II. Moldova pănă la Alexandru-cel-Bun.

Se întîmplâ atunci, desăvîrșind astfel lanțul de împrejurări care făcu din Țara Moldovei un Stat, că Voevodul Bogdan din Maramureș, fiul lui Micu, nu putea trăi în pace cu dregătorii Craiului. El se răsculă, îndemnat de sigur și de Litvani, cari pîndiau acest puternic turn de hotar. Apoi fu iertat, și peste puțin se supără din nou, ca un om inimos și neînduplecat ce era. Într’o bună zi — cu adevărat o zi bună și pentru el și pentru noi —, pe la 1360, Bogdan porni din moșia sa spre Răsărit, cu familia și cîțîva căpitani și ostași, credincioși ai săi,— o ceată de vre-o sută de oameni, supt steagul, menit să aducă noroc, care purta bourul cu steaua în frunte, între roata soarelui și secerea lunii nouă. O vale îl duse în altă vale, și el se găsi, plin de o mierare bucuroasă, ca toți cei ce au trecut pe acolo, — în țara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunzite, de văzduh limpede, care se desface, după trecerea păsurilor, în Bucovina de astăzi. De aici pornia zburdalnică, spre locurile cu tot mai mult soare, o apă ca lacrima, Moldova. Voinicul ascultă de îndemnul apelor, care vorbiau de lupte, de pradă, de ocîrmuire strălucitoare asupra largilor plaiuri. Romînii supuși Ungurilor și judecați de Voevodul Sas se tulburară la venirea străinului, dar nu ca să-și apere pe stăpînitorul de pănă atunci, care fu învins, chemă în zădar ajutorul acelui ce-l trimesese aici, și muri. Fără folos veni din Maramureș fiul său Balița (Balc), pe care Ludovic Craiul îl împodobise cu Voevodatul maramureșean. Bogdan nu făcuse numai un popas în fuga sa, jucîndu-se puțin și de-a războiul; el descălecase, ceia ce însemna în limba veche că se așezase trainic, pentru viața sa și a neamului său. În locul casei din Cuhea, el căpătă o locuință, o Carte de piatră, de la Sașii din Baia, cari văzură cetatea lor prefăcută în Scaunul celui d’intăiu «Domn al Terii Moldovei». 

Titlul nu spunea mult; Bogdan trebuise să-l aleagă, atunci cînd cel mare și frumos al Țerii-Romănești fusese luat de Voevodul dunărean. «Țara Moldovei» era numai un început, un sîmbure. Pretutindeni în zare se vedeau pămînturi fără stăpîn, pe care le putea alipi lesne la cucerirea sa d’intăiu războinicul, biruitor al Ungurilor, ce se răzima pe zidul cel tare al Carpaților. În jos, peste multe sate frumoase, era colțul unguresc din văile Bistriței, Trotușului și Putnei, unde străinii, veniți pe la 1200, odată cu episcopul catolic al Cumanilor din cetatea Milcovului, făcuse, în apropierea Ocnelor de sare, tîrguri: Bacăul, Trotușul, Agiudul, Putna, iar mai departe — acum în țara lui Alexandru-Vodă Munteanul — Buzăul. Peste Siretiu, așezările nouă ale Nemților și Armenilor, vechile tîrguri, multele sate, cetățile de la Nistru: Hotinul, Soroca, Tighinea, și pescăriile de la Dunăre așteptau să fie dijmuite, apărate și stăpînite.

Lațco, feciorul întemeietorului, însurat cu o Romîncă, de lege răsăriteană ca și dînsul, duse stîlpii cu bourul — cari mai tîrziu ajunseră să fie hotarul obișnuit al oricărei moșii — pănă la Siretiu. El fu recunoscut de marele rege vecin, al Poloniei, și, făcîndu-se a urma sfaturile cuiva care putea să-i aducă mult rău și mult bine, el chemă în reședința sa un episcop catolic, pe o vreme cînd ortodoxia, de care se țineau cei mai mulți dintre supușii săi, n’avea decît bisericuța din Rădăuți, unde se îngropară rămășițele lui Bogdan. Un Polon ajungea astfel, după chiar cererea Voevodului, episcop al Siretiului, de unde socotia, de sigur, că va putea cîrmui Moldova întreagă. Călugării minoriți, din shima Sfîntului Francisc, călugări cerșitori, cu picioarele goale, cu capul descoperit și încinși cu funie, se așezară în mănăstirea Maicei Domnului, de unde trebuia să pornească spre biruință legea catolică.

