III. Împrejurările muntene pănă la așezarea în scaun a lui Vlad Călugărul

Dacă această nenorocire n’ar fi luat creștinătății și neamului nostru pe strașnicul Domn al vitejiei sîngeroase, Ștefan s’ar fi simțit altfel față de Turci. Împotriva lor, el n’ar fi început fără îndoială războaie zădarnice, căci era prea cumpănit și prevăzător, prea încredințat că viitorul unei țeri întregi, unui întreg popor atîrnă de faptele sale. Dar încercările Turcilor împotriva lui n’ar fi izbutit și niciodată cetățile de la Dunărea-de-jos n’ar fi ajuns în mîna Sultanului, cum s’a întîmplat în cea mai neagră zi din Domnia lui Ștefan, fără să fi trecut măcar zece ani de la biruința cea mare din 1475.

Cu Laiotă, iarăși Domn muntean, nu putea să fie înțelegere, și nici măcar o adevărată pace. El era spionul și unealta Turcilor, și trebuia să fie gonit. Acel ce pornise trei războaie împotriva lui Radu, nu era să ierte așa de ușor pe omul supt călăuzirea căruia, peste toate legăturile de neam, de lege, de recunoștință, Turcii prădaseră Moldova și-i nimiciseră boierimea, aruncîndu-i pe ei însuși aproape în gura morții.

Deci la 13 Mart 1477 Ștefan era în tabără, la Vasluiu, și Basarab-cel-Tînăr, oaspetele lui, scrie Brașovenilor, cari nici ei nu iubiau pe Laiotă și adăpostiau la dînșii trei pribegi ceruți cu nerăbdare de acesta în 1476, Oprea Logofătul, Voicu Tatul și Horga, — că are «mare nădejde în Dumnezeu de a căpăta, cu ajutorul lui, țara sa părintească». Moldovenii ar fi năvălit de sigur peste Milcov dacă ar fi fost siguri de un sprijin din partea Ardelenilor. Aceștia se vor fi bucurat însă de peirea aceluia care risipise odinioară bogăția lor și li vărsase sîngele; precum la primirea lui Vlad în 1462 ei se grăbiseră a se învoi cu Radu-cel-Frumos, Domnul Turcilor, așa și în rîndul acesta, cînd un Domn de la Turci înlocuia pe Țepeș, ei recunoscură din nou pe Laiotă: la Buda se află pe la 13 Februar că este pace cu Țara-Romănească.

Dar pacea aceasta nu putea să ție mult nici din această parte. Din Florești, în Județul Ilfov, Laiotă, care părăsise cu totul pe acest timp reședințele cele vechi ale Domnilor, se plînge către Brașoveni, la 9 August, că un dușman al său se află în Făgăraș și că pribegii se adună la Cohalm.

Și Ștefan se gătia să-l lovească. El își înnoise puterile după marea încercare din 1476 și alesese sfetnici noi în locul celor căzuți: în 1477, el avea lîngă dînsul pe Hrană Vornicul, pe Șendrea, căruia-i dăduse dregătoria, întemeiată după asaltul Turcilor asupra Sucevei, de Portar al acestei Capitale, pe Costea Spătarul, pe Gherman, pe Ion Ceașnicul, pe Stolnicul Petru, pe Comisul Groza, iar, dintre vechii boieri, pe cei patru pîrcălabi de la Dunăre, pe unchiul Vlaicul, care apărase Hotinul de Turci, pe Zbiarea, pe Neagu, fost pîrcălab la Chilia, pe dregătorii din Neamț și Orheiu, pe Dragoș, ce trecuse pîrcălab la Roman, pe Fete, fostul pîrcălab, pe Iațco Hudici. Cu aceștia era să pornească la vînătoarea vulpii din vecinătate.

