IV. Cuvântul românesc în Scriptură

Odată, traducerile din secolul al XV-lea fuseseră formate în anume colțuri și păstrate în anume margini. Dar în veacul al XVI-lea, în a doua jumătate, apar Catehismele, traducerile bisericești, făcute în Ardeal, supt influența luteranismului, și pe care sașii le-au plătit și au căutat a le răspândi, ca și, mai ales, acelea ieșite din biserica oficială, calvină, care avea un „superintendent“ al ei, priveghind această organizare patronată de stat și introducând prin sfat, și, la nevoie, cu de-a sila, limba românească în biserică, înlocuind cărțile slavone pe care în batjocură le numea boscoade, prin traducerile husite, patronate și de sași, încurajate și de guvernul calvin din acel moment al Ardealului. Toate acestea însă — Evanghelii, Psaltiri, slavo-române, românești, o Palie, un Vechi Testament tradus în românește, de preoți bănățeni, așteptând și explicații ale Scripturii traduse din ungurește — aveau un caracter revoluț ionar. În ceea ce privește pe domnii Moldovei și ai Țării Româ nești, ei au avut o atitudine de hotărâtă reprobare a acestor traduceri, care treceau peste dogma limbii sfinte, care ieșeau dincolo de marginile stricte pe care le trăgea biserica de stat. În lucrările acestea, care mergeau din om în om, cu oarecare frică și pază, cu bucuria care iese din lucrurile oprite, avea omul gândul că-și atrage, dacă nu blestemul bisericii, totuși o dezaprobare care putea merge până la prigoană.

Pe când către sfârșitul secolului al XVI-lea lucrurile nu mai sunt așa. Însăși biserica, măcar în Muntenia, începe a vedea cu mult mai larg aceste traduceri în românește: dogma slavonă a fost oarecum, în parte, părăsită. Între biserică și între limba țării s-a stabilit atunci o legătură care nu exista, nu putea să existe înainte de aceasta. Natural, totdeauna bisericile organizate au frică de noutăți, ele sunt strâns legate de tradiție. Și cât de lungă este tradiția creștină nu numai în ceea ce privește dogma, dar și în ce privește textul rugăciunilor! Numai în ce privește predica, libertatea era cu mult mai mare, și predici în limba românească trebuie să fi existat din vremuri foarte vechi. [9]  În ceea ce privește oamenii care compuneau biserica, poate avuseră și ei aceleași dorințe de a ieși din cadrele vechi, totuși tradiția era așa de puternică, încât biserica nu se putuse hotărî să ia o măsură contrară tradițiilor celor vechi, cum, odinioară, cu secole în urmă, abia căpătaseră un Chiril și un Metodiu dreptul de a întrebuința în liturghie limba slavonă veche în locul celei grecești.

Totuși, a venit un moment, în principatul muntean, când, la o întrebare făcută din partea tipăritorilor de cărți românești din Ardeal, dacă nu s-ar putea ca pe lângă Cazania care exista, Cartea de învățătură calvină, răspândită în anumite regiuni sub influența, cum am spus, a statului și a nobilimii ungurești, să se ofere și o altă Cazanie ortodoxă, care să nu poată fi bănuită, dând un text aprobat de biserică și putând fi astfel răspândită pretutindeni — e vorba de Cazania de la Brașov, din 1580 — ierarhii munteni au trimis vechiul „tâlc“ al lui Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, carte sigură, pe care credincioșii bisericii răsăritene o pot întrebuința fără nici un fel de frică. Aceasta înseamnă însă un foarte mare lucru: biserica ieșea de sub influența exclusivă a limbii slavone.

Și un alt semn. La începutul secolului al XVII-lea, undeva, prin Oltenia, trăia un călugăr a cărui biografie desigur nu se va putea face niciodată, fie măcar în forma cea mai simplă; nici numele nu i se poate lămuri deplin, căci uneori este într-o formă, alteori în alta: Mihail Moxa sau Mihail Moxalie. Călugărul avea cunoștințe de slavonă, fiind poate în legături cu Vidinul, cu Diiul, cum se spune și până acuma. Călugărul acesta a început a traduce și a dat o parte a unei cărți care nu exista până atunci în românește.

Istoria, pentru vremile mai vechi, aceasta însemna Biblia. Dincolo de Biblie, era ceea ce-și aducea aminte fiecare. Analele din mănăstiri, pe care de fapt nu cred că le citea cineva. Letopisețul de la Bistrița, Letopisețul de la Putna, cronica după Manase a lui Macarie, a lui Eftimie, și, mai târziu, cronica lui Azarie nu erau cărți care să se adreseze poporului și nu le citeau nici măcar boierii.

Ei cunoșteau istoria țării după tradiție. Prin urmare, dacă istoria țării lor nu o cunoșteau, cu atât mai mult nu aveau nici un interes pentru ceea ce numim istorie universală. De la un timp însă, unii cărturari, și în special cărturarul de care vorbesc, au căutat să-și explice ce legături ar putea să aibă domnii Țării Românești și ai Moldovei cu ceea ce se petrecuse mai înainte. Existau anume cronografe care împrumutaseră sistemul lor de la Bizanț. Se cuprindea în ele o istorie universală, care pornea de la facerea lumii, făcea legătură cu Biblia, cu istoria romană și istoria bizantină, cu istoria statelor post-bizantine, sau alături de Bizanț, de dincolo de Dunăre, sârbi și bulgari, și era firesc să se cerce a se duce mai departe aceste cronografe, căci viața politică a creștinătății nu trebuia să fie întreruptă; era un sultan la Constantinopol, dar sultanul acesta, deși împărat și succesor al împăratului bizantin, totuși nimeni nu se putea gândi să-l considere pe el drept continuator adevărat al tradiției creștine a Bizanțului.

