IV. Luptele lui Ștefan cu tatarii. Amenințări turcești. Clădirea mănăstirii Putna

Luptele lui Ștefan-cel-Mare cu Radu-cel-Frumos și cu Basarab Laiotă.

Căsătoria cu Doamna Maria din Mangop.

Dar după războiul împotriva rudelor începu, fără zăbavă, un alt războiu dintre acelea care n’ar fi trebuit să fie, în altfel de împrejurări: războiul împotriva celuilalt Domn romîn, a lui Radu.

Pentru ce a fost început, e ușor de înțeles. Prin lovitura izbutită din 1465 Ștefan gonise Țara-Romănească din stăpînirea gurilor Dunării. Pănă în 1469 

Radu fu împiedecat de a răspunde, prin slăbiciunea sa, prin siguranța că nimeni nu-i va veni într’ajutor. În sprijinul regelui ungur el nu mai putea pune temeiu de acum înnainte, căci afacerile din Boemia și Silesia îl cuprinsese cu desăvîrșire pe Matiaș, cerîndu-i gîndurile, ostașii și banii. Dar de mai multă vreme Turcii lepădase de pe umeri povara războiului cu Caramanul, în Asia, și marele lor dușman din Europa, șoimul Pindului, Scanderbeg, cel mai mare om pe care l-au dat vitezii Albanesi din muntele de stîncă goală, murise. Subașii înșirați pe malul drept ca și pe cel stîng al Dunării, supt poruncile neadormitului Alibeg, fiul lui Mihaloglu, străjerii prădalnici, despre mișcările cărora se vorbise în 1466 ca și în 1468, aveau acuma răgaz să se îmbogățească prin lupte de acelea, în privința cărora nu era obiceiul să se mai întrebe Sultanul.

Încă din luna lui Mart 1469 se vorbia în Ardeal de oștile pe care le-ar fi strîns unul împotriva altuia cei doi Domni. Dar nici-o ciocnire între Romîni nu pătă acest an. Atunci pentru întăia oară Tatarii, cari nu mai călcase pămîntul nostru încă din zilele rele ale lui Ilie și Ștefan, podidiră Moldova, în vara acestui an 1469.

Tatarii, ca un puhoiu revărsat, ce înneacă bogățiile și le mîlește, stăpîniseră odată întreg șesul de buruiană sălbatecă ce se întinde de la Nistru pănă în adîncimile sterpe ale Asiei, de unde veniseră. 

Aveau în fruntea lor un Han, Împărat al împăraților pentru dînșii, al cărui palat de corturi de pîslă era astăzi într’un loc, mine în altul. Prădăciunile lor țintiau pe rînd cele patru unghiuri ale lumii. Mulțimea Tatarilor urîți, cu fața galbenă brăzdată încă din tinereță de adînci săpături, cu ochii mărunți, înfundați de amîndouă părțile nasului cîrn, cu părul rar și aspru, cu buza de sus spînă, se hrănia din bogățiile tuturor vecinilor, îngrămădite prin furtișaguri învingătoare în satele lor murdare, cu bordeie nevăruite, în care numai robii munciau păzind turmele, culese în jafuri. Hanul, într’o locuință ceva mai răsărită, primia darurile mîrzacilor, cari erau boierii tatari, și birul învinșilor. Aceștia erau Tatarii, — dușmanii cei mai grozavi ai tuturor celor ce nu se pot apăra.

Ei n’aveau, la dreptul vorbind, o țară, și nici nu-și recunoșteau vre una. Ei, oamenii, erau și tara. La un loc, toți se mîndriau cu numele strălucitor al Hordei de aur. Însă Rușii, pe cari-i ținuse odată supt biciul lor, scăpaseră de robie și îngustau necontenit raza de stoarcere a foștilor lor stăpîni. Pămîntul tătăresc intrase tot mai deplin în mînile acelor ce-l lucrase și pănă acum pentru a-și ținea viața și a hrăni pe marele Împărat păgîn. În mijlocul nenorocirilor, Horda se desfăcu în bucăți. Tatarii așezați în peninsula Crimei!, căreia bătrînii noștri îi ziceau Crîmul — un colț zîmbitor de stînci și grădini în bătaia valurilor calde ale Mării Negre — făcură o Împărăție deosebită pentru agera lor căpetenie Hagi, din neamul Ghirailor. Aceștia erau Tatarii cari primiau banii, caftanele, zaharicalele Genovesilor, ce durase pe coastă minunate orașe, între care Caffa scînteia ca o piatră scumpă a Răsăritului; și tot ei veniau în fuga cailor mărunți ca să facă din vreme în vreme în Rusia și Podolia secerișul muncii străine.

Dar în 1469 Mengli-Ghirai, fiul și urmașul lui Hagi întemeietorul, era împăcat cu regele Poloniei, de la care va fi primit un dar ca să nu mai prade. O astfel de pace nu se statornicise însă și cu Hanul cel mare al Tatarilor celor mulți ce stăteau la Răsărit de marele rîu Volga. Acest Împărat al hoților păgîni se chema Hanul Mamac. Pe cînd Casimir al Poloniei se afla, cu familia și Curtea sa, departe, în Lituania, — în mijlocul verii, cînd grijile secerișului strîng pe locuitori în sate, ordia tătărească din șesul fără de margeni fu mînată spre Apus de furtuna aprigă a poftelor. Aproape de apa Nistrului, ea se rupse în trei: o jerbie de foc arse spre Jitomir, o a doua spre Trembovla. Cea de-a treia luă în curmeziș Moldova.

Aici însă jefuitorii nu se putură desfășura în voie, căci lipsia cîmpia netedă, goală, precum lipsiau și satele bogate înfățișîndu-se fără frică înnaintea trecătorului. Călărimea pustiului măreț se încurcă lesne în hățișurile codrilor ce nu știau de secure. Ștafetele de la graniță sosiră la timp în Suceava cu vestea că se prăpădește Ținutul dintre Nistru și Prut. Călăreții Domnului se luară în pripă după călăreții Hanului, cari căutau acum vadul, totdeauna depărtat, pe unde să fugă. În locuri strimte, trecători ale codrilor, se ciocniră Romînii cu săbii și Tatarii numai cu arcurile. Norocul fu al boierilor și Curtenilor noștri, cari nu știau, ca Polonii, de haine frumoase și de petreceri; apărători aspri ai unui pămînt sărac. Fugarii pripiră atunci spre apa de hotar, dar, pănă a nu o vedea înnainte, în Ținutul Sorocei de mai tărziu, ei fură ajunși din urmă. O cumplită încăierare se încinse în dumbrava de lîngă satul Lipnic, unde-și avuse Curțile boierul Vîlcea al lui Alexandru-cel-Bun, un vechiu fruntaș al Sfatului. Nu numai că Hanul fu bătut cu desăvîrșire și că pe pragul de ieșire îi fu măcelărită o bună parte din gloată, de mîni răsplătitoare, dar fiul lui poate, și de sigur fratele, anume Eminec, căzură în robie, în ziua de 20 August, cînd Moldova fu răzbunată.