Pe la începutul lui Novembre, printr’un scurt războiu, a cărui amintire n’a pătruns pănă la noi prin spusa celor de țară, și abia prin cîteva cuvinte încurcate din partea unui străin, Laiotă fu gonit, și Basarab-cel-Tînăr așezat în locul lui, ca să fie Domn creștin și vecin bun, tovarăș de luptă în potriva păgînilor. Ardelenii nu luaseră parte la sfărîmarea stăpînirii lui Laiotă, pe care-l primiră la dînșii pentru ca să aibă, în vederea viitorului, un pribeag domnesc mai mult. Udriște, sprijinitorul de căpetenie al lui Laiotă, căpătă și el o ascunzătoare săsească în Ardeal. La 28 Ianuar 1478, Voevodul Ardealului, Petru Greb, dădea voie Brașovenilor să primească, să ție la dînșii sau să trimeată îndărăt pe Muntenii ce ar fi siliți a veni în cetatea lor.

Basarab-cel-Tînăr petrecu în liniște cele d’intăiu luni ale stăpînirii sale. Ca să împace pe Unguri, cari nu-l puseseră la cale și deocamdată nu-l voiau, el trimese, înnainte de sfîrșitul anului, pe Neagu, mare boier, Vornic, încă de pe vremea lui Radu-cel-Frumos, și pe Stanciul, care ținea pe Anca, sora Domnului. Firește că solii fură primiți cu o deosebită plăcere.

Prietenia ținu și în 1479, pănă în toamnă, între noul stăpînitor al Țerii-Romănești și Moldova, de o parte, Ardealul de alta. Vecinii îi ziceau numai Basarab-Vodă, și nu luau în samă tînguirile lui Laiotă împotriva răului de «Țepeluș», cum îl cinstia el. Ștefan putu să se odihnească în sfîrșit: el n’avu alt năcaz decît cel de acasă: moartea, la 19 Decembre 1477, a Doamnei Maria.

Temerile sale de a nu vedea întorcîndu-se Turcii la Chilia și Cetatea-Albă, cele două cetăți despre care el zicea pe atunci că «sînt toată Moldova», nu se dovediră întemeiate, căci Mohammed avea de luptă în Albania și în Bosnia; de la Venețieni, la cari trimesese ca sol pe o rudă a sa, un «unchiu», Ioan Țamblac, poate o rudă a Mitropolitului Grigore Țamblac, Ștefan nu căpătase, de alminteri, decît obișnuitele laude zădarnice. Cu gîndul la aceiași primejdie, el se grăbise a făgădui, din Roman, la 22 Ianuar 1479, Regelui Casimir, care trimesese uri solia dînsul, că va veni, după chemarea Craiului, la Colomea ca să facă jurămîntul de credință. Folosul și de aici fu, bine înțeles, același,—nici-unul.

În toamna anului 1479, cei doi Mihalogli trecură însă Dunărea. Un timp, ei stătură nehotărîți asupra drumului pe care-l vor lua: un pas ducea la Sibiiu altul la Brașov; de-a lungul șesului se ajungea în Moldova, care nu făcuse încă pace cu Turcii și nu li plătia bir. Încă de la 3 Iulie se zvonia că Turcii se găsesc în Țara-Romănească și că Muntenii ar vrea să năvălească la Făgăraș, care se dăduse pentru traiu lui Laiotă; se luau măsuri neobișnuite pentru pază la Bran, cetatea de hotar care stăpînește pasul ce duce la Rucăr și Cîmpulung. Ștefan nu fu mai puțin prevăzător decît Voevodul Ardealului: în Iunie se începu clădirea din piatră a cetății de la Chilia, care se mîntui în ceva mai puțin decît o lună, la 16 Iulie, pe malul Dunării, unde fusese împrejmuiri de țeruși din 1476, în fața ostrovului cu dărîmăturile vechii Chilii a Genovesilor și Muntenilor.