Se puteau gândi, deci, oameni de la noi, sau și de dincolo de Dunăre, dacă tradiția aceasta, care ajunsese la Bizanț și trecea pe la sârbi și bulgari, nu ar putea fi continuată și în părțile noastre.

Și s-a ajuns astfel a se face cronografe care cuprind ceva din istoria poporului românesc. Foarte puțin, dar cuprind ceva. Sunt astfel, cum am mai spus, forme de cronografe care trec până la istoria principatelor noastre, până la 1620, noi prezentându-ne ca înșiși continuatorii împăraților bizantini, care, altfel, erau reprezentați de sultan.

Moxa a făcut o traducere după un astfel de text. Traducerea lui a fost socotită la început o operă originală. Hasdeu i-a dat o ediție nouă în acea frumoasă și ciudată carte care se cheamă Cuvente den bătrâni. Dar, mai târziu, Ion Bogdan a găsit textul bulgăresc original, căci de fapt nu e decât o traducere într-o limbă încă foarte aproximativă și nedibace în a cuprinde un subiect care până atuncea nu fusese niciodată îmbrăcat în românește. Ceea ce Mihail Moxa adaugă ca lucruri privitoare la noi e foarte puțin; data întemeierii Moldovei, luată fără îndoială din analele moldoveneș ti — și ar fi foarte interesant să se știe cum a ajuns călugărul oltean să cunoască analele slavone ale Moldovei; ar trebui să admitem un fel de circulație între mănăstiri, schituri de călugări între dânsele.

Cartea aceasta, lucrată grosolan de călugărul care a lucrat și la nomocanoane, adică legiuiri bisericești, așa cum fuseseră în Bizanț — de partea aceasta va fi vorba pe urmă — a fost făcută sub influența și din îndemnul unui vlădică, episcopul de Râmnic Teofil. Avem a face, deci, cu pătrunderea în biserică a limbii românești pe vremea când îndemnul unui mitropolit muntean spunea ce anume să se traducă, pentru ca astfel Cazania să se poată citi și în biserica noastră românește. Și este vorba de un episcop de Râmnic care ocrotește pe călugărul vulgarizărilor în materie de învățătură, care a prefăcut cronograful în limba românească. Biserica se împacă astfel cu limba vulgară.

În același timp în care biserica ajungea la această hotărâre, foarte bogată în urmări, statul, de multe ori de nevoie, făcea același lucru. Întăi Simion Movilă, domn muntean de uzurpație, frate de domn moldovenesc, venit cu ajutor polon și cutreierând țara de la un capăt la altul, urmărit de dușmanul mult mai puternic decât dânsul, nu-și poate organiza, la începutul secolului al XVII-lea, o cancelarie slavonă. Rivalul lui mai fericit, Radu Mihnea, om învățat, care fusese pe la Veneția și pe la Muntele Atos și care era cu desăvârșire la înălțimea prinților de pe vremea aceea, foarte pompos, cu o curte strălucită, care se încunjura de o gardă îmbrăcată în costume frumoase și care și-a făcut un palat la Hârlău, avea fără îndoială o cancelarie slavonă și prin urmare dădea documente în limba slavonă. Al treilea concurent la domnie, Radu Șerban, este un simplu boier, ridicat de boierii ceilalți, pentru a fi continuator al tradiției lui Mihai Viteazul; el are astfel un sprijin foarte puternic în boierimea luptătoare de țară, care este cu dânsul; și la el e o cancelarie, și prin urmare actele lui sunt în slavonește. Numai când, pribeag, părăsit și sărac, va fi să-și facă mai târziu, la Viena, testamentul, pentru că nu avea la îndemână logofăt de slavonește — și, din țară, boierii lui Radu Mihnea i se adresează într-una din cele mai admirabile scrisori care s-au scris în românește — limba pe care o va întrebuința va fi cea românească. Pe când Simion Movilă, care se găsește într-o situație cu mult mai rea, silit să rătăcească înainte de a se întoarce bătut, cu picioarele legate sub burta calului din porunca tatarilor, în Moldova lui, acesta scrie, de nevoie, românește.

Așa, prin anii 1620—1630 limba românească începe să pătrundă chiar și în actele publice, pe lângă inscripțiile de mormânt. Până acum limba aceasta de foarte multă vreme era întrebuințată în corespondența privată și în acele zapise care pregăteau actele solemne.

Acuma venim la efectele pe care a putut să le aibă tolerarea limbii romănești de către biserică și acest amestec din ce în ce mai puternic al limbii populare chiar și în actele de stat. Nu-și poate închipui cineva îndeajuns bucuria pe care o poate simți un popor, în straturile lui adânci, atuncea când înțelege cuvântul lui Dumnezeu, actele privitoare la administrația lui, care nu i se mai adresează într-o limbă necunoscută, atunci când el prinde și înțelege ceva literatură și când păturile de sus binevoiesc să-i vorbească: la orișice popor care are într-însul puteri sufletești, aceasta înseamnă o adevărată înflorire, și înflorirea aceasta se simte și la noi.

De câte ori ni se prezintă, din secolul acela, un manuscript, pe care ni l-a păstrat timpul, de obicei neîngăduitor, din el se desface o viziune, confuză încă, dar adânc mișcătoare.