Mulți se bucurau pe această vreme, între păgîni și între creștini, la banii cu cari se răscumpărați, une ori foarte scump, cînd era vorba de oameni însemnați, robii de războiu. Tatarii mai ales făceau un adevărat negoț cu aceștia, și, într’o măsură ceva mai mică, Turcii de la graniță. O aruncătură de funie norocoasă putea să aducă astfel o bogăție.

Dar Ștefan nu înțelegea lucrurile astfel. El nu se ducea peste graniță la nimeni ca să prindă oameni și să-i vîndă. Dacă prădase în Polonia, făcuse aceasta pentru a-și goni de supt ochi pe Voevodul învins, Petru Aron. Tot pentru a scoate din bîrlog pe acest fugar năvăli el de două ori în țara Secuilor, unde acesta se oploșise. Cu vecinul său Radu el avea o veche socoteală, și nu gustul de pradă îl mînâ de la o vreme pe pămînturile omului împărătesc al Turcilor. În schimb, cine venia la dînsul ca să rupă pacea, ca să prade bogăție, ca să iea supușilor săi libertatea sau viața, acela-i era dușman de moarte. Asa frate de Han cum era, Eminec fu aruncat în temniță, la CetateaAlbă cu vechile ziduri groase, unde stătuseră, de sigur, ca în tainița cea mai bine păzită, și feciorii Hanului Seid-Ahmed. Mamac trimese, după grosolanul său obiceiu de sălbatec trufaș, soli în turbane, cari să ceară Voevodului moldovenesc, cu cele mai strașnice amenințări, pe rudele stăpînului lor, Împăratul urdiilor.

La asemenea prilejuri Ștefan, cuprins de mînia lui cea strașnică, din care fulgera totdeauna pedeapsa, nu putea să ierte: se spune că fiul de Han ar fi fost adus înnaintea Trimeșilor și rupt în patru bucăți; oricum, oamenii împărătești se suiră în vîrful țepelor, după datina lui Vlad Voevod cel sîngeros, și numai unul, cu nasul tăiat, spre batjocură, fu pus din nou pe cale ca să spuie acasă că Ștefan-Vodă Moldoveanul nu se teme. Cît despre Eminec, el tînji doi ani în cămăruța sa neagră din Cetatea-Albă, de-asupra limanului Mării, pănă putu să fugă, în luna lui Februar a anului 1473. 

Năvălirea Tatarilor nu se făcuse fără sprijinul turcesc. Ștefan fusese înștiințat despre aceasta, și el se temuse pentru orașele sale de la Dunăre și Mare, mai ales pentru Chilia, asupra căreia în deosebi erau de multă vreme ațintite privirile Sultanului și pe care el nu apucase încă a o întări mai bine. Cu toate că avuse neînțelegeri cu Genovesii din Crîm pentru că nu-i făcuse o sabie după placul său, și cu toate că el puse să i se aducă înnainte într’un car cu boi un fost consul de acolo, care trecea prin Moldova lui, Ștefan trimese la Caffa, după ajutor de corăbii sau tunuri, niște soli pe cari-i vedem acolo la 28 Iulie. Încă de la începutul acestei luni, cîteva corăbii și luntri turcești se opriau la locul zis Saline, fiindcă acolo se scotea sare din vre-un iaz dunărean, lîngă Chilia. Frica prinsese acum pe toți locuitorii porturilor Mării-Negre. Dar neizbînda Tatarilor, priveliștea pazei bune ce se făcea pretutindeni, și cine știe ce alt lucru opri încercarea de a cuceri Chilia printr’o singură lovitură năprasnică.

În urma dușmanilor, Ștefan luă măsuri nouă de ( A

asigurare. Încă din Octombre era un pîrcălab, un păzitor de margene la Orhei, o cetate care fusese anume clădită pe țermul Răutului, nu departe de vărsarea apei în Nistru, ca să împiedece altă dată trecerea Tatarilor jefuitori. Acest pîrcălab se chema Gangur: el fusese printre cei d’intăiu boieri ai lui Ștefan; mamă-sa, «Gănguroaia cea bătrînă, avea moșie lîngă Puhoiul, în Ținutul Lăpușnei, tot peste Prut.

În toamnă Domnul stătu de fată la cea mai mare serbare bisericească din toată vremea stăpînirii sale. Încă după luarea Chiliei, în 1465, el se gîndise a mulțămi lui Dumnezeu, stăpînul biruinților și Domnul oștirilor, prin înnălțarea unei mănăstiri care să întreacă pe celelalte toate cîte împodobiau pămîntul Moldovei: Rădăuții Bogdăneștilor, bisericuța, care primi cele d’intăiu morminte de Domni, egumenie cu dreptul de episcopat; Neamțul lui Petru Mușat și al celui d’intăiu Mitropolit moldovenesc, Moldavița lui Alexandrucel-Bun, Bistrița aceluiași Domn, unde începuse să se scrie cea d’intăiu cronică; Pobrata, mănăstirea din Poiană, pe care urmașii lui Alexandru-Vodă o acoperiră de daruri, precum se zice că făcuse, mult înnainte de dînșii, Ștefan fratele lui Roman, ctitorul cel d’intăiu al mănăstirii. Pentru ctitoria sa, Ștefan alese o vale de rîuleț limpede, coborîndu-se în susur blînd din culmile bogat împădurite, care sînt muntele acestui unghiu bucovinean. Apa zglobie a Putnei își găsește răpede sfîrșitul în cursul iute al Sucevei, și aceasta duce la Capitala Moldovei din vremurile mari. În acest pașnic unghiu de țară, unde gîndul rugăciunii se desface de o potrivă din înnălțarea către cer a muntelui, din adînca pace măreață a codrilor și din șoapta neobosită a apei trimeasă ca o binecuvîntare, puse Domnul învingător temeliile bisericii sale, la 4 Iunie 1466. Povestea mai tărzie mărturisește că locul pristolului a fost arătat de vîrful săgeții domnești trase de pe înnălțimea cea mai apropiată, că poarta și clopotnița au fost așezate acolo unde putură săgeta vătavul copiilor de casă și unul dintre copii dați supt poruncile lui și că un al doilea, care nemerise mai departe decît Domnul său, și-a plătit norocul prin pierderea capului tocmai pe locul unde se vădise biruința lui în întrecerea cu arcul. Ștefan-cel-Mare n’ar fi pedepsit de sigur în așa chip o întîmplare care nu era măcar o greșală, și alții decît arcașii vor fi arătat unde trebuie să fie intrarea, turnul de pază și altarul mănăstirii Putna. Dar în această veche povestire trăiește un adevăr: săgeata a hotărît temeliile Putnei, săgeata învingătoare trasă supt zidurile Chiliei.

