Nicolae Iorga — Istoria românilor prin călători — XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich

XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich

Francisc-Iosif Sulzer și Ștefan Raicevich s-au găsit aproape în același timp în țerile noastre. Raicevich e un om cu totul obiectiv, căruia nu-i plac anecdotele în sensul celor din cartea lui Sulzer, pe cînd cartea acestuia este amestecată cu tot felul de atacuri împotriva acelora cari fuseseră în relații cu dînsul, ca și împotriva celor cari au scris despre țerile noastre.

Cartea lui Sulzer a apărut cea dintîi, fiind tipărită în 1781, la Viena, în trei volume, cuprinzînd un material imens, din care jumătate cel mult este informație adevărată, iar restul polemici, discuții istorice fără sens, pentru care nu era pregătit. Se cuprind la un loc fel de fel de lucruri: mai ales atacuri contra unor adversari reali sau închipuiți și pe lîngă aceasta fel de fel de excursuri satirice, în genul lui Voltaire, deși între acest german de la Rin și Voltaire era, ca spirit, o deosebire ca de la cer la pămînt.

Sulzer a venit în țara noastră chemat. În adevăr, o bucată de vreme el făcuse parte dintre funcționarii judecătorești ai armatei austriece, ca „auditor”. Supt titlul acesta el tipărește și cartea lui, pe care o intitulează, pretențios, Istoria Daciei transalpine (Geschichte des Transalpinischen Daziens). La noi n-a venit, deci, de la sine, pentru dorința de a cerceta lucruri necunoscute sau pentru a-și căuta avere, deși a întrebuințat toate mijloacele pentru a face bani aici și s-a supărat pe toți pentru că nu a putut face avere destul de răpede, întîlnind o concurență care uneori poate nu va fi fost mai nelegală, mai neonestă, ca a lui, ceea ce în nici un caz nu trebuia să determine tonul amar cu care vorbește de ale noastre. A fost chemat, zic, ca să i se încredințeze o misiune. Misiunea era: să se întemeieze o școală de drept. Căci pe vremea aceea domnea în Muntenia Alexandru Ipsilanti, om foarte distins, ca și Doamna lui, femeie cu dispoziții poetice, căreia Si plăcea să se plimbe pe la Sfîntul Elefterie la miezul nopții. Ipsilanti dorea să reformeze supt toate raporturile administrația și celelalte domenii ale vieții publice din principatul muntean: i se datoresc măsuri și în ce privește ridicarea clerului monahal, și el a făcut să se alcătuiască legislația care a premers cu cîteva decenii celor cunoscute de toată lumea, și de care se ține samă pînă acuma în unele procese civile, a lui Callimachi pentru Moldova și a lui Caragea pentru Muntenia.

Nu e deci de mirare că un astfel de prinț, o personalitate distinsă, vrînd să lase o urmă a cîrmuirii sale și influențat de spiritul „filozofic” din Apus și, apoi, dornic să fie ce erau stăpînitorii italieni, spanioli, portughezi, francezi din vremea aceea cari înțelegeau să reformeze statul conform ideilor „filozofice” ale secolului al XVIII-lea, nu e de mirare, deci, că a chemat pe Sulzer.

Acesta visa lucruri mari: o Universitate care să se înființeze la București și unde el era să fie profesor de drept. Dealtfel existau doi bieți profesori de limbă latină, unul la Iași, care era silezian, și celalt la București, un sas, amîndoi trecuți la ortodoxie. Dar cu atît nu s-a mulțămit Alexandru Ipsilanti, care a introdus limba latină și limba franceză în programul cel nou al școlilor noastre.

Sulzer n-a ajuns ceea ce dorise; n-a ajuns secretar al domnului și n-a ajuns, cum ceruse, nici consul al Austriei în Principate. Primul consul austriac a fost, după ce Lașcarev fusese numit consul al Rusiei, Raicevich. Iar, cartea lui Sulzer fiind tipărită la 1781, înainte de numirea agentului, ni putem închipui ce soartă ar fi avut Raicevich dacă rivalul său și-ar fi scos cartea după data numirii lui.

După ce a văzut că nu se face Universitatea, că nu poate fi numit nici consul, Sulzer n-a plecat. Se pare că țara, dacă nu oamenii, i-a plăcut. Și a fost cineva care l-a sfătuit să rămînă aici și să caute un izvor de cîștig, anume nevasta lui, o săsoaică din Ardeal, din pricina căreia, iarăși, a adus o mulțime de insulte țerii, ea nefiind admisă la curte și boieroaicele nesocotind-o de treapta lor, deși li plăcea să-și schimbe hainele cu dînsa, ca să vadă cum li stă în portul apusean, pe care d-na Sulzer îl avea.

