O atitudine 

Mă poate întreba cineva: dar d-ta ai susținut când pe unul, când pe altul. Da. În fața unor oameni cari erau prinși Litr'u.i angrenaj greșit, dar cari cu toata ăcăâtsa aveau însușirile lor și erau puși în anumite împrejurări în cari puteau să facă bine țării — a~ colo unde mi s-a părut că opera națională, în ciuia interesului de club poate să fie în acel moment îndreptată pe o cale bună, am dat tot sprijinul mieu, fără ca vre-odată isă fie negociat în ceia ce privește răsplătirea acelui sprijin (aplauze prelungite). 

Era pe vremea când trebuia ca toată lumea să se strângă în jurul guvernului, a acelui guvern care începuse războiul și care se legase a sprijini acest războiu. 

Atunci eu am rezistat la toate îndemnurile vechilor conservatori de a face politică. Pe lângă criza militară,- pe (lângă criza națională, pe lângă acea criză ,în care părea că toată viața noastră se va cufunda, iiindcă era o luptă pe viață și pe moarte și mulți credeau că suntem intrați în rândurile morților, eu am spus că nu este timpul să discutăm politică. Și doi ani și jumătate nu am făcut nici o „politică. De două ari am luat cuvântul în Parlament; odată ca să ridic sufletele pentru rezistență, și a doua oară pentru ca să se facă dreptate țăranilor (aplauze). Fiindcă .aveam această credință, că în războia, uitând orice deosebire de partid, noi trebue să fim un singur popor. Și, de câte ori după războiu au tost oameni cari au zis că este vremea să facem altceva decât în tristul trecut, de atâtea ori li-am spus : „eu aștept; nu am dreptul să declar că nu am încredere în voința dv., dar aștept proba, și, până în momentul probei, eu nu aș ,fi onest dacă aș nega curățenia intențiunilor <dv. Și deseori mi s-a spus că în această privință am avut deziluzii.