Corăbii se iviseră în adevăr în Marea-Neagră, odată cu trecerea begilor dunăreni în Țara-Romănească; dar ele se îndreptară spre castelul Matrega, pe care-l stăpîniau, mult mai departe, spre Răsărit, Genovesi din familia Ghizulfi. Oastea de uscat, în care se găsiau cinci Pași și cineva care pănă acum se arătase bun creștin, dar plecase fruntea înnaintea nevoii, ca atîtia înnainte și după dînsul, Basarab-cel-Tînăr însuși, credinciosul Craiului unguresc,—trecu pe la Turnu-Roș asupra Sibiiului, un drum care cruța de pradă cea mai mare parte din țara Domnului muntean. Înnaintea lor ieșiră, pentru ca să mîntuie bogatul și frumosul oraș, Bâthory, acum Voevod al Ardealului, Pavel Chinezul, păzitor al graniții dunărene în Banat, și Sîrbul Iaxici. Romînii Basarabului se lăsară zdrobiți fără a se clinti, în lupta de la 13 Octombre, în Cîmpul-Pînii; dar Turcii fugiră.

S’a spus mai tîrziu că Ardelenii ar fi urmărit pe fugari și ar fi pătruns pănă la Gherghița. De fapt, întorsul jalnic se făcu prin aceleași locuri care văzuseră intrarea bucuroasă a Turcilor, de-a lungul Oltului, pe unde se mergea la Nicopol și Vidin, cheile lanțului dunărean din această parte. La Gherghița, care era pe această vreme un fel de Capitală a țerii, va fi venit, după ce se mîntui cu năvălirea, altcineva. Laiotă fusese în Sibiiu, de unde oamenii săi prădară în Țara-Romănească; apoi el fu pus, pe la jumătatea lui Decembre, să păzească la Brașov granița, fără să aibă voie a o trece însă pentru a-și mai cerca norocul. Basarab cel credincios răpezi însă de aici o ceată de boieri îndrăzneți, cari, ajutați de oamenii din Zernești și Tohani, prinseră pe Maria, bunica lui Țepeluș, pe Doamna acestuia, Maria, pe o rudă, și ceva mai scump — căci Țepeluș strigă mai tîrziu că nu dă nici doi «bani roșii» ca să-și scoată nevasta din robie —, Vistieria.

Pe acest timp Țepeluș nu era în Scaun. El trimesese, încă din lagărul turcesc, la Ștefan Bâthory soli ca să-l mintă asupra părții ce luase el la războiu, arătînd că el îndreptase la Poartă, pentru împăcare, oameni pe cari îi oprise Alibeg la Dunăre. În locul său rămăseseră ca ispravnici de Scaun Neagu Vornicul, Vornicul Vlad și Vistierul Cazan, care slujise lui Țepeș. Pe Vremea cîrmuirii acestora se făcu năvălirea lui Laiotă, și bieții oameni nu știau cum să se roage ca să se dea înnapoi, înnainte de sosirea Domnului, persoanele și lucrurile răpite. Pe lîngă aceasta, solii plecați in Ardeal pentru a lămuri amestecul muntean în năvălirea turcească, fusese opriți de a se întoarce, — o măsură foarte firească după cele întîmplate și față de hotărîrea trădătorului de a se închina Turcilor.

La 25 Februar 1480, cînd Voevodul Ardealului dădu în paza Brașovenilor pe Doamna lui Țepeluș, acesta se întorsese de la Turci. La sosirea lui, el nici nu voi să audă de un preț de răscumpărare pe care să-l dea «bătrînului», și, puind mîna pe o fată a lui Laiotă, se lăudă că o ține în lanțuri și o supune la chinuri, dacă nu i se va trimete înnapoi nevasta. Vestea că roabele au fost luate de la dușman de Voevodul ardelean, care și le-ar fi făcut «fete de suflet», îl mîngîie întru cîtva. Dar cea mai mare mîngîiere fu moartea lui Laiotă, care se stînse în Ardeal, fără să putem ști în ce împrejurări. În Decembre, cînd Craiul cerea Brașovenilor un ajutor împotriva Turcilor, cari năvăliseră în Serbia și în Bosnia spre marea bucurie a lui Basarab-cel-Tînăr, ostașii și boierii lui Laiotă se aflau la Brașov, dar acesta murise, de puțină vreme; ei n’aveau astfel nici un rost, și Bâthory scria orășenilor să tocmească 110 călări dintre ei, cu cîte doi florini, pentru slujba regală împotriva Turcilor.

