Lecția I-a Imperialismul evului mediu

Vin, în cea dintâi lecție, la una din originile mai apropiate ale imperialismului. Evident că imperialismul acesta are o legătură cu imperialismul evului mediu, de care în lecția precedentă nu v-am vorbit, ci atunci am vorbit de un imperialism mult mai vechiu, de acela care pleacă de la Monarhia Orientală și de acolo se transmite, prin Alexandru cel Mare, și Romei, dar acesta are un caracter religios și din cauza aceasta și unul mai scusabil de cât oricare altă formă de imperialism din timpurile noastre. Atunci când se spune că, în lupta dintre zei, zeii cărora li se închină cutare națiune au fost mai dătători de biruință decât zeii națiunii învinse, plecarea aceasta către voința zeilor este mult mai ușor de acceptat, precum, în timpurile noastre, într-un duel, când este vorba numai de îndemânarea la floretă, la sabie, la pistol, dacă resultatul este împotriva celui care are dreptatea, acela simte un sentiment de revoltă, dar odinioară, când duelul era socotit ca o judecată a lui Dumnezeu, învinsul își zicea: Cine știe ce păcate am făcut eu pentru ca, în legătură cu toată viața mea. Dumnezeu să se fi pronunțat împotriva mea !

Dar imperialismul de care este vorba astăzi ca origine a celui modern nu este așa de îndepărtat; el își are rădăcinile în evul mediu.

Deci trebuie să se arăte ce este imperialismul din evul mediu, pe ce se sprijină, cum se manifestă și cum este acceptat. Alături de dânsul, epoca modernă va așeza o tendință de continuă cucerire, de întindere unde se poate, fără a ținea samă de ce oameni sînt acolo, de ce trecut au, de ce limbă vorbesc, de ce aspirații au înainte. Dacă este intenția aceasta, dacă ai anumite mijloace materiale și ai voi să te întinzi oriunde, nici o conștiință activă a lumii nu este pentru a te judecat. Prin urmare imperialismulu, când este o conștiință a lumii pe care o jignește este un lucru, pe când, cel fără conștiința lumii, nu zic că este acceptabil în sens moral, dar se sufere mai ușor decât atunci când bruschează ceia ce este mai sfânt în conștiința lumii întregi.

După aceia, nu în lecția aceasta, ci în lecții viitoare, voiu vorbi de „imperialismul de glorie”. Imperialismul de glorie este în esență același ca și imperialismul celalt, prin aceia că trece peste margenile de Stat”, deosebirile dintre națiuni și considerațiile de dreptate, ca și peste tot ce pleacă dintr-un anumit trecut, însă „imperialismul de glorie” este și altceva. Va trebui într-o lecție viitoare să definim „gloria” și o să vedeți că urmărirea gloriei este un fenomen sufletesc care există numai într-un anume moment, supt influența unor anumite motive de cugetare. Nu vreau să impietez asupra acelei lecții, dar nu este nimic mai greșit, mai absurd, decât să se creadă, de exemplu, că Traian a urmărit ideia de „glorie” cum o înțelegem noi și să se puie alături de Frederic al II-lea al Prusiei. Traian ar sări până în Olimp de indignare, atunci când i s-ar așeza alături păpușa aceasta fără ideal, fără credință și fără moralitate a secolului al XVIII-lea; chiar pe un Iosef al II-lea, așa de nobil, nu poate să-l așeze cineva lângă Marcu-Aureliu, deși în ultimele momente primul spunea că și-a îndeplinit datoria ca un împărat Roman.

