I. Cele d’intăiu legături cu polonii. Împăcarea boierilor

Un povestitor mai tărziu, care a strîns într’o întinsă lucrare scrisă în românește, pe lîngă știrile cuprinse în vechea cronică slavonească, și amintiri, vechi de abia un veac și jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ștefan, luînd Domnia, «nu cercă să așeze țara, ce de războaie se găti. Că au împărțit oastei sale steaguri și au pus hotnogi și căpitani; care toate cu noroc i-au venit.»

Cu adevărat așa trebuia să se înfățișeze urmașilor, celor mai apropiați chiar, omul care cîștigase treizeci și patru de biruinți și dăduse de treizeci și șese de ori piept cu dușmani de toate limbile, cum mărturisia el singur în cei din urmă ani ai bătrîneții sale glorioase: un leu tînăr, flămînd de mărire, care-și rotește ochii lacomi, gata să se răpeadă asupra prăzii.

Dar Ștefan-cel-Mare n’a fost un scornitor de războaie. Nici-odată el n’a căutat un dușman, nicio dată n’a avut o toană sîngeroasă, cheful unei mari vînători de oameni. Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Țepeș, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinți, de a-și scălda sufletul sălbatec în strigătele de durere ale rînitilor, era străină de dînsul. În alte vremi el ar fi fost un bun păstor de oameni, un Împărat cu iubire și credință, tesînd firele de aur ale unor zile pașnice, în mijlocul mulțămirilor ce s’ar fi înnălțat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, tara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, — omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile.

Deocamdată el avea altă grijă, destul de mare ca să-i stăpînească toate faptele. Trebuia să împace cu Domnia lui nouă pe toți acei cari sprijinise pe fugarul Petru Aron și se înfruptase din daniile lui lesnicioase și îmbielșugate. El izbuti, cu toate că era numai nepotul lui Alexandru-cel-Bun, al cărui fiu trăia încă în Camenița și se putea lăuda cu găzduirea de astăzi, poate apoi cu sprijinul de mîne al Polonilor.

În 1458, al doilea an de stăpînire, de Paști, Ștefan avea lîngă dînsul în Curtea din Suceava, care era să se trezească la o nouă viață, plină de suflet și de mișcare, pe bătrînul Manuil, care nu mai stăpînià Hotinul, căci, mulțămită lui Petru Aron, oamenii Craiului stăteau în puternica cetate de la Nistru, pe unchiul Vlaicu, căruia i se dădu mai tărziu o pîrcălăbie, pe Vornicul Goian, pe Toma Cinde, pe Mic Craiul, pe Hodco Știbor, pe Iliaș Modruz, pe Lazea Piticul, pe Petru al lui Ponea (Ponici), pe nepotul lui Șandru, pe Albul Spătarul, pe Hodco al Crețului, pe Stețco, pe Isaia pîrcălabul de Neamț, pe Petrica al lui Iachim, pe Slăvinca, pe Cozmița ce fusese Vistier, pe Sacîz Spătarul, pe Toader Păharnicul, pe Zbiarea Stolnicul, pe Bourean Comisul, pe Buhte, Fetion, Iuga Vistierul, Crasniș Postelnicul și pe Logofătul Dobrul. Și peste cîteva luni, în ziua de 24 Ianuar 1458, cînd Petru Aron arăta că a primit niște bani de la starostele Podoliei, Mihai Buczacki, el putea să pomenească numai cinci tovarăși ai nenorocirii lui: pe Duma al lui Brae, pe Stanciul, Costea al lui Dan, Ion pîrcălabul și Vasco al lui Leul, celui ce făcuse prada de prin 1457.

O altă grijă, era să împace pe Poloni, făcînd astfel ca Petru să-și caute alt loc de pîndă, de unde putea fi prins mai ușor, ca să se sfîrșească odată cu dînsul. Ce e drept, Regele n’ar fi poruncit ca Domnul să fie ajutat a-și cîștiga iarăși moștenirea. Petru nu era, ca Alexandrei, un văr regal, ci un străin desăvîrșit. El adusese moartea ocrotitului Polonilor, și numai după lungi stăruințe i se dăduse iertare. Nici-o legătură nu îndatoria pe Rege să dea fugarului mai mult decît un colț pentru odihna lui și ceva venituri din care să se poată hrăni. Însă, orî-cum, învinsul din Camenița stătea Domniei celei nouă ca un spin în ochi, el putea fi întrebuințat cine știe de cine și în ce împrejurări. Pănă la peirea lui, Ștefan nu aduna în el toate drepturile de stăpînire ale vechii dinastii, nu era singurul moștenitor al țerii Moldovei.