Desigur s-a simțit în acest secol un foarte mare avânt de bucurie, de îndrăzneală, de hărnicie prin mănăstiri, prin unele curți episcopale și mai târziu chiar printre laici. Limba aceasta, prin urmare, nu era un lucru de ascuns, un lucru de lepădat, care să dispară de la sine înaintea maiestății limbii bisericești, a limbii oficiale, a limbii celor mari, ci era și ea o limbă în care se poate rosti cuvântul lui Dumnezeu și istoria omenirii, care putea să apară în Cazanii și Cronografe. Și atuncea a început o muncă modestă, anonimă, în toate colțurile pământului românesc. Nu s-a făcut până acuma statistica tuturor manuscriptelor în care ni se prezintă Sfânta Scriptură, deosebit de Viețile Sfinților sau de predici. Dacă s-ar căuta, de către tineri de pildă, atent, mai ales prin Ardeal, străbătându-l sat de sat și răscolind bisericile, cred că s-ar putea găsi o mulțime de astfel de dovezi ale imensei munci smerite a unor oameni care, fără să știe unii de alții, căutau să strămute în limba românească ceea ce mai târziu dincolo de cuvântul Domnului a trecut pentru a crea o întreagă literatură populară. În acest Ardeal am găsit fragmente din Viețile Sfinților, anume o Viață a Sfintei Paraschive, dar manuscriptul nu l-am ridicat și astăzi desigur că nu mai există. Altă dată am găsit, între manuscriptele pe care le am, o Viață a Sfântului Teodor Tiron, care nu aparține însă aceleiași regiuni.

Dar încercările acestea de a se da încă de atunci Viețile Sfinților, traducerea Psalmilor și a Evangheliei, de către oameni care nu aveau cine știe ce învățătură înaltă și care deprinseseră numai puțină slavonește, au rămas în manuscript. Oamenii aceștia în mănăstirile lor, în bisericuțele lor traduceau așa, pentru plăcerea lor; nu le trecea prin minte că opera lor ar putea să fie tipărită.

Dar, mai târziu, la 1670—1680, cărturarii, preocupați de tipar, nu au pornit din capul locului, ci de la traducerile acestea naive, încercate prin deosebite locuri pentru a contribui la forme mai înalte în care se resimte totuși înfluența încercărilor anterioare.

Biblia lui Nicolae Milescu, care a apărut odată în manuscript la București și pe care am cumpărat-o, cred — nu știu dacă se mai păstrează sau dacă face parte din lotul celor trimise la Moscova — acea admirabilă carte este o lucrare colectivă: nu e ceva asemănător cu Biblia lui Luther sau cu Sfânta Scriptură în englezeș te din secolul al XVI-lea, care s-au făcut de la început fără nici o pregătire anterioară; aici avem a face cu un bun popular colectiv al poporului românesc. Marea însemnătate a Bibliei din 1688 stă deci tocmai în faptul că tot ce se lucrase mai înainte, în deosebitele provincii ale poporului românesc, a fost cercetat, adunat și fixat într-o formă definitivă, și astfel pentru acea vreme Biblia de la 1688 este o operă de unitate națională, am putea chiar spune că este cea dintăi operă de unitate națională în acel domeniu moral de unde pleacă pe urmă toate celelalte.

Aș vrea să nu fiu învinuit de prea multă îndrăzneală dacă voi căuta să fac aici o apropiere din domeniul vast al istoriei spiritului universal, când voi spune că în acest curent este ceva „franciscan“.

Într-un moment din evul mediu înțepenit în latineasca lui, în teologia lui, în scolastică și în disciplina ierarhică de fier, în biserica aceasta cu fereștile închise, lăcătuită, zăvorâtă, printr-o minune, Sfântul Francisc a apărut ca un nou Hristos dezrobit din păgânismul creștin care se alcătuiese peste doctrina dezrobitoare a lui Isus. Atuncea a fost înflorirea cea mare a Europei catolice și au cutezat oamenii ceea ce nu cutezaseră înainte: adică a nu fi pretențioși, și cea mai cutezătoare faptă a omului este tocmai aceasta: a fi simplu, a fi așa cum l-a lăsat eriditatea întipărită într-însul și ce-i îngăduie elementele de personalitate adause pe lângă această ereditate. Sfântul Francisc a creat astfel o întreagă mișcare, care a dat în pictură pe Giotto, în literatură pe Dante, căci Dante nu poate fi înțeles fără de franciscanism. Suflul mistic care se ridică peste toată știința medievală și teologică răsuflată și-i dă o actualitate externă este spiritul franciscan. Și la noi a fost tot așa: în locul preotului „boscoadelor“, spunând Tatăl nostru slavon, pe care poporul nu-l înțelegea și-l caricaturiza, făcând din Tatăl nostru slavonesc o glumă românească pe care o întâlnești și acum în limbajul popular, s-a găsit posibilitatea de apropiere și de sufletul celui din urmă cerșetor vagabond, celei din urmă femei fără cunoștință de carte, a cuvântului Domnului. În loc ca omul să stea sufletește afară din biserică, el intrase înăuntrul bisericii, și pentru prima oară simțise pe Dumnezeu într-însa și într-însul. Călugărul, popa smerit din satele mărunte puteau și ei acuma înțelege cuvântul pe care îl rosteau în lăcașul rugăciunilor de speranță și mângâiere.

Dar în afară de o nouă literatură s-a mai creat și altceva: s-a creat și un nou stil, mai ales în Moldova. Pentru că Moldova a fost mai mult stăpânită de influența acestui curent popular care a trecut pe urmă și în Muntenia. Sub unele raporturi Muntenia este mai populară, precum sub raportul politic. Dar sub raportul celor culturale sunt mai populari moldovenii.