Dar să vedem ce este imperialismul medieval. Să ne gândim pentru aceasta la cea dintâi mare personalitate a evului mediu: Carol-cel-Mare. Carol-cel-Mare, care a fost de atâtea ori tratat de oameni cari au cunoscut foarte bine toate izvoarele și au avut destulă pregătire istorică spre a se folosi de dânsele, și de d. Kleinklausz într-una din cele mai bune cărți ale lui, mai bună chiar decât cărțile germane corespunzătoare, a fost de obiceiu rău înțeles. Și, dacă ni dăm osteneala să-l înțelegem pe acela care a înviat imperialismul în ziua de Crăciun a anului 800, după ce Imperiul dispăruse mai mult ca realitate decât ca tendință, decât ca îndemn către putere, el o să ni arăte, pentru întâia parte a evului mediu, ce înseamnă imperialismul, și atunci nu se pot pune alături Carol-cel-Mare și Wilhelm al II-lea, stăpânitori de esențe așa de deosebite.

S-a discutat dacă în Carol-cel-Mare trebuie să recunoaștem un Francez sau un German. Întrebarea este una din acelea fără rost pe care le întâlnește cineva necontenit în domeniul Istoriei. Greșeala vine din lipsa experienței politice personale. S-a spus foarte dese ori istoricilor să nu se amestece în politică, fiindcă n-o înțeleg; se poate întâmpla, dacă este vorba de politică practică și de un anumit mediu imoral, ca istoricul să înțeleagă, dar să nu vrea să se plece la anumite capitulări, însă un lucru este adevărat: că, atunci când istoricul tratează lucruri politice fără să fi făcut el însuși politică, e lamentabil. În domeniul acesta, în care oamenii au să judece personalitățile cele mai complexe și mai viclene din lume, dacă n-are cineva cine știe ce geniu care se poate lipsi de experiență, aceasta duce la resultate caricaturale. Am cetit acuma în urmă două cărți de istorie: una este în curs de cetire, pe cealaltă am terminat-o; întâi memoriile lui Lloyd George, care a fost președinte al Consiliului Britanic la sfârșitul războiului celui mare. E cea mai luminoasă carte de Istorie Contemporană care se poate închipui. Autorul ei n-a fost niciodată istoric, nici n-a avut măcar această ambiție, pentru care nu avea pregătirea, dar totuși e uimitor ce vede și ce înțelege. În schimb, Istoria universală a d-lui Barbagallo, Istoria Romană, cu Cesar, cu August, nu face decât să repete ce se spunea de multă vreme asupra subiectului.

Revenind la judecarea lui Carol-cel-Mare, a-l vedea ca German, e mai rău decât a vedea pe Frederic II-lea însuși ca German. Frederic este imaginea însăși a „franțuzismului“ superficial, falsificat, din secolul al XVIII-lea, și toată familia lui a fost așa : nepotul lui se chema prințul „Louis“, sora acestuia a tipărit memorii în franțuzește, acea princesă care era foarte mare iubitoare de Poloni și a luat în căsătorie pe prințul Radzivill. Ba un alt nepot al lui Frederic, prințul August, a fost amorezat de vestita Madame Recamier care i-a făgăduit că va veni la el, în Germania, dar n-a venit; el voia să o ieie în căsătorie ; s-a întors la Berlin, s-a însurat, a fost general, dar cea mai mare mulțămire a lui era când venia în Franța și se învrednicia de o căutătură îndurătoare a doamnei Recamier. Acesta, cu astfel de nepoți și de nepoate, un naționalist german? Nu. Omul de la Sans Souci cultivând idealul națiunii germane ? Se poate lega o anumită direcție de spirit actuală de Frederic al II-lea ?