Pe atunci se lucra încet la lucruri mici, frumoase și trainice, și de la meșterul cel mare pănă la cel din urmă lucrător toți aveau credința că sînt prin munca mînilor lor rugători ai lui Dumnezeu; și rugăciunea nu se face în pripă ca atîtea lucruri din lume. Abia în 1469, clădirea fu gata. Întors din codrii Sorocei, unde se vărsase sînge, Domnul se spălă în apele limpezi ce curgeau din aceștialalți codri, ai Bucovinei, își curăți cugetul înfierbîntat de luptă prin închinare, și sfinți în ziua de 3 Septembre, trei săptămîni aproape după ciocnirea sa cu dușmanii, mănăstirea Putnei. Așa un sobor cum a fost adunat aici, așa o serbare cum s’a făcut în acest loc nu se mai pomeniseră în scurta viață bisericească a Moldovei, unde de vre-o cincîzeci de ani nu se mai făcuse nici-o clădire sfîntă, ci atîta vreme, în loc, fapte nelegiuite. Cei doi episcopi, Teoctist al Sucevei, Mitropolit al țerii, Tarasie din Roman, slujiră, împreună cu toată preoțimea, 64 de oameni, și cu toți egumenii, dintre cari acel de Neamț, Ioasaf, trecu la ctitoria domnească, cea d’intăiu dintre mănăstiri acuma, lăsînd în locul său pe Silvan. Îndată, călugări cărturari, cunoscînd bine limba învățată a timpului, care era cea slovenească, luară în mînă condeiul pentru a însemna, spre luminarea și mîndria urmașilor, isprăvile ctitorului strălucit.

Apoi din nou se făcură pregătiri de războiu, — data aceasta împotriva lui Radu. Turcii erau în războiu cu puternica Republică italiană a Veneției, care avea atunci multe porturi, cetăți și Ținuturi dincoace de Marea Adriatică: în Dalmația, în Albania, în Morea, în ostroave. Sultanul clădise o sumă de corăbii și se gătia să lovească marea insulă Negroponte, care se prelungește în fața continentului grecesc, în Archipelag. Ștefan cumpără deci în mijlocul iernei arme de atacat cetățile de la Brașoveni, cu cari trăia în pace bună, și se răpezi asupra Brăilei, ce se ridicase acum din cenușa în care o prefăcuseră Turcii în 1462. În zădar se grăbi Radu să apere acela din toate orașele sale care-i aducea mai multe venituri, podoaba Dunării muntene, unde se opriau corăbii cu toate steagurile, cel mai vestit loc de pescărie din țara sa întreagă. La 28 Februar el ajunsese abia la Buzău și cu o zi înnainte Brăila prinsese a arde în flăcări. Ștefan nu voia să cucerească nimic, ci numai să-și răzbune împotriva lui Radu pentru punerea la cale a îndoitei lovituri păgîne ce i se pregătise în 1469. El se întoarse îndată înnapoi.

Dar el se îngriji să împiedece o răzbunare a lui Radu, pe care l-ar fi ajutat Turcii de la Dunăre. În vara anului acestuia 1470, regele Poloniei se cobori iarăși spre Miazăzi, și el stătu mai multe săptămîni la Lemberg, unde avea cu dînsul și 3.000 de ostași. El pofti pe Ștefan la Camenița, pentru ziua de 15 August, Sîntă-Măria Mare, ca să se închine în sfîrșit, lucru pe care-l zăbovise pănă atunci, socotindu-l ca umilitor. Se schimbară mai multe solii pentru această afacere. Domnul trimese pe Stanciu, care nu mai era acum pîrcălab la Cetatea-Albă, și pe Iuga Postelnicul, care e altul decît Vistierul; cu dînșii veni, aducînd scrisori regale din care nu lipsiau nici amenințările, Ioan Palatinul de Podolia, vecinul de peste Nistru. Ștefan se învoi la un nou jurămînt făcut de dînsul în Suceava, înnaintea omului crăiesc, și întărit în scris, cu pecețile boierilor, și făgădui să vie la I-iu Maiu 1471. Dar, și la începutul tîrguielilor și la sfîrșit, el arătă că, dacă nu-și poate părăsi țara pentru a-și îndeplini vechea datorie față de Casimir, vinovat nu e altul decît Radu, care nu voiește pacea. Regele primi rugăciunea lui, cam fățarnică, de a trimete soli pentru împăcare la Voevodul muntean și, cît pentru venirea lui Ștefan în Polonia, ceru să fie înștiințat cu șese luni înnainte, ca să aibă vreme să se coboare din nou.

La năvălirea de iarnă a lui Ștefan în 1470, Radu, care nu uitase batjocura de la Brăila, răspunse printr’o altă năvălire de iarnă, aproape în aceleași zile ale aceleași luni din 1471. Ștefan nu va fi crezut că vecinul său e în stare să dovedească atîta îndrăzneală. Radu fusese îndemnat insă și de sfaturile unor boieri moldoveni pentru cari Domnul lor era prea obositor, prea strașnic, prea cheltuitor. Ei vor fi făgăduit lui Radu să-și vîndă stăpînul în luptă sau să-l înlăture prin omor, un mijloc care nu se uitase încă în această Moldovă, pănă mai ieri așa de bogată în nelegiuiri. Dar Ștefan fu înștiințat de ceia ce se urzia împotriva lui, și iarăși el fu zguduit de una din mîniile acelea grozave din care-l putea trezi numai vederea sîngelui vinovat. Pentru întăia și cea din urmă oară, el curăți cu sabia Sfatul său în care se furișase trădători. Fură tăiați astfel, la 16 Ianuar 1471, cînd se aflase despre pornirea oștirii lui Radu asupra Moldovei, doi boieri mari, Isaia și Negrilă, și un al treilea, Alexa Stolnicul, căruia nu i se poate găsi locul printre boierii pe cari-i aduc înnainte hrisoavele. 

Se făcu apoi o schimbare a tuturor pîrcălabilor afară de Gangur de la Orhei și de Fete Gotcă din cetatea Smeredovei lingă Roman. În locul lui Zbierea, fost Stolnic, și Mîrza, fiul lui Stanciul, pîrcălabi de Cetatea-Albă pănă atunci, el puse pe Luca Stolnicul și pe un Bîlcu, nou între boierii cei mari ai țerii. La Chilia găsim, după Goian, strămutat de la Hotin, și Pașcu, fost Postelnic, pe Neagu și Ivașcu, amîndoi dintre boierii cei mai tineri. Albu pîrcălabul de Neamț făcu loc lui Arbure, întemeietorul unei mari seminții moldovenești. Isaia Vornicul fu schimbat cu Bode, și Negrilă Păharnicul cu Dajbog. Sfatul Moldovei era într’o premenire războinică.