Basarab-cel-Tînăr scăpase deci de grija «dușmanului» său celui mare, dar el rămăsese pentru Unguri, cum i se zice în vară, «necredinciosul Craiului și al Creștinătății întregi», deci un om care trebuia gonit oricînd și prin orice mijloace. Aceasta era cu atît mai îngrijitor pentru dînsul, cu cît, de o parte, regele Matiaș răsbătu, în Novembre, în Bosnia și Pavel Chinezul, de alta, se aruncă asupra Serbiei, cu Sîrbii pribegi în Ungaria și cu Bănățenii săi, învinse în unsprezece lupte și se întoarse cu o biruință desăvîrșită. Pe de altă parte, Ștefan-Vodă nu înțelegea de loc să fi schimbat un om turcesc cu altul, și era cu atît mai sigur că, la cea d’intăiu împrejurare, Moldovenii vor trece încă o dată granița împotriva unui «creștin rău», cu cît Ștefan nu voise să dea Turcilor, în 1480, drumul de pradă spre Camenițu pe care ei îl ceruseră. La dînsul se adăpostia un doritor de stăpînire muntean, care își zicea fiul lui Vlad-Vodă și era fiul lui Dracul cu o jupăneasă din Brăila, anume Călțuna.

Ca să se apere de îndoita primejdie, Basarab luă, în cursul iernii încă, mai multe măsuri. Întăiu el se duse la Poartă, după cum fusese poftit, și căpătă de acolo o întărire care trebuia să-l înnalțe în ochii supușilor săi: el nu se întoarse de la Împăratul decît la 14 Februar 1481. Încă pe cînd el lipsia și trebile erau purtate de Vornicul Cazan, începu să se ridice iarăși la hotarul Moldovei cetatea Crăciuna, care stătea dărîmată încă din 1474; vedem odată pe Cazan care chiamă pe mai mulți boieri la Crăciuna. Vestea se răspîndi în Ardeal pe la 9 Februar, pe cînd Ștefan nu știa sau nu voia să vorbească despre această clădire amenințătoare în coastele sale, și se întări în Mart. Ca să nu tulbure pe vecinii săi ceilalți, Sașii, cari se arătau buni cu dînsul și stăruiau pentru împăcăciune pe lîngă Voevodul Ardealului, Basarab li trimese din Argeș, unde se va fi găsit pe la jumătatea lui Februar, pănă a nu trece însuși la Crăciuna, pe omul său boierul Tudor, rugîndu-se a-i da de tovarăși doi jurați de ai lor și a-l face să ajungă la Craiul Matiaș însuși pentru a-i înfățișa supunerea sa. Bâthory însă n’avea nici cea mai mică încredere în luptătorul din Cîmpul Pînii: din Cluj, unde ei pregătia apărarea țerii, chemînd Săsimea și chiar Romînii de pe pămînturile cetăților acestora, la lupta pentru mîntuirea Ardealului, el învăță pe Brașoveni să nu dea nicîun jurat și să spuie că pacea o poate încheia numai Voevodul, iar Sibienii să primească pe Tudor la dînșii, dar să nu-l lase a se întoarce înnapoi și să nu dea drumul nici negustorilor romîni, căci Alibeg vine în Țara-Romănească împotriva Ardealului.

Să fi chemat Țepeluș pe ocrotitorul său din ultimele timpuri? De sigur că unui om ca dînsul nu-i era să facă războiu împotriva nimănuia, și el care scosese pe Turci, în 1479, prin pasul cel mai apropiat, nu era bucuros ca ei să-l prade acum țara, să i-o stoarcă de hrană. Dar Alibeg voia răzbunare pentru oamenii ce pierduse, pentru prada ce i se smulsese de anul trecut. În Februar se credea că frații Mihaloglu vor ținti iarăși Sibiiul, care li scăpase din mînă, sau Brașovul. În April, o ceată lovia cetatea Orșovei, lîngă granița munteană, dar fără s’o poată lua, și se poruncia pază bună la Hațeg, pe cînd Voevodul Ardealului se coboria, cu puterile ce putuse aduna, spre tabăra de la Cohalm. Se credea că, măcar în vară, o mare năvălire va cădea asupra părților ungurești vecine cu Turcii.