Și încă mai mult în ce privește pe Carol-cel-Mare. Legenda spune că marele împărat vorbia nemțește, dar desigur vorbia și latinește, că se interesa de limba germană și a pus să se redacteze nu știu ce gramatică germană. Ce importanță pot avea asemenea lucruri! Era o simplă curiositate pentru un om care trăia în vremea când nicio lege nu se putea redacta în limba germană, ci toate s-au redactat în limba latină: Legea Francilor, Legea Bavaresilor, legea Alemanilor. Toate Universitățile în tot evul mediu au întrebuințat limba latină. Față de ilusia lui Carol-cel-Mare „naționalist german”, Francezii, cari din cântecele lor medievale au luat pe „Charlemagne”, îi reclamă pentru dânșii cu tot așa de puțină dreptate. Ce poate însemna conștiința franceză la anul 800 ? Este absurd ; ar trebui să existe o limbă, o dezvoltare istorică și o conștiință de hotare și de legitimitate, toate lucruri care lipsiau. Murise Carol de multă vreme, și, când s-au făcut jurămintele de la Strasbourg, ele, deși fiecare în altă limbă, nu s-au făcut din punctul de vedere național. Și se înșeală cineva și când crede că prin tratatul de la Verdun s-a împărțit moștenirea lui Carol pe națiuni : aici națiunea germană pentru Ludovic Germanicul, aici națiunea franceză pentru Carol Pleșuvul, aici națiunea italiană pentru Lotar. Moștenitorii făceau împărțirea pentru avantagiile lor, ca să aibă fiecare vie și pădure, ca niște gospodari cari împart averea agonisită de înaintașii lor. Este multă vreme de când s-a arătat zădărnicia acestei păreri a unei împărțiri la trei națiuni pe la anul 850.

Deci nu se poate pune chestiunea rostului adevărat al lui Carol-cel-Mare pe basa deosebirilor naționale. Naționalismul este cu atât mai prețios, cu cât el recunoaște că a venit mai târziu, și de aceia trebuie să-i punem margenile firești, căci altfel ar însemna ca un erudit filolog să spună că a tradus pe Tacit la trei ani și jumătate.

Nu poate fi vorba de deosebiri naționale într-o vreme când capitala lui Carol-cel-Mare stătea tocmai în regiunea care era să devină astăzi, dacă Francezii păstrau și continuau înaintarea lor, o parte din teritoriul care nu este nici al unora, nici al altora, de la Sarrebrucke până la Trier-Treves și până la Aachen-Aix la Chapelle. Capitala lui se găsește în teritoriul acesta asupra căruia și unii și alții din moștenitori credeau că au dreptul; este partea din moștenire care, chiar dacă se atribuia de soartă unora, ceilalți socotiau și mai departe că au dreptul s-o reclame și ei. Am pomenit de mai multe ori casul vulturului de la „palatul” carolingian, — de unde vine și numele de Palatinat, Pfalz-palatium, și atunci când Carolingianul din Franța înainta în regiunea Rinului, întorcea vulturul cu pliscul către țara lui de basă, iar, atunci când era altfel, Otto I-iu readucea pasărea cu pliscul la Răsărit. Dacă s-ar fi făcut o deosebire între Nord și Sud, evidend că pliscul ar fi căutat, când către Miază-noapte, când către Miază-zi. Aceasta este icoana desăvârșită a „internaționalismului” din acea vreme.

Acum, în tot ce am scris despre Bizanț — și-l adun acuma în două volume de Études byzantines—, am arătat ca greșită părerea că pe vremea lui Carol-cel-Mare ar fi existat două Imperii care s-ar fi înțeles între dânsele, recunoscându-se unul pe celalt. Se invoacă faptul că stăpânirea lui Carol s-a întins numai până la o anumită margine încă occidentală. S-a întins numai atâta doar fiindcă nu s-a putut întinde mai departe. Dar Imperiul întrupat într-un om care poate sta oriunde, Imperiul acesta n-are limită; el este un lucru ideal, abstract, capabil de necontenită dezvoltare. De alminteri, cu privire la Veneția, la Istria, la Dalmația, cu privire la stăpânirea asupra Mării, care era lucrul de cea mai mare importanță, a fost todeauna discuție între Răsărit și Apus, cum a fost o discuție între Papă și Biserica răsăriteană în ce privește Iliricul. Dimitrie Onciul a presintat această rivalitate într-unul din cele mai pătrunzătoare studii ale sale. Niciodată Bizanțul n-a recunoscut pe Carol-cel-Mare, indiferent de faptul că s-au presintat, într-un moment, la el niște trimeși bizantini, cari, după Analele Carolingiene, l-ar fi salutat cu titlul de basileus. Dar aceasta nu este în sama mandatarilor, ci a celor cari veniseră și voiau să fie amabili, în vederea, poate, a cine știe ce avantagii, față de Suveranul apusean; se poate și aceia ca ei să nu fi spus, de fapt, nimic și așa să fi avut interes a înțelege cei de la Curtea lui Carol. Și, cum niciodată Bizanțul nu s-a coborât până acolo, nici Carol n-a recunoscut vreodată într-adevăr pe împăratul din Constantinopol.