În același avînt de răzbunare, Domnul amenințat așa de aproape se aruncă asupra lui Radu, pe care-l găsi, la 7 Mart, la Soci, în Ținutul Bacăului, pe cînd el înnainta, ca și Craiul Matiaș odinioară, și spre aceiași soartă, de-a lungul Siretului, pe malul drept, spre Suceava. Vijelia aceasta nu putea s’o înfrunte așa un nevoiaș ca frumosul Domn muntean. Ai săi părăsiră tabăra, și în mînile biruitorului căzu pănă și semnul de stăpînire, schiptrul, buzduganul învinsului, care-l putea pierde fiindcă nu știa ce să facă cu dînsul. O sumă de boieri munteni, întețitori la lupta nouă, căzu în robie, și, uitînd că și ei sînt Romîni ca dînsul, Ștefan se purtă cu dînșii ca și cu Tatarii mai ieri, ca și mîni cu Turcii, ca și cu oricine îi intra în țară prădînd și întinzînd mîna către coroana lui bine păzită. Fără să aștepte stăruinți și făgăduieli de bani, el tăie pe prinși, iertînd numai pe doi dintre dînșii, Mircea Comisul și Stan Logofătul. Amîndoi aceștia fuseseră tovarăși ai lui Vlad Țepeș, poate prieteni ai lui Ștefan, atunci cînd el se adăpostia la Curtea cumplitului Voevod. Ei se adăpostiseră la Brașov după schimbarea de Domnie din 1462, și Radu, care-i privia ca hicleni, ca trădători ai săi, îi ceruse înnapoi de la Sași, împreună cu averile lor, într’una din cele d’intăiu scrisori ale sale către dînșii.

Dar Radu nu se stîmpărâ numai cu atîta. Îl îndemnau Turcii dunăreni, ale căror ajutoare îi stăteau în țară, cum se știa aceasta și de Ardeleni. Vara, prin Iunie, el se încumetă iarăși a pătrunde în Moldova și, ca să se asigure de Ținutul Putnei, pentru care se luptară de atîtea ori, ca și pentru Chilia, Domnii romîni ai Moldovenilor și Muntenilor, el puse meșteri să-i ridice o cetate de-asupra rîulețului Putna, cetatea Crăciuna. Tot atunci de sigur, se ridică, pentru ca să apere vechea capitală a Tîrgoviștei, cetatea Teleajinului, pe rîulețul cu același nume, care se varsă în Prahova. Și din același gînd de a face din Țara Romănească un pămînt apărat, așa cum, mai ales prin silințile lui Ștefan, ajunsese a fi Moldova, răsări, tot în acești ani de vînzoleală războinică fără preget, cetatea Bucureștilor, pe Dîmbovița de jos, de-asupra unei înnălțimi ce stăpînia drumul turcesc care venia de la Giurgiu. 

Ștefan întoarse cu meșteșug cursul Siretiului, luînd astfel apa din șanțurile Crăciunei. În apropierea acestui cuib muntean și turcesc, el dură alte întărituri de supraveghere, așa încît de acum înnainte el nu putea să se mai teamă de o lovitură neașteptată ca aceia din iarna trecută. Cei doi vrăjmași din același sînge rămaseră astfel unul în fața altuia, privindu-și drept în ochi.

Lui Radu nu-i lipsia pofta de a se răzbuna mai departe și mai temeinic, nici aceia de a lua pentru dînsul pămîntul străin. Dar îl opriră două temeiuri, dintre care cel din urmă, desfășurîndu-se mai departe, dădu atîta putere lui Ștefan, încît Scaunul domnesc al neprietenului se risipi în pulbere.

Întăiu Ungaria, un razim al Radului, fu în mare primejdie, acum, în 1471.

Iarăși supușii strălucitorului, mîndrului și vestitului Craiu Matiaș începură să simtă prea greu povara măririi lui costisitoare, care se hrănia cu bani de aur și cu mult sînge. Iarăși cei mai nerăbdători de angarii și dăjdi se arătară Ardelenii, oameni pașnici, deprinși să trăiască, supt pavăza Craiului depărtat, pentru dînșii. Cînd Regele Boemiei, în jurul moștenirii căruia se țesuseră pănă atunci atîtea lațuri șirete și se încleștaseră atîtea brațe răsboinice, muri în sfîrșit, o parte dintre supușii lui aleseră ca al doilea rege neatîrnat al țerii pe Vladislav, cel mai mare dintre cei patru fii ai lui Casimir. Această alegere, care fu primită fără a sta mult pe gînduri, rupea șubreda prietenie dintre Ungur! și Poloni. Vladislav putu pătrunde pănă la Praga, și șe încoronă în această Capitală a Boemiei. În vară apoi, nemulțămiții din Ungaria, și mai ales din Ardeal, chemară pe fratele lui Vladislav, numit Casimir ca și tatăl său, ca rege al lor, în puterea drepturilor ce le avea de la mamă-sa. Casimir cel tînăr se găti și el de plecare. El luă cu dînsul pănă și o mie de Tatari, și o mie de călăreți se cerură și lui Ștefan, prin trimesul Suhodolski. Acest ajutor, prevăzut în atîtea legături încheiate pănă acum, trebuia să aibă în fruntea sa pe fiul domnesc Alexandru, care era un băiețaș de vre-o zece ani numai.

Omul Regelui găsi pe Moldovean la Vasluiu, supt arme, gata de a ținea piept unei nouă încercări de năvălire. În astfel de împrejurări, răspunsul, care se dădu la 20 Iulie, din această tabără, fu acela ce se poate înțelege lesne. Copilul nu se poate trimete în războaiele străinătății, fiindcă e încă fraged și fără minte. Ostașii nu pot părăsi țara lor, pentru că Radu abia și-a contenit prădăciunile și cetatea lui cea nouă stă în coasta rînită a Moldovei. Craiul, căruia i se urează tot binele, tot norocul și toată izbînda pentru fiul său, e rugat să îndemne iarăși la pace pe îndărătnicul Domn muntean, să oprească pe un anume Stanislav de «Izchulche» de a mai călca granițele și să nu mai îngăduie a se oploși în Polonia oameni cu scopuri rele.