Împăcarea cu vecinii de la Răsărit se zăbovi doi ani în capăt, pănă în primăvara anului 1459. Ștefan o grăbise pe o cale care se dovedise totdeauna sigură, aruncînd prin vadurile Nistrului în Polonia călăreții săi prădalnici, tăind legăturile între cetatea Hotinului, care avea nevoie de hrană, de fîn, de lemne, și orașul de dedesupt, oprind răspunderea vămii ce se obișnuia să se ridice aici, gonind pescarii ce veniau din Hotin la Nistru. Măsuri împotriva lui nu se puteau lua: și în 1457 și în 1458 urmează războiul Craiului împotriva Cavalerilor Teutoni, departe în Prusia; Casimir se mai gîndia apoi să se amestece, pentru a mai căpăta o coroană, în Ungaria, unde regele Ladislas murise, și o parte dintre magnați ridicaseră pe Matiaș, fiul cel mai mic al lui Iancu-Vodă, — care Matiaș era pe atunci un băiețaș de vre-o cincisprezece ani și se găsia în mîni străine. Astfel se ajunse la pace.

Veniră ca s’o încheie, la Nistru, unde Ștefan se oprise cu o mică oștire, cuprinzînd pe toți boierii săi de căpetenie, la Overchelăuți («Owerkielowicze»), căpitanii Ținuturilor de margene, cel din Rusia și cel din Podolia. Se făcu numai o înțelegere vremelnică, pănă ce Craiul va putea să vie el însuși in Rusia, ca să facă socoteala pagubelor, să încheie pacea veșnică și adevărată și — Polonii nu ziceau o vorbă ca aceasta, dar aveau de sigur în minte înțelesul, — să primească jurămîntul noului stăpînitor al Moldovei, de atîtea ori închinată pănă atunci. Deocamdată granița nu va fi călcată dușmănește, năvălirile făcute din partea regatului se vor aduce liniștit la cunoștința dregătorilor, Hotinul va fi lăsat în pace cu toate drepturile și legăturile lui. Dacă Petru-Vodă nu va trece Nistrul ca să intre în cetate, dacă va sta la Smotrycz, mai în sus, unde rămînea să se strămute din Camenița prea apropiată, atunci și boierii lui își vor căpăta veniturile ce au în Moldova. Drumurile vor fi sigure pentru negustori, cari, de alminterea, le întrebuințase și pănă atunci, fără să-i supere nimeni. Șteian nu va sluji altui Domn decît Craiului, pe care la întîmplare îl va ajuta împotriva «păgînilor», prin cari se puteau înțelege pănă atunci numai Tatarii, cari ajutau întîmplător pe regele creștin împotriva cavalerilor creștini din Prusia, dar nu-și puteau lăsa așa de răpede vechiul obiceiu al prăzii, ce era și hrana lor cea mai sigură.

Craiul nu veni în Rusia nici în acest an, nici în anii ce urmară, vînînd pe alte poteci un noroc care nu voia să-i iasă în cale. El n’avu deci niciun folos după această învoială. Ștefan folosi aceia că, pe rînd, puținii credincioși ce mai rămăseseră pe lîngă Petru-Vodă, se desfăcură de dînsul. Duma a lui Brae se afla în Sfatul domnesc încă din 1459. În 1460 Ștefan cucerise și pe Costea feciorul lui Dan, și tot în acest an Stanciul vine îndată după Duma, fruntașul sfetnicilor: din el făcu Domnul un pîrcălab al Cetății-Albe; în 1473 Stanciul și cu fiul său Mîrza trec înnaintea tuturor boierilor. Cozma Șandrovici, alt stîlp al Domniei lui Petru Aron, se îndeamnă și el de se întoarce. Mitropolitul Teoctist, care miruise poate cu de-a sila în 1457, ajunse încă din 1459 mîna dreaptă a tînărului cîrmuitor, pentru care uită cu totul credința ce o datoria lui Petru Aron.

Mai mult decît atîta. Pentru a desăvîrși unirea boierilor Moldovei, el se gîndi și la prietenii lui Alexandru, vechi pribegi, cari rătăciau prin Polonia sau se așezase acolo statornic. Încă din 1460, cînd Domnul făcu o călătorie de judecăți și cercetare a graniților dincolo de Siretiu, oprindu - în primăvară la Roman, iar în toamnă la Bacău, fu chemat printr’o carte de trecere slobodă vestitul Logofăt Mihul. Mihul, care avea doi frați, Duma și Hodor, era un om foarte cunoscut în Polonia, un mare negustor, care mijlocia schimbul de mărfuri între orașele galițiene și Moldova, unde va fi avut întinse moșii. Mihu nu luă nici o dregătorie la Curtea lui Ștefan-Vodă, dar el se va fi întors — măcar mai tărziu — în țară pentru afacerile sale. și va fi întărit și el întru cîtva starea Domniei celei nouă.