Țepeluș era însă mulțămit de Brașoveni, cari dădeau drumul la dînșii oamenilor săi — dintre cari unul voise să ucidă prin April pe Vlad Călugărul, fiu al lui Dracul și vînător de Domnie,— și-i dădeau și arme. Pe Ardeleni nu voia să-i ridice asupra lui, după ce văzuse cît ține ura lui Bâthory, care și acum îl cinstia cu numele de «dușman al nostru și al Creștinătății întregi». Turcilor li trebuia însă o pradă, și Ștefan al Moldovei ținea la dînsul pe domnișorul Mircea, pentru care el scria Muntenilor, din Roman, unde avea tabăra încă de la începutul lui Februar, împotriva lui Basarab Țepeluș, îndemnîndu-i să asculte de acest fecior de Domn orfan, Mircea, căruia el îi va fi tată și pe care cu orice preț îl va așeza în Scaunul strămoșesc.

Deci Domnul Țerii-Romănești îndreptă — cum s’a și lăudat mai tîrziu — pe Alibeg și Schenderbeg, prin Maiu, asupra Moldovei. Ei trecură pe la Crăciuna, dar, în loc să apuce spre Chilia, cum se zvonise în iarnă, ei luară Siretiul în sus și ajunseră pînă la Lunca-cea-Mare, în Ținutul Bacăului, arzînd ce mai puteau găsi în țara pe care de sigur că Ștefan însuși o pustiise iarăși în drumul lor. Țepeluș era și el printre jefuitori, făcînd și el acum, al doilea nerecunoscător, ceia ce făcuse Laiotă în 1476.

Ștefan, care oprise în părțile aceste, la Soci, pe Radu-cel-Frumos în 1471, nu lăsă nici pe Țepeluș să treacă mai departe. Ceia ce a făcut pe Turci să se învîrtejească îndată înnapoi, nu fu însă numai așteptarea Domnului, cu care ei nici nu dădură atunci o luptă. O ștafetă strașnică sosise în lagărul lor: bătrînul Sultan Mohammed murise în ziua de 3 Maiu, și cei doi fii ai săi, Baiazid și Gem, se luptau pentru moștenire.

Lupta de la Ienișer, care hotări în folosul fratelui celui mare și făcu iarăși liniște în Împărăție, se dădu abia la 20 Iunie. Cine era cuminte și ager, trebuia să se grăbească a întrebuința scurtul ceas. de noroc pe care-l dădea desfășurarea vremilor. Ștefan fu printre aceia cari vămuiră norocul.

El porni răpede pe urmele lui Basarab, de la care se vor fi rupt mulți dintre Turci, îndreptîndu-se spre locurile unde-i chemaseră poruncile Sultanului celui nou. Ca în 1473, i se puse întăia piedecă la Rîmnicul-Sărat, unde Domnul muntean își desfășură în margenea dealurilor o oștire ce s’ar fi ridicat la 20.000 de oameni. Asupra ei se aruncă Ștefan de pe înnălțimi, fără nici un ajutor ardelean, după cît se pare. Lupta fu învierșunată, și doi mari boieri căzură în acea zi de Duminecă, 8 Iulie 1481: Șendrea, cumnatul Domnului, și Costea.

Dar biruința fu deplină. Basarab fugi, ca atîția înnaintea sa, pe aceleași locuri, înnaintea mîniei aceluiași om. Moldovenii urmăriră pe Turci pănă la valurile Dunării, într’o strălucită goană; mai mult încă, ei împresurară cetatea Turnului, în față cu reședința lui Ali-beg, care pe atunci va fi fost încă în Asia pentru războiul frățesc al celor doi Sultani; ei arseră, ca pe vremea lui Țepeș, malul bulgăresc al Dunării, care de multă vreme nu mai văzuse nici-un dușman. Cetătile muntene se închinară lui Mircea-Vodă, care scria cu bucurie că și-a luat țara; boierii se plecară înnaintea acestei umbre trecătoare a puterii lui Ștefan. Treizeci de steaguri fură trimese Craiului Matiaș ca dovadă a marii izbînde, care se cîștigase în numele lui Ștefan și a fiului său iubit Alexandru, care se lupta acum, flăcău ie șeptesprezece ani, lîngă părintele său.