Peste cinci zile de la această scrisoare, noul Craiu unguresc pleca spre țara unde-l aștepta trădare și rușine: bătrînul Casimir primi deci fără supărare îndreptățirile lui Ștefan, îi făgădui că pribegii nu vor fi lăsați să urzească nimic, că liniștea se va păstra la hotare, că împăciuitori se vor duce la Radu și că, pentru ajutorul ce l-ar da Domnul Moldovei acuma, ar primi, fără îndoială, la nevoia lui, alt ajutor.

El nu mai era de nevoie: înnainte de a se încheia anul, principele Casimir se întorcea ca fugar, și Matiaș se lăuda în toate părțile, după obiceiul lui, pentru o biruință pe care n’o cîștigase el. Dar dușmănia începută astfel avu urmări îndepărtate, și, cîtă vreme Matiaș trebuia să ție samă zilnic și de acest dușman, mîna lui nu se putea simți, stăpînitoare, în Ardeal. De almintrelea, cîtă grijă avea acest Rege de credincioși de felul lui Radu-Vodă arată și porunca ce dădu el Sașilor în 1470, tocmai în Februar, cînd începuse războiul cu Moldova, ca să nu se mai prilejească foamete în Ardeal trimețîndu-se, ca pănă atunci, ovăs, meiu și orz în Țara-Romănească. Cînd Matiaș se cobori în Ardeal în Maiu 1471, Radu nu simți niciun ajutor din această apropiere a Craiului de țara sa, pe care o bîntuia nenorocirea războiului. Dintre cei doi Voevozi ardeleni, unul, Nicolae Csupor, era necontenit lîngă stăpînul său în luptele îndepărtate, în care și peri, iar cellalt, Ioan Pongrâcz, pe care Radu-l numește, în 1472, «fratele său», nici nu voia să audă de nevoile «frățești» ale acestuia. Brașovenii prieteni dădeau destui bani pentru Vistieria Craiului lor. Din ce în ce mai mult, toată lumea privia pe frumosul Domn muntean ca o unealtă fără voință a Turcilor, — în sama cărora îl și lăsau.

Ajutor nici de la Turci nu putea să-i vie acelui pe care viața între dînșii îl pătase și-l înjosise așa de mult. Încă din 1469 se auzi, ca o solie de mîngîiere venind din Răsărit tuturor închinătorilor lui Hristos, că s’a ridicat în Asia un strașnic dușman al Împărăției turcești, Uzun-Hasan, căpetenie a Turcomanilor din șesurile fierbinți, că el a pus mîna pe trecătorile de munte care duc în AsiaMică și că, soț al Ecaterinei fata Împăratului din Trapezunt, el umblă să cîștige, cu puterea, moștenirea, hrăpită de Sultan, a acesteia. Caramanul, un vechiu dușman turcesc, și Sudanul păgîn al Egiptului și Siriei priviau cu bucurie isprăvile lui, și cel d’intăiu îi dădu și ajutor. Tatarii pustiului se îngrămădiau în lagărul lui. Sinope ar fi căzut, spuneau știrile din 1471, în mînile noului mare Împărat păgîn, și el s’ar găti să iea în Europa Galipoli, unde stăteau corăbiile lui Mohammed al II-lea.

Prin Italienii cari se găsiau pentru negoț în toate colțurile Răsăritului, și prin trimeși anume ai Venețienilor, prin Greci, de cari încă se aflau destui și pe la dînsul, învăță Uzun ce dușmani mai are Turcul în lumea mare. În April 1471, Matiaș al Ungariei fu înștiințat de un sol, întors din Roma, al regelui Georgiei, lîngă Caucas, că și acest prinț se gătește împotriva lui Mohammed, fiind ruda și prietenul lui Uzun; prin Ianuar, oamenii acestuia chiar veniauprin Cetatea-Albă la Cracovia pentru a spune lui Casimir despre biruințile cîștigate și a cere un ajutor ca să le poată duce mai departe. Ei se duseră pănă la Roma cu un călăuz polon, și Veneția, căreia i se scrise de Uzun cu același scop, printr’o solie ajunsă în Mart, trimese la dînsul pe Cattarino Zeno.

În 1472, steaua lui Uzun se ridică sus de tot în cerul biruintilor. Însemnatul oras Tocat fu luat de dînsul cu sabia, și vestea despre aceasta se dădu și Regelui Ungariei, cu nouă cereri de ajutor. În Septembre, toată oastea turcească se strînse în tabără la Adrianopol, și trecerea începu în Octombre, pentru ca în primăvara și vara următoare să se dea luptele hotărîtoare. Corăbii ale Apusului se iviră pe coasta Asiei-Mici și luară, supt căpetenii venețiene, portul Satalia, care mai văzuse izbînzi creștine.

Ștefan se folosi de războaiele unora și ale altora. Ele îi dădură în 1472 odihnă și creșteri de putere. De frica vecinului, Radu stătu vara în tabără, de unde-l vedem odată întrebînd în Ardeal ce-l asteaptă din partea neîmpăcatului său dușman, pe o vreme cînd el aflase că nici al doilea Voevod ardelean nu e în tara lui. Teama lui era cu atît mai mare, cu cît Ștefan găsise acum pe omul care putea să înlocuiască pe vrăjmașul său muntean.

Pe acest nou doritor al Domniei muntene, cu toate primejdiile mari și puțina mulțămire și cinste ce erau legate de dînsa, îl chema Laiotă,— adecă așa ajunsese a-i zice Ungurii, între cari bietul fecior pribeag de Domn trăise din copilărie chiar. El avea cu adevărat numele de Basarab, care fusese și al celui d’intăiu Voevod al Țeriî-Romănești care nu-și recunoscuse stăpîn, — nume mare pentru un om mic, cum se întîmplă adesea. Era fiul lui Dan al II-lea, apărătorul țerii sale împotriva Turcilor, așa încît își putea zice cu mîndrie, potrivit cu datina Domnilor munteni de a-și pomeni în hrisoave părintele: «fiul lui Dan-Vodă». El avuse odată, cîteva clipe numai — înainte de 1458 — stăpînirea asupra Țerii-Romănnești. Apoi îl ținură Sașii încă din 1460 — cînd se arăta gata să apere, cu 5—600 de oameni Brașovul împotriva lui Țepeș, — într’un adăpost lîngă Sighișoara, unde era hrănit, în nădejdea foloaselor ce putea aduce în viitor, și alt Basarab. Erau tată și fiu, și trăiau bine împreună, împărțind pînea puțină a sărăciei. Ca să se deosebească unul de altul — lumea-i deosebia, numind pe unul Laiotă, iar pe cellalt, care căpătase deprinderile crude ale lui Țepeș: Țepeș cel mic, Țepeluș —, ei se înfățișau pe sine ca «Basarab cel Bătrîn» și «Basarab cel Tînăr».