Atunci s-a apucat să călătorească prin țară. Se vede din cartea lui că a mers în toate sensurile. A fost,;pe la Craiova, la Orșova, de unde a trecut în statele imperiale. A fost și pe calea care duce în Ardeal, pe la Bran; poate că a fost și în direcția Teleajenului, căci spune cum, pe locul unde se varsă Prahova în Ialomița, treceau negustorii și arată ce puteau să pățească pe drum. E sigur că a făcut și drumul la Iași, unde a fost primit bine. S-a găsit în societatea lui Carra, a cutărui agent prusian, a unui profesor de limbi moderne, König, viitor consul al Prusiei. Împreună cu Carra, cu agentul citat și poate și cu Raicevich, a stat în tovărășia lui Alexandru Ioan Mavrocordat, pe care-l laudă foarte mult: acel domn al Moldovei care a fugit în Rusia (de unde: Firaris, în turcește), om foarte cult, care scrisese o comedie în grecește, în sensul literaturii franceze contemporane. La Iași n-a stat multă vreme, ca unul care umbla după afaceri comerciale. Pe urmă a trecut în Ardeal, prin regiunea Bacăului, pe la Ocna, la Trotuș, pe care le cunoaște foarte bine. Mai tîrziu s-a dus iar în Ardeal, unde a cunoscut pe Petru Maior.

Îi venise în minte și să încerce anumite exploatări agricole: se laudă că a introdus cutare și cutare mijloace noi de a lucra pămîntul. Se plînge apoi că într-un proces a fost înșelat, cum fusese înșelat și în alte domenii, și a făcut o arătare contra boierului Slătineanu, care avea de agent pe un anume Perticari, cu care fuseseră neînțelegerile. Avea turmele lui; el știe cum vin lupii la oi, cum își păzesc ciobanii turmele. E perfect informat și în materie de fa- oricare a brînzii, știind să osebească felurile de cașcaval, și deosebitele categorii de oi le descrie cu cele mai mici amănunte. Prețurile tuturor produselor din Principate îi sînt cu totul familiare. Se pare însă că în speculațiile lui n-a fost cu desăvîrșire fericit, așa încît, după ce a stat o bucată de vreme la noi, învîrtindu-se prin împrejurările încurcate ale epocei fanariote, care avea nevoie de oameni mai dibaci ca dînsul și mai puțin pretențioși, a plecat.

Din toate experiențele pe care le-a făcut în locurile noastre s-a ales, cum am arătat și puțin mai sus, cu un sentiment de ură împotriva românilor. Ii urăște supt toate raporturile. Deși în prefața cărții spune că urmărește numai adevărul și că acesta vrea să-l prezinte „națiunii lui iubite”, în calitate de „patriot”, citează îndată din scriitorii latini tot ce poate fi mai injurios pentru noi. Sfătuiește pe cetitori să creadă numai ce spune el cu privire la țerile noastre, iar nu ce se găsește în „broșurile franțuzești”, de care își bate joc. Caracterizează viața noastră prin formule ca acestea: „în țara aceasta nu e nici lege, nici putință care să oprească viciul, apăsarea, furtul și înșelarea. Aici se numește a cîștiga ceea ce în alte țeri s-ar chema ocupații imorale”. Oamenii aceia nu cetesc nici o carte. Gazetele sosesc numai domnului și secretarului lui. Nimeni nu are voie să se apropie de dînsele. Opiniile străinilor nu sînt ținute în samă. Oamenii sînt deci mai jos decît orice se poate închipui.

Boierimea i se pare o colecție de indivizi leneși, cari dorm cea mai mare parte din zi, nu pun mîna pe carte, n-au informații asupra afacerilor publice: oameni mincinoși, buni de nimic.

În ce privește clerul, fiindcă și-a pus în minte să nu găsească nimic bun la români, rezervînd toate laudele pentru natură, de care locuitorii ar fi nevrednici, clerul, zic, i se pare total rămas în urmă, și face cu privire la dînsul o singură excepție: vlădica de Rîmnic, învățatul Chesarie. Dar nu-i place nici o carte din tipăriturile religioase de la noi, cu toate acestea destul de frumoase, căci erau în acest tipar inițiale frumoase, frontispicii distinse, chiar pentru secolul al XVIII-lea, deși atunci arta era în decădere. Chesarie cetia Enciclopedia și era inițiat în lucrurile franceze din vremea aceea: avem de la dînsul scrisori prin care comanda în Ardeal să i se trimeată litere, să i se pregătească vreun frontispiciu ornat, „poarta” cărții; alegea și hîrtia cu foarte mare îngrijire.