În această Moldovă din secolul al XVII-lea sunt două personalităț i reprezentative în acest domeniu. Una este mitropolitul Varlaam, care a ajuns la scaunul său fără a fi fost vreodată episcop, ceea ce este caracteristic. A stat douăzeci de ani egumenul mănăstirii sale, din simplu fiu de țăran de prin părțile Odobeștilor, absolut fără nici un fel de preocupații mai înalte în domeniul cultural, având ceva din felul de a fi al domnului ridicat din ținuturile acestea putnene, Istrate Dabija, la judecata căruia nimeni nu venea după-masă, ci numai dimineața. Din regiunea aceasta așa de pitorească și de originală a plecat Varlaam pentru ca să ajungă de-a dreptul mitropolit al Moldovei, lângă cel mai luxos domn pe care, până la Brâncoveanu, l-au avut țările românești, lângă Vasile Lupu cel cu veleități de împărat bizantin, pentru a rămânea totuși până la sfârșit și a muri ca un călugăraș modest. Când Vasile Lupu a adus tipografie, când a împrumutat de la rușii de apus elementele trebuitoare pentru a întemeia tiparul său de la Iași, când a vrut să vădească înaintea creștinătății întregi că și el, așa cum făcuseră împărații bizantini de odinioară, pe care el voia să-i imite și în nume, dă îndemnuri și sprijin în ale cărții, pe lângă celelalte merite pe care le are ca ridicător al celor mai frumoase monumente bisericești, făcute doar din piatră împodobită și suflată cu aur, el a cerut și lui Varlaam să dea un răspuns la Catehismul calvinesc care se tipărise în Ardeal. Varlaam a dat „Răspunsurile“ lui.

Mergând Varlaam în București, a făcut cunoștință cu cineva, cu care vom face și noi cunoștință îndată, cu cumnatul lui Matei Basarab, Udriște Năsturel, cel cu trei nume: Udriște, de acasă, Oreste din grecește și Uriil pe evreiește. Nimic mai interesant nu trebuie să fi fost decât întâlnirea între Varlaam și între Udriște-Oreste-Uriil, unul vorbind în moldoveneasca lui, altul exhibând slavoneasca, latineasca, greceasca și întâmplător și evreiasca lui.

Udriște l-a îndemnat și el pe Varlaam la răspunsul pe care ca mitropolit fu silit să-l scrie: când acest răspuns se va publica, se va vedea cât de mediocru teolog era mitropolitul Moldovei.

Dar părintelui Varlaam i s-a cerut, de spiritul vremii, să facă și o Cazanie și el a făcut pe aceea care-i poartă numele. Cea din 1580 nu mai ființa de multă vreme, și satele cereau să se dea o tâlcuire nouă a cuvântului Evangheliei. Varlaam, fără de prea multă cercetare a izvoarelor, dă Cartea românească, învățătură pe Duminecile și praznicele cele mari, din 1640. În această operă masivă, cu groasa slovă citeață, de tăietură galițiană, este desigur o parte originală, dar stilul este al autorului: Varlaam a lăsat toată învățătura câtă o știa și o putea ști și a vorbit pe înțelesul țăranilor săi. De aici vine un fapt pe care l-am constatat din Ardeal nu o dată: în biserici părăsite, din praful îngrămădit de sute de ani poate, iese din când în când câte o foaie cu acea slovă mare, hotărâtă, în care recunoști imediat Cazania lui Varlaam. În biserică nu se mai slujește, glasurile au amuțit de multă vreme, în cuprinsul zidurilor pustii s-a îngrămădit pulberea uitării din an în an, din deceniu în deceniu, din secol în secol, și cu toate acestea nu mor foile din Cazania lui Varlaam, care arată ce legături existau cândva între toți românii, din toate satele cuprinsului românesc, măcar de ar fi fost pe alocuri stăpânitori de alt neam decât al călugărașului ajuns mitropolit al Moldovei. Și aceasta încă este operă de unitate națională, o unitate care se face în suflete, pentru că ardeleanul cere același grai pe care îl cere și moldoveanul și munteanul.

Nu o dată, când vine, în satele de acum, un preot cu teologie și vrea să introducă în mintea sătenilor lui elemente de cărturărie așa cum de multe ori nu le înțelege nici el singur, deși a dat, sau, mai adevărat, tocmai pentru că a dat examene dintr-însele, se ridică din mulțimea aceasta un glas care zice: „Părinte, zici foarte bine, dar mai bine după cartea cea veche“. Cartea cea veche pentru toate provinciile românești este această carte a părintelui Varlaam.

Pe alocuri cartea se poate asemăna în vrăjirea ei de sfinți și de îngeri cu o pânză a bunului „frate“ Angelico, meșter de chipuri dumnezeiești pentru oamenii cei buni.

Ea ar merita o retipărire în seria, pe care zăbovim s-o începem, a Tezaurului vechii cărți românești, învățătoare de stil și adesea și de spirit peste rătăcirile vremilor.

Dar de la această explicație a cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă oarecare de proză, a trebuit să se treacă în curând la altceva: la cuvântul lui Dumnezeu înfățișat în versuri, în versurile acelea care până acuma apăruseră doar în doine și în cântecele bătrânești.

Psaltirea exista în traducere și traducerea aceasta era înțeleasă de orișicine, dar altfel se înfățișează orișice carte atuncea când i se adaugă magia versului, dulcele cântec de fiecare clipă al silabelor.

A fost cineva în Moldova, tot sub influența acelui curent franciscan, care a înfățișat așa Psaltirea pentru orice sătean, pentru orice minte, oricât de umilă, care se dorește aproape de Dumnezeu.

Și acela a fost mitropolitul Dosoftei.