Ștefan chemă la dînsul pe Laiotă, din care făcu de acum înnainte o sperietoare pentru bietul Radu. Acesta nu uită să vorbească în 1472 despre grija ce are ca Laiotă să nu-i năvălească în tară împreună cu ocrotitorul său, Ștefan-Vodă; el aruncă, scriind Brașovenilor, asupra lui vina că ar fi «mîncat» niște oi cu oștenii lui. Din Laiotă pribeagul, Ștefan era să facă peste puțin timp un Domn așezat în Scaunul lui.

El izbîndi și în altă parte tot în 1472. De mult Secuii deprinsese frica jafurilor lui. Acum în 1472, cînd și al doilea Voevod ieși din Ardeal, Ștefan era adevăratul lor stăpîn. Dacă el n’ajutase cu armele pe principele Casimir, ales în Iunie 1471 rege al Ungariei, el făcuse ca Secuii să i se închine, să jure «în mînile lui» credință către Craiul cel nou, din Polonia. Scaunele Odorheiului și Cicului — căci Secuimea se împărția în Scaune, care erau ca Ținuturile noastre — îi dădeau lui, ca Regelui pănă atunci, dajde și, mai mult decît atîta, se îndatorise a-i trimete la oastea ce ar fi să adune, tot al zecelea om dintre luptătorii lor.

Sigur acum de pretutindeni, Domnul Moldovei serbă la 14 Septembre a doua căsătorie a sa. Mireasa, Maria, venise acum din părțile Crîmului. Aici, pe lîngă Genovesii de pe coastă, pe lîngă Tatarii din lăuntru, era și un mic Ținut neatîrnat, pe care-l stăpînia din cetățuia sa, închinată Sfîntului Teodor, — de unde i se zicea de Italieni Tedoro, — domnul Mangupului. Neamul stăpînitorilor acestora era de mare obîrsie: cel d’intăiu dintre dînșii, Alexie, venise din Trapezunt, unde a fost, pănă in 1461, Împărăție grecească. El și urmașii săi au purtat deci coroană pe cap și haine pe care se desfăcea in fir de aur vulturul cu două capete. Alexie lăsă mai mulți fii, dintre cari unul, Olobei, luă în stăpînire întreg Mangupul. După el se întîlnește Isac, care avea un frate Alexandru. Isac stătea încă din 1471 în legături strînse cu Domnul Moldovei, și Genovesii din Caffa îl puneau, de voie, de nevoie, să stăruie pe lîngă acesta pentru interesele lor. Sora lui Isac deci, Maria, ajunse Doamnă în Suceava.

Maria nu se învrednici de mai multă fericire decît Evdochia de la Chiev, întăia soție a lui Ștefan. Ea n’avu copii: lingă dînsa, Doamna stearpă, crescură copiii din flori ai bărbatului ei, Alexandru, Bogdan, Petru, și acel Iliaș, care se vede o singură dată în 1472, Septembre, pe vremea nunții și va fi murit îndată după aceia; în sfîrșit, fetița Evdochiei, Elena. Coborîtoarea Împăraților grecești din Asia văzu lucruri grozave în scurta ei viață: Fratele său mai mic ucise pe cel mare, și în 1475 veniră la Mangup Turcii, cari măcelăriră neamul întreg, afară de un singur copil, care se turci, murind și el astfel pentru ruda lui înstrăinată în Moldova. Bisericile împodobite cu chipuri încoronate fură dărîmate, și cetatea, cu Ținutul ei, în care se numărau 30.000 de case, ajunse pustie. Peste doi ani de la această grozăvie, la 19 Decembre 1477, Maria se stingea în Suceava, după ce simțise, pe lîngă nenorocirile neamului ei, spaima celor două războaie ale soțului ei cu Turcii, după ce fugise în 1476 înnaintea acelorași oștiri păgîne care nimicise pe cei de-acasă. Mormîntul ei se vede și astăzi la mănăstirea Putnei: acoperemîntul împodobit cu fir o înfățișează în lungi veșminte scumpe, purtînd o cunună mai înnaltă decît a Domniei Moldovei și păzită de vulturul împărătesc cu două capete, stema strămoșilor ei, Comnenii.

În 1473, urmînd lupta între Craiul de la Apus și cel de la Răsărit, Polonii pun în vederea Împăratului că Matiaș va fi lovit în același timp de trei oștiri, dintre care una va fi a lui Ștefan. Acesta nu fu întrebat, de sigur, și gîndurile lui mergeau aiurea decît spre asemenea cîmpuri de luptă, ce-i erau cu totul străine. Tot așa de fără urmări pentru dînsul fu și planul Regelui Ungur de a se împăca, luînd pe Hedviga, fata cea mare a lui Casimir, și, ca zestre, între altele, și Moldova, c.a și cum aceasta s’ar fi alipit de la sine la stăpînirea unui astfel de mire lacom. Nici năvălirea tătărească ce se revărsă asupra părților Chievului nu-l atinse. 

Din Răsărit veniau însă știri de mari războaie, care țineau pe loc și obosiau puterea turcească. Teama de o nouă biruință a lui Uzun-Hasan era așa de mare pentru Mohammed, încît toți ostașii săi, toți Ienicerii, Spahiii de pe toate moșiile, fură culeși și trimeși în Asia. Numai la Adrianopol o mică oștire apăra pe Gem, fiul cel mai mic al Sultanului, rămas pentru a cîrmui pămînturile europene ale neamului său. Ali-bei fiul lui Mihalogli plecă de la Dunăre, și el se luptă la Eufrat cu Perșii; Omar, fiul lui Turakhan, care fusese numit, pentru vitejia arătată în 1462 împotriva lui Vlad Țepeș, Pașă în Tesalia, căzu de sabia dușmanilor. Beglerbegul Rumeliei, căpetenia celei d’intăiu oștiri, peri și el în această luptă nenorocită, împreună cu doisprezece sangeaci, sau guvernatori cu dreptul de a purta steag. E adevărat că la 26 Iulie Mohammed al II-lea izbuti să învingă hotărîtor pe Uzun însuși, care venise cu doi fii, dintre cari unul fu ucis. Însă pierderile Turcilor fură mari. «Otomanul», scria mai tărziu Turcomanul către Ștefan-Vodă, «a înfrînt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat». În Polonia se zvoni că și lupta aceasta ar fi fost o biruință a lui Uzun și că Sultanul ar fi fugit spre Constantinopol, unde se știa că se luau măsuri de apărare. De fapt, și învingătorul și învinsul se putură întoarce în sălașele lor de iarnă, și zguduitura fusese așa de puternică pentru Turci, încît se luară măsuri ca o răscoală să nu izbucnească în Bosnia și Serbia, unde începuse a se clădi, încă din Iunie 1471, cetatea Șabaț. Uzun-Hasan nu-și pierdu nădejdea de a răpune pe Turci în Asia, și, la începutul noului an musulman, el trimese la «domnii Frîncilor» din Europa pe medicul său Isac-beg, pentru a li cere ajutor. Isac veni pe drumul cel drept al Caffei, dar trecu, îndreptîndu-se spre Apus, unde erau Veneția și Papa, sprijinitorii tuturor silinților împotriva Sultanului, și prin Moldova. Către stăpînul acesteia, el aducea o scrisoare a lui Uzun, în care el deslușia cele întîmplate în anul trecut și cerea ca Ștefan să-l ajute a răspîndi în lumea creștinilor faima isprăvilor și mărimea planurilor sale.