Imperiul este unul singur. Intr-un vechiu studiu al mieu publicat în limba germană, pentru volumul care căuta să onoreze pe Karl Lamprecht, am citat o formulă contemporană : „O singură împărăție, deosebită numai în ce privește cele două Scaune de cârmuire”, Imperium unum distinctis tantum sedibus . Imperiul, reprezintat prin doi oameni, cari participă la aceiași esență imperială, vine din fundul antichității de trei-patru ori milenară și nu se poate împărți în nici un chip. Și ideia aceia curioasă că a vrut Carol-cel-Mare să ia în căsătorie pe împărăteasa Irina ! Este într-adevăr un izvor bizantin, târziu, o simplă compilație, în care se spune că, în legătură cu intrigile unui ministru al ei, Aetiu, ar fi fost vorba de o astfel de legătură, dar aceasta este presintat de izvor ca un lucru absurd. Și, cum am arătat aiurea, pe monede Irina nu se înfățișează ca femeie-basilissa, ci basileus-masculin: ea era „împăratul”; sexul ei rămâne în domeniul vieții private, dar în al vieții politice era bărbatul-mamă care înlocuia pe bărbatul-fiu ; aceasta e situația Irinei. Cum își închipuie cineva : împăratul ia Aachen, împărăteasa la Bizanț, făcându-și gesturi de iubire peste Europa întreagă. Este de mirare cum unii istorici o mai spun, pănă la cea din urmă presintare pentru marele public a istoriei bizantine.

Ce înseamnă Imperiul lui Carol-cel-Mare ? El nu înseamnă decât învierea lui Alexandru cel Mare în totalitatea esenței și cu toate posibilitățile care se puteau ivi prin realisarea lui. Lângă el, în concepția apuseană, ca și în cea răsăriteană, nu poate fi altceva. Tot așa precum în vechiul Imperiu roman, când se spunea de un anume neam că sunt barbari, aceasta nu însemna că totdeauna trebuie să existe un Romanicum și un Barbaricum, care, acesta, însemna numai un provisorat, pe când „Romanicum” era lucrul de durată permanentă. Aurelian n-a „părăsit“ Dacia, ci a încredințat Goților, deveniți „federați”, apărarea unor teritorii pe care Imperiul nu înțelegea să le apere mai departe pe sama Tesaurului roman. Aceasta este așa-numita „părăsire” a Daciei, dar un tratat între Roma și între Goți, sau între Roma și orice fel de barbari, este o imposibilitate absolută. Roma putea trece numai ca unui vicar, ca unui exarh, administrația unui teritoriu, mare sau mic, dar singura stăpână de drept rămânea Roma, indiferent dacă exercita autoritatea ei indirect. Acesta este Imperiul și așa a fost totdeauna.