Țepeluș știa că n’are ce să aștepte deocamdată de la Turci. Scăpînd din lupta pierdută, el se ascunse in măguri, și prin ele se îndreptă spre Olt, unde-și avea cele mai multe moșii și cei mai mulți prieteni sfetnicul său de căpetenie, pe a cărei fată, Neaga, o luase în căsătorie poate: Neagu Vornicul; acesta, celalalt Vornic, Vlad, un om din sînge domnesc și el, Logofătul Vintilă și cîțiva boieri încă stăteau în jurul fugarului, pe care-l vor fi iubit, de vreme ce-i împărtășiau primejdia. Cînd se află la Buda vestea cea bună, învinsul se oploșia la Pitești, unde i găsim la 6 August.

Înlocuitorul său, Mircea, va fi perit însă în războiu. Dar ceia ce se pare mai sigur e că Ștefan Bâthory trimesese lui Ștefan pe omul său, asupra căruia Țepeluș întețise ucigașul la Brașov, pe Vlad Călugărul. Timp de douăzeci de ani acesta stătuse adăpostit la Sibiiu, iar dincoace, la Brașov, de la moartea lui Laiotă numai. Vlad-Vodă, fiul Dracului, fratele lui Țepeș și purtătorul aceluiași nume, dar și el un biet om moliu, cu sufletul veșted al unui bătrîn călugăr răspopit, luă astfel puterea.

El se așeză în Tîrgoviște, și de aici el scria Brașovenilor cu bucurie, că s’a început războiul în Asia între cei doi fii ai lui Mohammed și nu-l va tulbura nimeni; despre Țepeluș, pe care-l urmăriau Moldovenii în părțile Severinului, el auzise chiar că a trecut Dunărea. Întoarcerea lui Alibeg, cu Turcii lui «istoviți de drum», nu-l sperie: boierii trecuseră în cea mai mare parte la dînsul, și Aii se arăta gata să-l sprijine dacă-i va plăti stăruințile la Poartă. La 20 Novembre era liniște desăvîrșită în țară, și Domnul cel nou stătea în Tîrgoviște.

Dar iarna aduse o întoarcere a lui Țepeluș, ce părea înviat din morți prin mîna făcătoare de minuni a Turcilor de la Dunăre, cari-și călcaseră cuvîntul. Avînd lîngă el ajutoarele lor și pe Barbu și Pîrvu, cucumnați lui, el trecu Oltul înnapoi, și tot pe drumul muncelelor ajunse la Crăciuna.

Ștefan nu zăbovi cu răspunsul. Fiul său Alexandru era la Bacău în ziua de 16 Ianuar 1482, ducînd spre Țara-Romănească fruntea oștilor părintelui său. La 10 Mart cetatea cădea, și intrau în ea pîrcălabi moldoveni — pentru mai multă siguranță —, Vîlcea și Ivanco. Atunci învinsul trecu în cetatea lui Laiotă, Gherghița, cu boierii săi tineri și cu însuși Mitropolitul, Macarie: aici se găsia el la 23 Mart, puțin timp după căderea cetății Crăciuna. Gonit și de aici, el fugi iarăși la Olteni, însă boierii din Mehedinți îl uciseră la Glogova.