Acesta a venit din regiuni străine de țară, poate din Galiția, dacă socotim după numele pe care-l purtau părinții lui. Pe mamă o chema Misira, pe tată Leontari, pe un bunic Barila, fără îndoială nume străine: Leontari aduce a grec, a negustor grec, Misira este un nume oriental care înseamnă „egiptean“. Dosoftei a stat o bucată de vreme la mănăstirea Secul, întemeiată la sfârșitul secolului al XVI-lea, și după aceea s-a ridicat în ierarhie pe căile obișnuite. Știa latinește, grecește și era un om învățat, care păstra legături cu lumea înaltă din care plecaseră odinioară părinții lui, și în mijlocul căreia învățase poate el însuși în cei dintăi ani de tinerețe, căci nimic nu exclude ca, înainte de a intra în mănăstire, să fi avut contact cu școlile și cu lumea cărturarilor din Liov. Când ajunge mitropolit, în loc să se apuce îndată de înaltă teologie — și este întrebarea dacă nu ar fi putut-o face, căci îl vedem uneori discutând cu istoricii și capabil de a întrebuința cărțile de învățătură din Apus, de a se coborî în lumea documentelor pentru a preciza un punct de cronologie, și meritul cel mare nu este de a fi popular atunci când nu poți fi decât popular, ci să fii popular când poți încerca orice, când ai toate mijloacele de cunoștință și te poți ridica prin ele oricât de sus — el a avut gândul de a pune în mâna oricărui moldovean, într-o limbă pe care o pricepea la început mai puțin, căci Dosoftei a fost până la sfârșit un învățăcel în ce privește româneasca, traducerea Psaltirii. El o va face și în proză, când, în deosebire de Liturghia sa, plină de o mulțime de expresii care nu erau să se încetățenească niciodată, el ajunsese acum la o mai mare desăvârșire a cunoștințelor sale în limba țării; dar ceea ce nu se poate face în proză a putut foarte bine în versuri. Și nu este nici o îndoială că, în ce privește redactarea versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni, ci singur, prin familiarizarea cu poporul, cu sufletul lui, a ajuns a fi un rostitor al geniului românesc. Astfel, după ce, poate, adunase acum din cărți grecești materialul pentru Viețile sfinților, o serie întreagă de volume tipărite în frumoasa literă nouă împrumutată de la Moscova, el s-a apucat să traducă și psalmii în versuri.

Când dl Bianu a reeditat acești psalmi, a vorbit de un original polon scris de Kochanowski, un om al Renașterii, care prelucrase, sub influența unor anumite idei abstracte, vechii psalmi ebraici într-o limbă polonă care, de ce să ascundem, nu are nimic popular în caracterul ei. Așa încât, dacă eruditul Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că și în alte țări avuse cineva îndrăzneala de a preface psalmii în versuri moderne, nu putem totuși vorbi de o creațiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de cunoștința cărții acesteia polone, a prefăcut psalmii nu numai pe metru românesc și cu rime luate din poezia populară, dar introducând adeseori peste cuprinsul autentic al originalului o mulțime de elemente de observație, o mulțime de alte împrumuturi, care vin din însăși viața poporului românesc, el a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumusețea, care foarte adeseori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea și astăzi.

Aceasta până la bucățile care au trecut pe urmă în cântecele de stea cu care merg copiii de le cântă sub ferestrele luminate în serile de la sfârșitul lui decembrie. Cu câtă plăcere se aude și acum psalmul cel mai dureros dintre toate, acela care înfățișează pe evrei plângând la ruinele Ierusalimului: La apa Vavilonului Jelind de țara Domnului Acolo șezum și plânsem La voroavă că ne strânsem.

De te-am mai putea uita-te, Ierusalime cetate!

În anii cei mai grei ai noștri, când mulți erau smulși de la vetrele lor, plecați prin alte părți sau prin străinătăți depărtate, când foarte mulți nu-și mai puteau închipui vremea întoarcerii la vatră sub steagurile de biruință, de atâtea ori în sufletul celor care cunoșteam vechile versuri ale lui Dosoftei, a răsunat psalmul: De te-am mai putea uita-te, Ierusalime cetate, Ierusalimul din care ne izgonise pedeapsa păcatelor noastre.

Dar acest curent franciscan, acest curent duios, popular, atingând atâtea elemente ale sufletului omenesc celui mai smerit, a avut o întindere care a trecut dincolo de literatură. Avem scrisori din vremea aceea, și scrisorile acestea oglindesc exact același spirit.

Cu mulți ani înainte s-a întâmplat să găsesc în arhive ardelene scrisori de-ale lui Gheorghe Ștefan, care a înlocuit pe Vasile Lupu.

Un om cu totul deosebit de acesta: Vasile Lupu, mândru, trufaș, succesor, în speranță, al împăraților bizantini, unul dintre aceia către care toată creștinătatea răsăriteană se uita cu o deosebită încredere; Gheorghe Ștefan reprezintă un smerit boier de țară, care stătuse mereu între țăranii lui, făcându-și rugăciunea în biserica de sat, om voios și bun de glume. Când pregătea conspirația contra lui Vasile, cum sta cufundat în gânduri, sprijinit în toiag — căci era logofăt mare al Moldovei — i-a spus cineva râzând: „Ce zici din fluier, logofete?“, iar el, care aștepta să se coboare trupele ardelene pentru răscoala lui, a răspuns: „Zic să-mi vie oile de la munte și nu mai vin“, sau, altă dată, întâlnind un rădvan cu o jupâniță frumoasă, el a spus, fără multă vorbă, vizitiului să întoarcă la el acasă, de și-a făcut-o soție. Cine i-a văzut chipul cu mustățile lăsate a oală știe că trebuie să fi fost un om aspru, dar plăcut la vedere; Gheorghe Ștefan, această expresiune a spiritului popular, încoronat într-un boier de țară, domn de folklore al Moldovei, a avut de pus la cale o mulțime de greutăți cu vecinii, pe care deseori țara nu-l putea ajuta să le rezolve. Și a recurs la tot ce avea mai spontaneu, mai duios și mai hâtru cuvântul oricui pentru a-și îndreptăți nevoile și a-și curăți conștiința de îmbolditorii la plata datoriilor sale.