Astfel se îndemnă Ștefan-Vodă să dea lovitura cea mare lui Radu, adecă Turcilor rupți de oboseala războiului asiatic.

La 29 Octombre 1473 se știa la Ragusa, pe malul Mării Adriatice, unde veniau necontenit ștafete din orașele turcești, că Sultanul e încă în Asia și că nu e sigur dacă el va ierna în Brusa sau în Constantinopol. La 8 Novembre, Domnul Moldovei, plecat deci cu vre-o săptămînă înnainte, se afla la Milcov, și aici, dînd steaguri cetelor sale, el poruncia războiul împotriva vecinului. Radu era înștiințat de ce-l așteaptă, și el își strînsese boierii și gloata. Abia la 18 ale lunii se dădu lupta la un vad, departe trei zile de București, deci chiar lîngă graniță, la Rîmnicul-Sărat. Turcii, de tot pu- țini, ce se aflau în oastea munteană, nu putură opri fuga lui Radu, învins după o frămîntare de trei zile, care arată că și în acest vlăstar al lui Vlad Dracul se deștepta în unele împrejurări îndărătnicia, cerbicia drăcească a neamului său.

Ștefan se luă pe urmele lui, și nu se opri decît înnaintea cetății de pe Dîmboviță a Bucureștilor. Întăriturile cetătilor muntene erau foarte slabe: un șanț noroios și pari bătuți unul lîngă altul. Hrana lipsia în Bucureștii prinși pe neprevăzute, și din satul cărora fugise locuitorii. Mai sigur era Giurgiul din apropiere. Radu știa că o Vistierie ca aceia ce ascunsese în Curțile sale bucureștene se poate face la loc din dăjdi și dijme, că nici-o primejdie decît a unei robii încunjurate de toată cinstea nu amenința pe Doamna sa, Maria, și pe cele două fete, dintre care una se chema tot Maria, ce se aflau lîngă dînsul. Pe cînd pentru el a fi prins însemna tăiarea capului înnaintea lui Laiotă, care se bucura în tabăra lui Ștefan de prada sa apropiată, strînsă în unghiul morții acuma. În noaptea chiar cînd Moldovenii își învîrtiră caii supt movila pe care se înnălța cetatea, el se strecură în pădurile apropiate ale Cotrocenilor, și îndată ocrotititorii din Giurgiu îl avură în mijlocul lor.

A doua zi, la 24 Novembre, Ștefan-Vodă și Vodă Laiotă puteau să intre în voie în Bucureștii cari nu mai aveau de ce să se apere. Ștefan încărcă Vistieria fugarului, făcu loc între boierii săi Doamnei și celor două Domnite, niște fetite încă, dintre care una era să-i fie mai tîrziu soție, ridica mulțimea de steaguri din biserica Curții, și, după obișnuitele ospețe de trei zile, el se întorcea înnainte de sfîrșitul lunii spre Suceava. De aici, el trimetea în Decembre regelui Poloniei douăzeci și opt de steaguri, care mărturisiau pentru oricine biruința pe care o vestia în scrisorile sale. Primirea lor se făcu la Wyslicza în Galiția, unde trecuse Casimir din Cracovia, pentru a petrece serbătorile, la 16 Ianuar 1474, într’o Duminecă.

Laiotă rămăsese Domn muntean, Măria Sa Basarab cel de-al doilea. El domni însă o lună în capăt, de la 24 Novembre la 23 Decembre. În adevăr, Turcii se întorsese acum din Asia, și pe toate drumurile Balcanilor roiau cetele lor care apucau spre moșiile, orașele, cetățile unde erau obișnuiți să stea. Pacea cu Uzun-Hasan se socotia ca sigură, și Sultanul nu oprise în iernatece pe nimeni, rămîind numai cu Ienicerii săi. Cînd auzi despre ce îndrăznise a face Domnul moldovean în lipsa sa, el porunci îndată noului beglerbeg al Greciei, stăpînul tuturor ostașilor din Europa, Bosniacul Soliman-beg Eunucul (Hadîm, Hadîmbul), să pedepsească pe călcătorul de pace, care nu-și plătise nici birul pentru anul acesta, să gonească pe omul de paie adus de dînsul — în care însă unii văzuse pe Vlad Țepeș însuși, care stătea acum liber la Buda și doria să tragă în țapă iarăși oameni, pe cînd în închisoare trebuia să se mîngîie cu șoareci și paseri — și să așeze în București iarăși pe credinciosul Radu.

Știrea despre luarea acestor măsuri de răsplătire sosi la Ragusa prin solii orașului plecați din Constantinopol la 28 Decembre. Încă de la 23, cu două zile înnainte de Crăciun, Laiotă fusese bătut de o armată de 15.000 de Turci, pe care nu avea cu ce s’o înfrunte. Învingătorii săi, oaste mai proastă a sangeacilor de margine, navrapi sau azapi dintre acei ce puteau prăda singuri, dar nu se puteau lupta fără Ieniceri, se luară după dînsul care fugia la «părintele» său din Moldova. Ștefan nu se aștepta la această răpede schimbare a lucrurilor, și ei putură pătrunde pănă la tîrgul de vamă, neîntărit, al Bîrladului.

Cînd Domnul se cobori însă în Țara-de-jos, făcînd tabără la Vasluiu, unde stătu pănă în Februar, jefuitorii plecară, zburătăcind, îndărăt, spre a căuta, în Țara-Romănească, a păgubi și ucide pe boierii ce se dăduse de partea Domnului de patru săptămîni. Aici la Vasluiu, îl găsiră pe Ștefan Trimeșii poloni, Byszowski și Suhodolski, cari aduceau îndoita făgăduială că oastea Podoliei va veni în ajutor și că se va stărui pentru pacea cu Radu. Ajutorul nu sosi, firește, nici-odată, iar, cît pentru împăcăciune, Ștefan, încă în tot focul mîniei sale, răspunse că nu-i trebuie, căci Radu e una cu Turcii.