Vlad Călugărul ajunse răpede Domnul tuturor boierilor țerii sale, cari i se închinară pe rînd: lîngă el stau încă din 1482 Udriște bătrînul, care primise de la Sași Făgărașul, ce-i rămase pînă la moarte; Neagoe al lui Borcea, care slujise pe Radu-cel-Frumos, Cazan, fostul credincios al înnaintașului său, Vintilă din Florești, și el un om al lui Țepeluș, Drăghici, care trecuse prin Divanul lui Radu-cel-Frumos ca și prin al întăiului Basarab, Vistierul aceluiași Laiot: Manea Negrul; Staico, căruia îi dădu Domnul pe fiică-sa Caplea, făcîndu-și-l Logofăt. În 1483 se adauge la acest Sfat bătrînul Dragomir feciorul lui Manea, Cristian, care fusese pîrcălabul din evanghelia dată de ștefan putnei în 1488.

la Tîrgoviște al lui Țepeș

în 1476, Nan, Vornicul-cel-mic al lui Vlad ca și al fratelui acestuia, Radu; Vladislav Spătarul. În sfîrșit, la 1487 nemeresc drumul la Curtea lui pănă și Barbu și Pîrvu, fiii lui Neagoe, Craioveștii, în vitejia și puterea cărora se sprijiniseră cele din urmă zile de Domnie ale lui Țepeluș; Neagu, fiul Neagăi, se vede și el în Divan ca Stratornic, sau Căpitan de oaste, încă de la 1490, —acel Neagu care era să fie apoi Domn și el. Cu aceștia cîrmui Vlad țara pănă la sfîrșit,—mai mult de zece ani.

Ștefan trăia în pace cu acest pașnic Domn căruia el îi dăduse puterea. Sabia lui se odihni cîtăva vreme, și țara se bucură de pacea care-i lipsise multă vreme. Mesterii domnești lucrau în toate părțile la bisericile și mănăstirile ridicate întru amintirea zilelor cînd ajutorul lui Dumnezeu fusese cerut pentru a hotări după dreptate soarta războiului. Dintre ai săi se duseseră pe rînd, după Doamna Maria din Mangop, Bogdan-Vodă fiul cel de-al doilea al Voevodului, la 26 Iulie 1479, puțin timp înnaintea năvălirii Turcilor în Ardeal, apoi, la 8 August următor, mătușa Domnului, fata lui Alexandru-cel-Bun și a Marinei, și, după trei zile, Marele-Vornic Stanciul, care întărise în 1475 legătura cu Matiaș Craiul. La 21 Novembre ale anului următor, se stînse și tînărul Voevod Petru, așa încît din tot neamul lui Ștefan rămaseră numai Alexandru și Elena, cei mai mari dintre fii, de o parte, iar, de alta, unchiul și vărul, Vlaicu și Duma.

Dar la l-iu Februar 1481 încă Ștefan putea să însemne numele unui nou fiu, născut dintr’o legătură întărită de biserică. La întoarcerea din Țara-Romănească, în iarna anului 1473, el adusese cu dînsul pe Doamna învinsului Radu-Vodă și pe cele două fete, care vor fi fost atunci într’o vîrstă cu totul fragedă. Vlăstarele lui Radu-cel-Frumos se vor fi împărtășit de însușirea, de singura însușire a acestuia. După moartea Măriei din Mangop, Ștefan-Vodă nu mai avea nevoie să caute în străinătate o mireasă pentru vrîsta sa, cam înnaintată acum. Maria, fata Radului-Vodă, era frumoasă și dintr’un sînge tot așa de scump ca și al său. Letopisețul, care înșiră faptele de căpetenie din stăpînirea marelui Domn, a uitat să spuie cînd s’a încheiat această căsătorie. Dar, cînd Ștefan înfruntă pe Țepeluș în lupta de la Rîmnic, soția sa era coborîtoarea dreaptă a vechilor Domni munteni, și, pe cînd Alexandru, fiul cel mare, învîrtia lîngă dînsul paloșul sîngeros, la Suceava plîngea în leagăn un prunc domnesc, și el Romîn după tată ca și după mamă, dar coborîndu-se de o potrivă din cele două neamuri stăpînitoare ale poporului nostru. I se dăduse la botez numele de Bogdan, în amintirea bunicului ucis la Reuseni și a fratelui ce fusese abia înmormîntat, și de Vlad, după bunicul mamei sale, Vlad Dracul.