În cuvintele acestea de biet datornic domnesc care nu poate mulțumi pe puternicul său vecin și care cu atâta sinceritate spune că i-a secat izvorul vistieriei, că el ar fi bun plătitor, dar punga lui se împotrivește, vedem fără îndoială exact același spirit ca și în Cazania lui Varlaam și ca și în psalmii, care astăzi încă se cântă în nopțile de Crăciun, ai lui Dosoftei.

Deodată însă asupra acestei forme populare vine școala, vine cartea, vine învățătura. Am avut și noi o epocă de Renaștere.

Această Renaștere este, firește, mai puțin fecundă decât în alte părți, dar cu toate acestea constituie unul din fenomenele cele mai interesante în trecutul nostru cultural și literar. Nou nu ne mai putem închipui astăzi literatura noastră așa cum pe vremuri o prezenta un Gaster într-o mare colecție germană, legând manuscript de manuscript, ca și cum noi nu am fi fost decât niște copiști ai slavilor de peste Dunăre și numai în cele bisericești am fi adăugat glasul nostru la concertul celor care cântau slava lui Dumnezeu. La aceasta, putem răspunde astăzi că nu a fost o singură mare mișcare intelectuală în Apus, la care, aducând și noi o producție literară oarecare, să nu ne fi integrat între nevoile noastre și sub apăsarea pe care am suferit-o și de care trebuie să ținem seama. Am mers pas de pas cu dezvoltarea culturală generală a Europei, chiar în domeniul acesta al Renașterii, și anume în faza ei cea din urmă. Ce bine ar fi fost dacă am fi cunoscut Renașterea și pe vremea când ea era un fenomen creator și spontan, pe vremea când era o mișcare înnoitoare pe toate terenurile! Dacă s-ar fi întâmplat ca Despot-Vodă, care fusese pe vremuri un copist de manuscript în Apus, un student în medicină la Montpellier și un oaspete la Paris până să ajungă poet laureat și istoriograf al lui Carol Quintul, apoi prietenul celui mai mare aventurier polon, Albert Laski, dacă Despot, care s-a încoronat așa cum se încoronau suveranii din Europa de unde venea el, atribuindu-și și o descendență care ducea până la Ștefan cel Mare, și care anticipa unitatea politică a românilor prin cuvintele în care el aducea aminte tuturor românilor de strămoșii romani, dacă acela care a înființat școala latinească de la Cotnari, aducând învățați apuseni destul de destoinici pentru ca să fie mai târziu reținuți de orașul Brașov, ar fi izbutit să se împământenească, dacă nu se întâmpla căderea lui prăpăstioasă: am fi avut desigur și noi o Renaștere. Și de aceea este bine ca, peste tragicul cu care el și-a isprăvit viața, să înțelegem ideea cu care a venit și posibilitățile care ar fi putut pleca de la dânsul.

Dar Renașterea a avut o influență asupra noastră în faza în care ea devenise rece, înțepenită, prin produse pedante de școală, în care nu mai era țâșnire de viață nouă. Și era atâta deosebire între acela care se împărtășise de Renaștere în Apus chiar și elevul care o învățase numai în școlile de la Liov sau, și mai puțin, de la Bar, în Podolia, ca Miron Costin!

Acel care a impus Renașterea în ce privește cărturăria bisericească este un fiu de domn moldovenesc, contemporan cu Udriște Năsturel, care, acesta, a învățat cam prin aceleași locuri, însă, el, mergând până în Moscova. Aici stă deosebirea între Udriște și acela despre care vom vorbi și pe care îl chema Petru Movilă. Petru Movilă este un învățăcel, un ucenic, un „spudeu“, pentru ca să întrebuințăm cuvântul grecesc trecut și în slavonește, în școli galițiene, pe când Udriște Năsturel a învățat și la Moscova și și-a adaus și o învățătură slăvonească de un alt caracter. Petru Movilă, doritor de o domnie pe care n-a putut-o atinge niciodată, a ajuns a fi un vestit egumen al lavrei din Kiev, apoi un mitropolit al rușilor apuseni. S-a scris și acum în urmă despre dânsul, pe baza unor descoperiri nouă, de profesorul P. P. Panaitescu, și desigur că astfel Petru Movilă se înfățișează puțintel schimbat, dar rămân totuși de fixat și alte lucruri în precizarea adevăratului caracter al lui.

El a scăpat pe rușii de apus de catolicism, și de aici ar fi ieșit imposibilitatea de a mai trăi a unor anumite tendințe naționale care fuseseră atâta vreme strâns unite cu biserica. Dar mitropolitul de Kiev nu a fost numai un teolog, ci și un creator de tipografie, un răspânditor de cărți sfinte în slavonește. Un om de carte latină, un om de îndreptare occidentală, un curtean al regelui polon, amestecat într-o viață care nu avea nimic a face cu neamul și nici cu ortodoxia tradițională, dar el a fost totuși și un frământător al vieții noastre bisericești.

În tipografie, în școala de tradiție slavonească, în traducerile noastre, în toate e amestecat Petru Movilă, care, atuncea când rămânea cu el singur în chilia lui și duioase amintiri îi răsăreau în suflet, nu vorbea nici grecește, nici rusește, nici polonește, ci, ca acasă, odată, românește. Biograful lui, răposatul Ghenadie de Râmnic, fost elev el însuși al școlilor înființate de Petru Movilă, înseamnă astfel de cuvinte care se găsesc în hârtiile lui. Și i-a plăcut fostului pretendent Pătrașcu-Vodă să vorbească de minunile care s-ar fi săvârșit în Belgrad, în Alba-Iulia lui Mihai Viteazul, cu prilejul sfințirii mitropoliei de acolo. Până la închiderea ochilor lui obosiți de muncă, el a rămas astfel un om al nostru.