Dar, de la o bucată de vreme, Biserica s-a adaptat Imperiului în așa fel, încât nu mai este cu putință să despârtă cineva ce este al Bisericii și ce este al Imperiului. Biserica nefiind decât Civitas Dei, „Cetatea lui Dumnezeu”, deci Imperiul Lui, are pretenția să înlocuiască în toate rosturile ceia ce a fost până atunci Civitas RomanaEa poate fi Imperiul și poate da Imperiul. Așa și Ludovic al XlV-lea, în tendințile sale de dominație europeană, se sprijină și pe regii din Biblie, pe împărații cari s-au succedat pe urmă, dar el, catolicul, care, în momentul acela, față de decăderea Spaniei, este cel ce ține arca sfântă a Bisericii, el, și în puterea acestei Biserici, care putea acorda delegație și în evul mediu și, oricum, și în timpul modern, se poate presinta în această calitate de aspirant la dominația universală, nu numai prin puterea pe care o are, dar printr-o legitimitate care vine, prin Biserică, de acolo, de Sus.

Imperiul lui Carol-cel-Mare, odată realizat, are pretenții universale și, în conștiința împăraților, drepturi universale, dar, înainte de ceremonia de la Sfântul Petru din Roma, Biserica ea însăși era reprezintanta ideii romane în totalitatea ei. Și, cum împăratul din Bizanț, când nu putea domina Italia, punea vicari, îngăduind vicariatul lui Odoacru, pentru ca, pe urmă, Teodoric să fie delegat legitim al Imperiului, tot așa Biserica aceasta, care înlocuise o bucată de vreme Imperiul Roman, deleagă dreptul de a o reprezinta și a îndeplini funcțiunea de căpetenie, care este creștinarea, salvarea sufletelor barbare, lui Carol Francul. Este, astfel Imperiul dintâiu, care e al Bisericii, înlocuind vechea Romă, o bucată de vreme, și, apoi, Imperiul de delegație, care este al lui Carol-cel-Mare.

Prin legătura care este în imperialismul de delegație cu caracter sacru, Carol are dreptul să lupte cu oricine, să stăpânească orice teritorii cucerite, dar prin acest drept sacru care-i vine de la Biserica romană. Ungerea lui este asămănătoare cu ceremonia pe care Samuil Profetul a făcut-o față de Saul, devenit rege fiindcă untdelemnul acesta sacru, mirul, a căzut pe fruntea lui: pe când până atunci el nu era decât un usurpator, un biruitor barbar, din momentul acesta e omul lui Dumnezeu, chemat să stăpînească „poporul lui Dumnezeu”. Tot așa, la începutul evului mediu, toată lumea este „Biserica lui Hristos”. Hristos nevăzutul este Domn, și prin el Papa însuși, nu numai din cauza rosturilor romane trecute asupra lui, ci din cauza legendei că Petru a fost ales de Isus pentru a cârmui Biserica Lui: Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam, spune Vulgata.

Că Papa este acela care a făcut împărat pe Carol, aceasta se înseamnă tocmai în cronica bizantină citată, acolo unde se vorbește de presupusa intenție de căsătorie a Irinei: „Carol pe care Papa l-a făcut împărat”. Dar aceasta înseamnă că, pentru Bizantini, el nu este împărat, pentru că Papa nu are calitatea de a face împărați. El este împăratul Papei, împărat pentru Papă care l-a făcut. Nimic nu este mai interesant și pentru aceasta, decât să se observe monedele din evul mediu. 

Se poate scrie pentru evul mediu Istoria prin monede, mărturiile absolut contemporane, pe lângă povestirile, care sunt de cele mai multe ori necontemporane ; studiate cu atenție, ele desvăluesc tot fondul cugetării unei epoci. Carol cel Mare, Ludovic Pius și urmașii lor părăsesc vechiul obiceiu de a imita moneda bizantină, de multe ori chiar cu chipul împăratului bizantin, ori cu regele barbar în atitudinea împăratului bizantin, cum, la Veneția, a continuat până la 1400 obiceiul de a înfățișa pe doge închinându-se lui Isus. În moneda aceasta nouă, revoluția, căci este una, se vede în inscripția Ecclesia Christi. Acesta este Imperiul care nu înseamnă Carol cel Mare, ori împăratul Frederic al II-lea, sau ori cine altul guvernând națiunile. Răspingând deci orice echivalență între aparențele deosebitelor epoci, care trebuie să rămână numai aparențe, toți împărații medievali au fost în această situație. Când a venit în Constantinopol un rege germanic, încoronat sau ba, ca împărat, în Italia, — fiindcă regele germanic este numai rege până vine în Italia și, acolo trebuie să fie Papa ca să-i repete asupra capului gestul asupra lui Carol cel Mare, așa încât rex nu e cineva de fapt pentru teritoriu, ci pentru banda ostășească și el devine împărat când intră în ordinea romană prin binecuvântarea Bisericii—, când, deci, a mers Frederic Barbă-Roșie la Constantinopol, el este un străin, un „rege“ barbar pentru împăratul din Bizanț, pe când Frederic își zice că, dacă va mântui cu bine cruciata, nu va mai fi în Constantinopol un împărat, și aceasta o spune mai ales fiul său, Henric al VI-lea.