Dacă biruința așteptată s’ar fi săvîrșit, mințile Moldovenilor ar fi fost mai răpede și mai deplin luminate; între Apusul de unde a pornit așezarea noastră în aceste părți ale barbarilor slavi și turci, și noi, ramură răzleată, s’ar fi statornicit nouă și trainice legături. Așa ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rîndurile d’intăiu ale popoarelor de cultură. Însă Vlădica frînc, Letinul din Siretiu, n’a fost niciodată un Romîn, nici măcar un Moldovean de lege străină, ci, de la 1371 pînă la 1434, cît a ținut această episcopie de încercare și momire, găsești numai Poloni, veniți de-a dreptul din țara regelui Poloniei. Ei nu durează nimic, nu se îngrijesc de cîștigarea de suflete, de întemeiarea de școli, de orînduirea adevărată a Bisericii lor. Așa se vedea că rostul lor e altul, un rost primejdios pentru viitorul Moldovei. Leși supuși archiepiscopului din Haliciu, în țara Craiului, ei pare că erau puși în capitala Moldovei ca să însemne și în ceia ce privește legea ascultarea țerii de Polonia, cucerirea ei viitoare de puternicul regat vecin. 

Coborîrea din munți a lui Bogdan găsise însă în Moldova oameni puternici, stăpînitori de pămînt din vechi timpuri, unii avînd în mîna lor și cîte un tîrg. Cu dînșii se uniră și credincioșii descălecătorului, căpitanii lui. Oameni viteji și pricepuți veniră apoi din Voevodatul vecin, din țerile ce încunjurau Moldova, și se împărtășiră și ei din răsplătirile, din darurile de moșii ale Domnului. Acești fruntași ai Statului celui nou se chemau boieri, ca și fruntașii Bulgarilor, și ca și fruntașii Rutenilor, cu cari se megieșià Moldova de miazănoapte. Sîngele lor nu era același, dar, luptînd supt același steag, cuprinși în aceleași hotare, ascultînd de aceleași porunci, ei se simțiră îndată Romîni cu toții. În privința legii nu era nici o deosebire între dînsiî: credința tuturora fusese și rămăsese cea răsăriteană. Și acum să vadă ei, cari n’aveau încă peste popii lor nici un episcop măcar, pe Vlădica străin încuibîndu-se lîngă Scaunul domnesc?! Latco întrebase la Roma dacă trebuie să se despartă de Doamnă, care nu vroia să părăsească ortodoxia!

Nu se știe în ce chip a murit cel de-al doilea Domn moldovenesc. Lăsă un frate care purta numele de Teodor, adecă, pe slavonește, de Bogdan, al tatălui său, și o fată, Anastasia. Fratele căpătă un colț de țară, pe care-l cîrmui pînă tîrziu, cu titlul de Voevod. Boierii dușmani ai legii catolice luară asupra lor să mărite pe Anastasia, dîndu-i ca zestre Moldova, întemeiată de bunicul ei și în care răsărise această nouă mlădiță domnească. Ei chemară un Litvan, din neamul Coriatovicilor (Koryatowicz), care se luptă tocmai atunci cu Craiul polon pentru Galiția, țară rusească și pravoslavnică. Îl chema Iurg, și rude de-ale lui se amestecase în anii din urmă și în afacerile maramureșene, aducînd Ruși de ai lor acolo. Căsătoria i-a fost stearpă, și tot așa de stearpă Domnia: se povestia mai tîrziu că bietul om, care căutase prin locurile noastre alt noroc, a fost otrăvit și îngropat undeva, la o mănăstire din Țara-de-jos.