Dar influența lui Petru Movilă, oriunde s-ar fi exercitat ea, a adus cu dânsa spiritul Renașterii, și de aici în biserica noastră acealaltă tendință, pe care o reprezintă Udriște Năsturel, el însuși o creațiune a lui Petru Movilă, căci, cu toate că școala le-a fost deosebită, direcția lor rămâne aceeași.

În lumea rusească se tipărise o frumoasă carte, Varlaam și Ioasaf, care, după cum spuneam și mai înainte, nu este altceva decât prefacerea pentru creștini a biografiei lui Buda. E legenda frumoasă a împăratului care a avut un fiu și a vrut să-l ferească de cunoașterea oricărei dureri a lumii, impunând ca el să fie ținut închis în palat unde nu era pentru el nici o suferință, nici o greutate. Scăpat, totuși, odată de acolo, el a văzut că în lume este și boală și mizerie și moarte, și aceasta a adus o revoluție în sufletul lui, ducându-l pe calea sfințeniei. Și Udriște Năsturel s-a apucat și el, după ce se dăduse o formă slavonă a acestei povești, să o prefacă în românește. [10]

Dar, dacă Renașterea a introdus în însuși domeniul religios o curiozitate pe care evul mediu creștin, care întârzie la noi, nu o avuse, dacă a introdus o metodă pe care secolele anterioare nu o cunoșteau, în același timp a dat și preocupații care nu au a face cu religia, care întrec religia, ori sunt alături de dânsa, de multe ori mai sus decât cuprinsul ei, în ce privește nevoia de a se interesa și de altceva decât numai de generalitatea cărților bisericești. Și atunci s-au ivit două personalități de un caracter neîntâlnit până aici.

Noi avem cunoștință de istoria românilor, cum spuneam mai înainte, prin tradiție; cine știa și slavonește desfăcea poate și câte ceva din însemnările călugărilor, dar nu există nici un fel de dovadă că boierimea ar fi avut vreo atingere cu aceste lăcașuri unde se păstra în scris însemnarea cea veche despre trecutul nostru; ba, mai mult decât atâta, nici nu era curioasă de acest trecut și nu simțea nevoie să se hrănească din izvorul acesta, de multe ori așa de bogat, al trecutului. Dar Renașterea cere totdeauna legătura cu trecutul, o legătură strânsă cu dânsul; ea cuprinde o adevărată adorare față de lucrurile care au fost, față de oamenii și împrejurările de atunci, față de limba întrebuințată atunci și de stilul pe care îl aveau scriitorii în această limbă. Renașterea așa este: pentru viitor o disciplină, pentru trecut o religie.

Dar boierii noștri trăiau o parte din timpul lor dincolo de hotarele țării. Încă din secolul al XV-lea întâlnim, în Galiția, în afară de studenți din orașele străine, și oameni de țară, al căror nume îl cunoaștem; ei învățau, de pildă, la Stavropighia din Liov, mănăstire de cărturari legată direct de Patriarhia constantinopolitană. De câte ori frații de la Stavropighie aveau vreo nevoie, banii ieșeau și din vistieria Moldovei. Mai târziu, când pribegi din Moldova au trecut nu numai în Ardeal, ci și în Polonia, acolo și-au făcut învățătura. Toată școala lor a fost școală polonă; ei au fost, deci, studenți în limba latină, care știau și slavonește, căci nu se puteau face boieri fără să știe această limbă. Și unul dintre boierii aceștia pribegi umblați prin școli polone, Grigore Ureche, s-a apucat să scrie istoria țării lui. A făcut-o de la dânsul c-a simțit Grigore Ureche, pentru că învățase în școli din Apus, nevoia de a înfățișa în românește, întrebuințând și izvoare polone, redactate în limba latină, trecutul țării Moldovei? Sau Vasile Lupu, care în toate domeniile a îndemnat, este acela care i-a cerut învățatului boier să dea istoria Moldovei?

În tot cazul, istoria Moldovei a lui Grigore Ureche este fără îndoială o creațiune a lui, în sensul că pentru prima dată se introduce critica istorică, pentru prima dată judecata omenească este întrebuințată pentru a se afla unde este adevărul din acele izvoare multiple care se întrebuințează deodată. Mai târziu s-au adus și umpluturi care au făcut pe C. Giurescu să creadă că nu mai avem a face cu textul lui Ureche, ci numai cu o refacere târzie a unui Simion Dascălul. Părere care-mi pare și acuma absolut greșită, căci Simion Dascălul era un „profesor“, un „om de catedră“, care nu cunoștea viața politică, iar cronica lui Ureche este nu numai o lucrare plină de erudiție, de spirit critic, ci, în același timp, și o carte de om politic, cartea cuiva care știa cum se cârmuiește țara, în spirit boieresc. Într-un studiu recent al dlui Panaitescu, s-a arătat cât de puternic se afirmă acest spirit. De pildă atuncea când vorbește de încoronarea lui Ștefan cel Mare, el arată cum se adună țara toată; țara îl proclamă pe Ștefan; puterea lui este, prin urmare, obținută nu de la singură biruința lui, ci, înainte de toate, de la voința țării, adică a boierilor cu mitropolitul în frunte. Aceasta este o declarație oligarhică boierească în sens polon, adică în sensul intereselor clasei căreia-i aparținea Ureche.

Dar, în afară de valoarea politică a cronicii lui Grigore Ureche, ea mai are o valoare în ce privește stilul. Ureche este un om de stil latin, un om de strict stil latin. Nu are decât să deschidă cineva orice pagină din cronica lui pentru ca să simtă imediat modelul care i-a stat în față. El nu se încurcă în amănunte; expunerea lui este totdeauna sigură și dreaptă: se vede disciplina admirabilă în care Ureche-și făcuse învățătura.