Domnul va fi stat în lagăr, unde-și adusese Doamna, pe fiul cel mare, Alexandru, și pe fată, Elena, pănă ce se văzu în Maiu că beglerbegul pleacă asupra Albaniei și că el va avea deci liniște în acest an.

Liniștea aceasta o mai asigura o împrejurare, cu totul neprevestită. Radu nu se putu bucura de izbînda pe care i-o cîștigaseră Turcii. Cine știe cum, bietul om muri, — mai curînd într’o ciocnire cu oamenii lui Laiotă, pe care fără îndoială că Ștefan îl trimesese iarăși, din tabăra sa, și-i dădu necontenit ajutor. Laiotă era un om fără conștiință și fără recunoștință, între altele și fiindcă era foarte slab și fără prieteni. Putea el să se încumete a rămînea Domn fără voia Turcilor? Și puteau să-l răspingă aceștia, cari nu mai aveau nici-un fiu de Domn la dînșii, cînd el venia să ceară acum iertare Sultanului, făgăduind bir și aducînd bani? El aduse și în oastea turcească, — al cărei rost în Asia, împotriva lui Uzun-Hasan, nu se încheiase cu totul atunci cînd scrisorile acestuia răscoliau toată lumea creștină pănă in Franța —, un ajutor de cîteva mii de oameni. La 26 Iunie el se întorsese și vestia Brașovenilor că «și-a făcut pacea» cu Împăratul păgîn.

Își stricase însă pacea cu creștinii. Deocamdată întoarcerea lui Laiotă se făcu în liniște, căci, după ce i se luase lui Ștefan grija Turcilor, cari duceau acum cu multe greutăți împresurarea cetății Scutari în Albania Venețienilor, — venise grija Tatarilor. Crîmlenii, supt călăuzirea unui fiu al lui Hagi-Ghirai, Aidar (Haidar), prădară strașnic, la sfîrșitul lui Iunie, în preajma Nistrului, pănă supt zidurile Cameniței; Palatinul polon, Mihai Buciațchi, fugi înnaintea lor. În același timp însă, Trimeși ai Sultanului ajunseră în Moldova, și ei cerură lui Ștefan următoarele lucruri, pe care le putea da numai un învins fără nădejde: ieșirea Moldovenilor, nu numai din Chilia, ci chiar din Cetatea-Albă, și plata birului rămas în urmă.

Era să fie deci războiu cu Turcii, un mare războiu hotărîtor pentru soarta Romînimii întregi. Nimic nu-l mai putea înlătura. Și dacă Laiotă, credinciosul Sultanului, va fi, în clipa cea grea, Domn al Țerii-Romănești, năvălitorii vor putea pătrunde pănă la Milcov și necontenit ei vor avea hrana lor din grînare romănești. Nerecunoscătorul trebuia înlăturat.

Pentru această goană de Domn, Ștefan găsi un ajutător. În 1474, Voevozii Ardealului erau Ioan Pongrácz și Vlasie Magyar. Acesta din urmă ținea la dînsul pe Basarab-cel-Tînăr, care, de cînd Laiotă era om turcesc, va fi căutat într’una să fie pus în locul lui. Dacă ar fi cerut porunci de la regele Matiaș, care stătea acum departe, în Silesia, la Breslau, cu totul cuprins de alte interese, i s’ar fi răspuns să nu tulbure liniștea la acest hotar. Dar de mai multă vreme Voevozii Ardealului se deprinseseră a lua de la sine hotărîrile lor, pentru care fapt ei răspundeau. Între Ștefan și Voevodul din Ardeal se făcu o învoială, în puterea căreia Laiotă trebuia să fie înlocuit cu Basarab-cel-Tînăr într’o îndoită năvălire de iarnă.

La l-iu Octombre deci, Ștefan era înnaintea cetății Teleajinului, căci încă de la înfrîngerea lui Radu Muntenii nu mai stăteau în Crăciuna și în Ținutul Putna, așa încît singura piedecă în calea dușmanului era această cetate din Prahova. Pîrcălabii fură tăiați, familiile lor, averea lor prinse. Vlasie Magyar sau mai degrabă vicevoevodul și cornițele Secuilor, Ștefan Báthory, care fusese de față la Baia și se încredințase cu ochii săi de vitejia și hotărîrea Moldoveanului, sosi cu Basarab-cel-Tînăr în același timp: răspins întăiu în întîlnirea de la 5 ale lunii, el răzbi la 20 pe Laiotă.

Turcii zădărniciră însă aceste biruinți. Văzînd că orice silinți nu izbutesc în Albania, Sultanul îndreptă pe Soliman beglerbegul asupra Moldovei, cu porunci să aducă de barbă pe Voevod, să ierneze la Cameniță și de aici să se arunce asupra Leșilor și Ungurilor. Ștefan se dădu îndărăt față de cele d’intăiu cete ale Turcilor care trecură Dunărea în ajutorul lui Laiotă. Iarăși el făcu tabără la Vasluiu ca și la începutul anului: aici primi el pe Trimesul venețian Paul Ogniben, care se întorcea din Persia, de la Uzun-Hasan, și-i dădu, la 29 Novembre, o scrisoare către Papă, asigurînd pe acest căpitan firesc al întregei creștinătăți amenințate, că a primit vești de la Uzun, prin solii acestuia și prin Ogniben, și că, de spre partea lui, e hotărît «a se lupta din răsputeri pentru creștinătate». Totuși de nicăiri nu-i venise nici un ajutor însemnat decît Secuii — vre-o 5.000, după mărturisirea lui Ștefan însuși către Regele Poloniei, — și, pe lîngă dînșii, ostași unguri, — 1.800, după socoteala Regelui Matiaș. Pe aceștia i-i lăsase, pe toți, cornițele Secuilor întorcîndu-se acasă, căci Ardealul n’avea voie să înceapă un războiu, plin de urmări, cu Turcii înșii. Basarab-cel-Tînăr se afla și el pe lîngă Ștefan, cu cîțiva fugari. În tabără, între «viteji», Curteni, hînsari, boieri, în mijlocul țerănimii care venia din munți și văi la tabăra lui Vodă ca să apere țara, țara lui și țara lor, — frumoși luptători simpli, cu căciuli înnalte, lungi plete și ochi de foc, purtînd unelte de muncă prefăcute în unelte de luptă și arcuri atîrnate pe umeri —, el petrecu serbătorile de iarnă cu mai multă evlavie decît totdeauna. La ospețele de Crăciun păhărele păreau a cuprinde pentru mulți, pe cari trebuia să-i aleagă soarta, împărtășenia, sfînta împărtășenie cu neamul lor, înnaintea morții. Cu toții se legară a posti patru zile cu pîne și apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pămîntul ostenelilor lor.

Căci în zările albe ale miezului iernei înnaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, Ieniceri, Spahii și gloată. — ca lupii flămînzi.