Moștenirea pare să i-o fi luat, tot numai pentru o clipă, întunecoasă pentru noi, un Ștefan, care ar fi lăsat doi fii mai mari: Ștefan cel de al doilea și Petru, cari se luptară pentru Domnie și aduseră iarăși pe străin în țara ce abia scăpase de dînsul. Mama lor, Marghita sau Mușata, se înrudia cu regele Poloniei, care avea acum iarăși în puterea sa țara de hotar a Galiției.

Ștefan — povestiau mai tîrziu Polonii — fu gonit și ceru ajutorul vecinilor de la Răsărit. Dacă Ungurii fusese bătuți pe plaiurile moldovenești, Leșilor nu li se întîmplase pănă atunci să încerce vitejia îndărătnică și șireată a țeranilor, a boierilor Voevodului celui nou. Ostasi din trei Ținuturi sau Palatinate trecură în Moldova, și crezură că au învins, căci înnaintea lor stăteau numai cîmpul gol și bordeiele pustii. Dar pădurea era vie: șoapte care nu erau ale frunzelor o înfiorau, focuri care nu erau ale păstorului pîlpîiau în poienele cele mai bine ascunse, și fierăstrăul unor pădurari cari purtau arcul, toporul și ghioaga trecuse prin trunchiul bătrînilor copaci ce se țineau abia într’un petec de scoarță. Cînd biruitorii, beți de vin și de mîndrie, străbătură în neorînduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, ca un vînt de mînie nebună scutura culmile frunzoase, și trunchiurile căzură trăsnind asupra șirurilor străine, strivind care, oameni și arme. Mari magnați ai Poloniei, prinși între dărîmături, căzură rob ai teranului moldovean, și vestitul Sbigniew Olesznicki, străbun de archiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse nici la un războiți, și, însemnat de ai noștri la picior, șchiopătă pănă la moarte.

Petru rămase Domn, dar tot el fu acela care închină mai tărziu țara străinilor. Mamă-sa era o catolică, care mai clădi o mănăstire la Siretiu. Tînăra regină a Poloniei, fata regelui Ludovic — care domnise un timp și asupra Ungariei și asupra Poloniei, timp de înfrînare și frică pentru Moldoveni, — trebuise să primească drept soț al plăpîndelor sale tinerețe pe asprul prinț litvan Iagello, care fusese păgîn mai pănă în ziua cînd îngenunchie în biserică lîngă Hedviga. Nădejde nu mai putea să fie în războaiele dintre Ruși, Litvani și Poloni, care-i ținuse pănă acum pe toți departe de hotarele Moldovei, și-i dăduse răgaz de douăzeci de ani ca să se întemeieze. Sînt primejdii care pleacă orice frunte de om cuminte. Petru-Vodă luă cu sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta in stăpînire, și merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credință și ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută și cu bani — frumoși galbeni genovesi, aduși de negustori din Crimeia — pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atîrna bisericește Moldova catolică. Mai aproape însă, spre Nistru și dincolo de Siretiu, către Prut și apa îngustă a Ceremușului, era un întins Ținut, bogat în cetăți și tîrguri, plin în munții săi de ciobani romîni, — care se chema al Sepenicului, în care se aflau Cernăuții, pe atunci un sat supt cetatea Țeținei (Czeczyn), și poate Hotinul. Banii nu se plătiră, și granița romănească se urcă, pentru 3.000 de galbeni, pănă în părțile Pocuției.

Petru stătu în Suceava, a treia reședință a Domnilor moldoveni. Fratele și urmașul său Roman înnălță la vărsarea Moldovei în largul Siretiu o cetate căreia-i dădu numele său. Cu toate că în Țara-Romănească ținea cîrma un om ca Mircea-Vodă, cel d’intăiu mare stăpînitor romănesc, cu toate că Petru se împrietenise cu acest vecin, pe care-l ajutase să intre în legături cu Polonii, Roman îndrăzni, călcînd drepturile muntene asupra apelor de la Miazăzi, să-și zică Domn «din Munte în Mare». Mîndru și față de regele înnaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor pănă ori-și-unde și împotriva oricui. Vladislav l-ar fi putut scoate numai cu greu dacă s’ar fi încumetat să trimeată oști prin cărările temute ale codrilor. Dar el găsi un sprijin între rudele Voevodului.

