porto Longone, Portul Lungoiu. La celalt capăt pe care nu-l vedem, Porto Ferrajo.

Acolo a fost adăpostul silit al lui Napoleon. Acolo biruitorii prin număr i-au închis „împărăția”. Și el a privit-o ca atare. Din căsuță „palatului” său a orânduit porturi și drumuri, și le-a făcut. Apoi, într-o noapte, vasul ușor l-a luat pe furiș spre Franța depărtată. Pe aceste vaste ape o astfel de jucărie spre un așa de îndepărtat țărm de primejdie, unde pândia poate moartea. Niciodată, n-a fost o atât de tenace voință în omul genial. „Norocul lui Cesar...”

Și vasul se depărtează încet de apele epicei aventuri, pe care o rechiamă ultimele tremurări de lumină ale farului care se pierde.

Acuma sus, nesfârșit de sus, stau numai, poruncitoare, limpezile, ochioasele stele pe care le uităm. Ele singure, de-asupra adâncului.

La Ostia cu gura Tibrului, la „ușile” Romei vântul scutură masa imensă a vaporului, care luptă cu năvala valurilor. Tocmai Roma să fie așa de rea față de vasul care-i poartă numele și asupra căruia veghiază icoana ei încununată cu coiful și cu lanța în mână?!

Ne trezim la Neapole. Cetatea minunată se presintă în alba risipire a miilor ei de case supt soarele care lovește în ascuțișul de turnuri și în faianța veșnic tânără a cupolelor. Trist, în ruina lui sură, castelul Sant’Elmo nu mai păzește o viață care ascultă de alte porunci, iar de cealaltă parte, în vârful mușcat al păretilor de granit căptușit cu lavă, Vesuvul toarce din caierul lui veșnic nori albi, deși, cari se întind în culmi crenelate: în față se târăște fumul lărgindu-se tot mai mult, cuprinzând munți și mare în răspândirea-i destrămată.

Un moment în străzile de atâta timp cunoscute. Cu zborul neînfrânat al automobilelor se mai amestecă încă sprintena trăsurică neagră, ori căruța de la țară, oscilând între imensele roți rotunde. Pe marginea trotoarelor vânzătoare de toate cele și-au înșirat hardughiile: e acolo tot ce vrei și nu vrei, de la frumoasa clădărie de grădină a lămâilor și portocalelor proaspete, la șirurile de cărți — și una de Gustave Droz — a căror lectură e formal interzisă fetelor, poate pentru a le interesa mai mult, pănă la pieptenii de falsă bagă încrustată, la șirurile coralului de fabrică, la toate zdrențele sărăcimii. Tipuri care nu se află aiurea se amestecă aici: largi fețe oacheșe, cu ceva grec și arab, adesea, în ele, în tempo de mers încet, capricios ori de o nervoasă pripă, în care nu e admirabila euritmie italiană : ceva care amintește Asia, ale cării influențe, în atâtea domenii, s-au întins pănă aici. Dar e, incontestabil, un ritm de viață activă, care dovedește că și pănă aici s-a întins puternica zguduire nervoasă a „omului”. Al doilea oraș al Italiei e din ce în ce o foarte mare capitală și îndrăznețele largi strade noi abia încap necontenita revărsare umană care se strecoară vuind.

Drepturile aventurii și ale petrecerii n-au dispărut. Pretutindeni se înșira numerele câștigătoare ale lotăriei, cifre profetice se presintă în tot felul de grafice misterioase. În mijlocul mașinelor care se întrec fără nicio cruțare pentru bietul om numai cu picioarele, trece cărucioara de reclamă a dramei de cinematograf pe care o trage caraghiosul cu cilindru cenușiu și fata ochioasă cu înfoiată fusta multicoloră de hârtie. Mare tulbure, frământată, de un albastru african, cu indignate șfichiuri de spumă. Dar seara împacă. Noaptea trecem în dreptul Sardiniei pietroase. Iar în ziuă spre Spania supt cerul palid abia stropit cu nouri albi. Marea are suprafața unui lac care tremură ușor supt raze.

Ziua se mântuie în ușoare degradații de vioriu. În fund, pe linia zării, încet, încet un vas se pierde.