Astfel, în descrierea luptei de la Baia — pentru a lua un exemplu — pe lângă că se simte mândria națională a boierului care nu sufere pretențiile craiului Mateiaș, pe lângă că se recunoaște hotărârea ostașului, dar în fraza aceea lungă, după ce cade răspunsul lui Ștefan cel Mare: „nu au primit“ și apoi se ridică steagurile și lucesc în soare armele de luptă împotriva străinului, se distinge stilul eroic, fraza latină lungă, cu bucățile intercalate, frământarea aceea de stil care vine dintr-o lungă experiență seculară a scrisului într-una din marile literaturi ale lumii. Aici nu mai este însăilarea lui Gheorghe Ștefan, cu schimbările sintac94 Nicolae Iorga tice de fiecare moment, ci este ceva care leagă logic toate elementele frazei, găsind în gramatică tot ce trebuie pentru a pune împreună și a confunda multiplele elemente într-un singur bloc de structură latină. Se va vedea pe urmă ce înseamnă, pentru a doua jumătate a secolului al XVII-lea, o altă disciplină de stil, italiană de o parte, polonă de alta, când se vor studia Cantacuzino Stolnicul și Miron Costin, personalități care își permit toate capriciile, pe când aici, potrivit cu spiritul Renașterii, originalitatea lui Ureche se supune unei discipline neînvinse, unor norme inflexibile de guvernare a stilului, și potrivit cu normele acestea întrebuințează cu o îngrijită cumpănire toate mijloacele retoricii latine.

Și de aceea la el și bucuria descoperirii originilor latine, mândria cu care se proclamă înalta noastră descendență.

Dar nu numai comentând cazul acesta al lui Ureche are cineva a face cu forma latină aplicată unui subiect românesc, înțeles altfel de cum îl înțeleseseră predecesorii lui, ci este în vremea aceea o adevărată iubire pentru opera transmisă de antichitate, dorința de a muta această operă în lucrurile românești, și dorința aceasta se manifestă în multe domenii.

Pe vremea lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab pravilele s-au prefăcut în limba noastră. Încă de pe vremea lui Petru Rareș și a lui Alexandru Lăpușneanu se păstrau nomocanoane în Moldova, ca și pe vremea lui Mihai Viteazul, acest domn de război, care avea alte griji, căci epoca aceasta a Renașterii era o epocă de disciplină și în materie de drept. Dar în timpul lui Vasile Lupu s-a întâmplat să fie oameni care erau capabili de a traduce din grecește și de a înfățișa în românește aceste nomocanoane. Acela care a făcut-o a fost în Moldova, unde se forma la școală un Nicolae Milescu, Istrate Logofătul, care își zicea și Eustratie — și, dacă nu ar fi decât forma aceasta, încă am înțelege că avem a face cu un om al Renașterii. Acel Istrate, îndemnat de domn, care voia să aibă pravilele în limba țării, le-a tradus din grecește, într-un manuscript care nu a fost niciodată tipărit, Cartea românească de învățătură.

Și în Muntenia au fost astfel de cărturari și călugări pe care Matei Basarab i-a întrebuințat pentru traduceri și care ne-au dat Pravila cea mică. Muntenii au copiat apoi opera de drept a lui Istrate, care s-a adus deci peste ceea ce exista în Pravila de la Govora. Lumii acesteia îi trebuiau deci norme de drept scrise. Chiar dacă societatea nu primea astfel de legi și dacă ea continua să aplice dreptul oral transmis de secole, totuși mândria domnului cerea ca el să aibă astfel de legi scrise, fie și dacă el însuși continua să judece după „obiceiul pământului“. El putea să arate însă înaintea tuturora legile bizantine introduse în țara lui.

De la drept s-a trecut la altceva. Până acuma câtva timp nimeni nu ar fi crezut că un izvor literar din antichitatea clasică, elenică, a putut să ispitească pe un cărturar moldovean de atunci și cu toate acestea lucrul s-a întâmplat. Istrate Logofătul, sau, dacă nu s-ar împotrivi cronologia, Nicolae Milescu, în tot cazul un boier moldovean, a îndrăznit să atace însuși textul ionic al lui Herodot.

Nu-și închipuie îndeajuns un neinițiat greutatea extraordinară a traducerii acestor vechi însemnări ale autorilor greci. S-au făcut și la noi două traduceri moderne: una de Dimitrie Ghica, apărută prin îngrijirea Academiei Române. Traducerea aceasta este desigur mulțumitoare, pentru consultații istorice, dar traducerea cea veche are totuși o mare superioritate față de cea de acum: nu numai că textul este tradus cu foarte multă exactitate, dar este prefăcut într-o foarte frumoasă limbă românească. Și aceasta într-o vreme când Herodot în alte literaturi, în literaturile Europei centrale și apusene, nu era încă tradus în întregime.

Este vorba undeva în Herodot de insula Creta și traducătorul român adauge la text că turcii se trudesc să o ia acum și nu pot.

Dar lupta turcilor cu Veneția pentru Creta începe la 1640 și a durat vreo douăzeci de ani; deci putem așeza această traducere cam la jumătatea celor douăzeci de ani, înainte de 1650. [11]

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea observăm o părăsire a spiritului franciscan, o schimbare a sensului întreg al literaturii bisericești, o îndreptare — întreruptă de marile nenorociri care au căzut asupra amânduror țărilor — către izvoarele de căpetenie ale antichității clasice. Constatând aceasta, trebuie însă să spunem că biruința câștigată în acest înalt domeniu, și pentru care putem avea o legitimă mândrie, trebuie să fie unită și cu o părere de rău. Părere de rău pentru că prin aceasta s-a împiedicat, pe o mulțime de vreme, dezvoltarea acelui umil spirit popular, care singur era în stare să dea — așa cum s-a întâmplat numai în secolul al XIX-lea — o literatură românească originală.