În ce privește școlile, nu are nici o prețuire pentru ele, deși laudă pe Alexandru Ipsilanti și pe fiii lui, spuind despre beizadele că au fugit în străinătate ca să scape de ticăloșia de aici. Ni spune despre acești principi că știau franțuzește, că învățaseră și muzica europeană și că erau mult superiori mediului lor. Pe vremea lui Ipsilanti, dealtfel, se începe școala cea nouă, din care au ieșit oameni foarte distinși. Apoi, în acea a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, erau institutori francezi în multe din familiile noastre. Chiar Sulzer trebuie să vorbească lăudător de unii boieri, de pildă de un Balș, care fusese la Viena, de o sumă de boieri munteni din vremea aceea, precum Barbu Știrbei, cel din urmă din vechea familie, care a fost și la Karlsbad și a lăsat scrisori din care vedem că-i plăcea așa de mult pe acolo de nici nu voia să se întoarcă acasă, de unde nevasta să-i trimeată piese de îmbrăcăminte cum se fac la noi, și-l poftia să revie, iar el refuza, spunînd că se găsește bine între „duchi și duchese“ și cutare ambasador spaniol prinsese dragoste de dînsul. Alături de Știrbei este Ienăchiță Văcărescu, poetul, ale cărui ocupații literare Sulzer nu le cunoaște deloc, deși străbătuse țara întreagă. Împreună cu Văcărescu mai înseamnă cîțiva boieri și-i laudă pentru cultura lor. Această cultură o căpătaseră sau în familie sau la școli; deci nici pregătirea în familie nu era așa de rea, nici școlile nu erau astfel ca să nu poată produce oameni de cultură.

În ce privește negoțul, Sulzer spune că este în mîni străine, dar nu se ocupă prea mult de acestea, ci de perspectivele comerciale, mai mari, la care visa el.

Țeranul nu se bucură de nici un fel de prețuire la dînsul; îl laudă doar pentru faptul că e așa de viteaz, încît pune brațul în gîtul ursului care-l sfâșie pe obraz cu laba, că iese cu ciomagul înaintea lupului. Recunoaște apoi, cu multe rezerve, relativa frumuseță a femeilor de la țară. Încolo nici săteanului nostru nu-i acordă vreun fel de destoinicie, nu-i recunoaște aplicarea la artă; ba pretinde că toate săpăturile în lemn, în piatră le fac meșteri străini, bulgari, aduși anume pentru aceasta de dincolo de Dunăre. În cîntecul popular nu este nimic care să merite atenția unui om cu gustul format. Și reproduce bucăți, care într-adevăr sînt stupide, datorite unor dăscăleci de prin Ardeal, cari imitau literatura nemțească în ode către Maria Tereza, sau poezii țigănești dintre care unele știm de aiurea că le cîntau numai anumite femei de după perdele, – toate acestea reproduse într-un chip așa de greșit, în ortografia lui germană, încît e o adevărată trudă să se înțeleagă ce a vrut să spună.

În ce privește viitorul nostru, e foarte furios de cîte ori vede că se amestecă Rusia. Cum țarina avuse legături cu egumenul de la Argeș și cu mai multe personalități bisericești, de cîte ori are prilej lovește în aceștia, cari au servit de unealtă politicii moscovite în Orient. Laudă însă foarte mult pe boierul Pîrșcoveanu, care după războiul acela era să fie domn, făcînd parte din deputația trimeasă la Constantinopol ca să mijlocească obținerea unui firman de privilegii, tipărit apoi în românește pentru ca să i se creeze popularitate; dar pe urmă a venit Alexandru Ipsilanti. Pe Ipsilanti însuși, om foarte dibaci, Sulzer nu-l critică, și pe greci îi găsește totdeauna superiori boierilor noștri; ba, dacă se află o femeie mai supțire, mai inteligentă, el e sigur că face parte din aristocrația fanariotă. Totuși despre Pîrșcoveanu asigură că, de s-ar fi făcut domn, ar fi scăpat țara de greci și de ruși, aceasta însă pentru că era cu bune sentimente austriace. Se înțelege deci ce dorea scriitorul și în ce privește viitorul Principatelor: anexarea la Austria.

Aceasta este cariera lui Sulzer la noi, acestea sînt legăturile lui cu țara aceasta și acesta spiritul în care vorbește de societatea românească.

Să vedem ce spune despre țara însăși. Întîi, natural, o descrie. În această descriere el insistă, mi se pare, prea puțin asupra frumuseților naturale, care, cum se va vedea, impresionează foarte mult pe Raicevich, dar se ocupă mult de agricultură. Înșiră producția noastră de grîu, care era foarte puțină pe vremea aceea, și de alte păioase, și în același timp de porumb, cu privire la care sînt numai cîteva linii. Un capitol mai întins cu acest subiect ni-ar fi folosit desigur mai mult decît zecile de pagini cu privire la originile episcopatelor de Milcov și de Argeș, la rasa românilor, pe care firește nu o admite ca fiind latină, ci ar crede că sînt slavi cari au învățat latinește și, mutîndu-se din Peninsula Balcanică, au venit în locurile noastre, unde, astfel, n-au nici un fel de drept. Se ocupă apoi de caracterul tuturor locuitorilor, discutînd de cînd au venit țiganii, dacă evreii sînt mai vechi decît cutare epocă din evul mediu la noi, dacă ungurii sînt conviețuitori de la cutare dată ori ba, lucruri în care grămădește o mulțime de erudiție, ca unul care cetise, nu numai pe Cantemir, ci atîtea lucrări germane care aveau sau ba legătură cu țerile noastre ba pînă și manuscrise, ca al lui Hayton Armeanul din veacul al XIV-lea, și știa franțuzește, latinește, ceva grecește, pînă și limbile engleză și spaniolă, citînd pe Don Quijote în original.