Iată ce este Imperiul în evul mediu : o autoritate sacră ce nu are a face nici cu valoarea personală, nici cu mijloacele militare ale unui om.

Epoca modernă a trebuit să facă foarte mari sforțări pentru a ieși din această ideie. Cel din urmă care a reprezintat-o avea înfățișarea ridicolă a cuiva care vrea să fie ceia ce nu mai poate fi: este vorba de împăratul Sigismund, care a fost și rege al Ungariei, a prezidat concilii ca și Constantin-cel-Mare și a ținut discursuri în limba latină despre chestiuni de teologie ; el s-a dus la Paris, a vrut să împace pe regele Franciei cu al Angliei în ce privește pretențiile regelui englez în Franța, dar nu ca mediator, ci ca stăpân de drept al tuturora. Așa înțelegea să apară la Paris acest coborîtor al ducilor de Luxemburg, care avea stăpânirea Brandenburgului, Boemiei și, din cauza soției sale, era rege în Ungaria. Avea exact aceleași pretenții ca și împărații bizantini. Astfel Manuil Comnenul, când mergea în Siria, unde erau State france, în Antiohia, în tot cuprinsul margenii mediteraniene a Asiei de Apus, acolo unde era el, împăratul, trebuia să înceteze orice altă „justiție”, orice alt drept de suveranitate. Tot așa, la Paris a fost o întreagă chestiune cum este a se primi împăratul acolo și n-a îndrăznit regele Franciei să spună, atâta vreme cât se află împăratul la Paris, că el, regele este în aceiași întregime stăpânul țării sale. O spune una din cronicile contemporane.

De la o bucată de vreme însă, în noua atmosferă a Renașterii mai ales, lucrurile s-au schimbat. Regii s-au considerat, după teoria legiștilor romani de la Bologna, ca stăpâni ai teritoriului lor, ai tesaurului lor, ai oamenilor lor. De aici și conflictul lui Filip-cel-Frumos cu Bonifaciu al VIII-lea : „Nu dau banii miei, pentru că sunt numai ai miei“. De la începutul secolului al XIV-lea se observă deci această tendință.

Dacă se uită cineva bine la schimbarea noțiunii regalității în cele dintâi timpuri ale epocei moderne, observă un lucru. De ce regii aceștia se simt așa, dacă au un teritoriu mare sau mic, de ce nu îngăduie nimănui să se amestece înăuntru ? Fiindcă fiecare dintre dânșii e deținătorul unui drept care nu mai este dreptul evului mediu, care făcea din regele Angliei, fiindcă era și duce de Normandia și conte de Anjou și duce de Aquitania, un vasal al regelui Franciei, care putea fi mai slab decât dânsul. Acuma, lucrurile acestea nu se mai permit ; ele au și dispărut, fiindcă toți sunt străbătuți de doctrina romană. Țările acestea sunt o bucată de Romă, în care regele are și stăpânirea de fapt și, ca posibilitate de viitor, tot ce derivă din ideia romană. 

Share on Twitter Share on Facebook