Moștenirea în Domnie nu era statornicită pănă atunci, și datina, care răspundea la orice întrebări și făcea ca legile să fie zădarnice, tăcea, firește, în această privință. Sîngele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpînire, dar în privința treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Lațco ginerele, lui Ștefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivașco fiul lui Petru se crezu nedreptățit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniță, el îl prinse la vre-o petrecere în sate, împreună cu fiii lui, și-l dădu în mîna dregătorilor regelui.

Ștefan, fratele cel mare, învins altă dată, ajunse Domn. Si el se închina Polonilor și se așeză și mai aproape de dînșii, luîndu-și reședința în Hîrlău, mic tîrg cu vii frumoase, mai jos de Botoșani, într’un Ținut înflorit ca o grădină, bogat în pășuni, în livezi, în prisăci, în mori și iazuri. Ungurii, peste cari domnia atunci un om foarte mîndru, din neam împărătesc, și menit să fie și el Împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaș al trădătorului Bogdan. Ștefan cuteză să taie calea la păsuri, dar oamenii Craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiți și ploaia de suliți. Sigismund însuși călcă pămîntul Moldovei, luînd țara în curmeziș, spre Siretiu, spre Bahlui, ca să prindă pe Domn in cetatea unde se închisese (1394). El ajunse unde doria, dar se întoarse îndărăt cu mînile goale, fără să aibă pe Ștefan în lanțuri, fără să aducă măcar, ca îndreptățire, un petec de hîrtie, cuprinzînd cereri de iertare și făgăduieli. Dar Cronica noastră știe să povestească despre înfrîngerea Craiului la Hîrlău, și din porunca lui Ștefan-cel-Mare vorbele letopisețului s’au săpat pe mormîntul din Rădăuți al învingătorului.

Atîtea fapte grămădite în cîțiva ani — nici o jumătate de veac — dăduseră Moldovei ceia ce este neapărat în viața oricărui Stat: amintirile. Dar ea n’avuse parte încă, căci schimbase șese Domni, de o singură Domnie lungă, în liniștea căreia s’ar fi putut clădi ziduri de piatră și așezăminte: pănă acum, ca în Scriptură, meșterii lucrase în pripă, pe apucate, cu sabia in mînă. După izbînda din 1394 timpurile se arătară încă mai vitrege: Ștefan-Vodă piere d’innaintea ochilor, poate ucis, ca Iurg Litvanul. Atunci toți pribegii și mazilii se aruncă asupra unei prăzi care era țara lor: și Roman, scos din temnița leșească, și Ivașcu, și Iuga, fiu din flori al celui d’intăiu, care Iuga iea de fapt puterea și dă cărți de întărire celor ce aveau nevoie de dînsele, în afacerile privitoare la moșii. Fii drepți, legiuiți ai lui Roman și Doamnei lui Anastasia, moartă cînd soțul ei stătea încă în Scaun, și înmormîntată la Roman, Alexandru și Bogdan, vin și ei supt arme ca să-și dobîndească drepturile. Mircea, Domnul muntean, lămurește întru cîtva lucrurile, prinzînd pe Iuga, în împrejurări ca acelea ale prinderii lui Roman, de sigur. Moartea smulge de lîngă Alexandru pe fratele acestuia Bogdan, care dădea poruncile și el, un timp, fără a-și lua însă alt titlu decît acel de «jupîn», pe care-l întrebuința orice boier. Dar încă din 1401, fără să fi murit Bogdan, Alexandru, pe care tatăl său îl numise poate așa după Alexandru Basarab, n’avea de împărțit cu nimeni grijile, răspunderile și răsplata sufletească a unui cîrmuitor de oameni. Era întăiul an al unui veac nou, și un veac nou se deschidea și pentru Moldova.