Și adaug că cele trei volume tipărite sînt numai o parte din întreaga lucrare și că în manuscris mai este material pentru cel puțin două volume de istorie a Principatelor propriu-zisă.

Revenind la partea descriptivă, mai importantă, Sulzer vorbește de păduri și apoi de animale. Partea aceasta din urmă este mai folositoare decît cealaltă. Se pare că el însuși a făcut la noi mai mult crescătorie de vite decît altceva. Dă astfel prețuri care sînt interesante: o vacă cu vițel costă 6 lei, o păreche de boi 20 lei, o păreche de bivoli 36–50 de lei. Și de la el aflăm că în Basarabia se pregătea foarte multă pastramă în salhanale și că se transporta la Constantinopol. În ce privește oile, numai din Ardeal vin peste 500 000, care plătesc trei parale de cap ca oierit, și la 1777 oieritul aducea 250 000 de lei venit. La această dare erau supuși și boierii, cari aveau însă 400 000 de oi scutite. Numărul total al oilor în Țara Românească era de două milioane și jumătate, pentru amîndouă principatele de patru milioane. Cît privește prețul, oaia ordinară se vindea cu un leu, țurcanele mult mai scump. Porci sînt mulți: fiecare casă de țeran are patru pînă la zece, pe lîngă vreo douăzeci de păsări, între care mulți curcani. În adevăr țeranul trebuia să meargă la boieri cu poclon, și, dacă ar fi trebuit să ducă un miel, îl costa mult mai scump: atunci prefera să aibă curcani la îndemînă.

Trecînd la pești, Sulzer înseamnă că morunul se prindea, nu numai în părțile de jos ale Dunării, ci și la Porțile de Fier: într-adevăr dintr-o danie a lui Vodă Vladislav din secolul al XIV-lea, pentru mănăstirile din Vodița și Tismana se vede că regiunea dintre Porțile de Fier și Celeiu era foarte bogată în pescărie. Ocaua de morun costa acum numai șase crăițari.

Pasagiul din Sulzer despre albine este în adevăr interesant: cutare boier Cantacuzino avea pînă la 13 000 de stupi, și albinăritul în Moldova producea 200 000 de lei. În Muntenia, e drept, albinăritul era mult mai puțin răspîndit decît în Moldova, unde forma un izvor de căpetenie. Vorbind și despre păsările sălbatece, spune despre privighetori că după afirmația sașilor privighetorile de dincoace au cîntecul mai frumos decît cele din Ardeal.

Cu privire la vii, scriitorul are cifre în adevăr prețioase. Înseamnă o mulțime de podgorii care nu mai au astăzi nici o importanță: Valea Fetei, Poieni, Cernătești, Filipești. În Țara Românească se produceau pe fiecare an 50 de milioane de ocă și într-un an bun și 75 de milioane.

E întins capitolul care tratează despre minerale. Și aici se spune că minele nu se exploatează din cauza turcilor, dar se pomenesc vechile lucrări. Se descriu apoi salinele, cu oarecare indicații în ce privește petrolul și aurul. Ajungînd la populație, Sulzer o evaluează pentru Muntenia, pe baza impozitului pe case, și, cum se socotesc de obicei cinci oameni la o casă, ar fi 300 000 locuitori în toată țara, cifră inferioară realității și care nu se poate admite.

Trecînd la deosebitele categorii de locuitori, el dă lămuririle pe care le-am arătat la început în legătură cu viața autorului.

O întreagă parte din carte este consacrată limbii românești. Sulzer e contra introducerii literelor latine și duce o întreagă polemică cu învățații români din Ardeal, cari încercaseră aceasta.

Știe cîte ceva despre literatura noastră, dar am arătat cîtă înțelegere putea să aibă pentru dînsa. Despre înfățișarea vieții politice, mai ales despre ceremonii, despre dregătorii are multe pagini, dar datele lui sînt copiate în cea mai mare parte sau din Cantemir sau din acel general rus, Baur, a cărui carte s-a tipărit în limba franceză, și care cuprinde informațiile date de boierul Mihail Cantacuzino, apoi general în Rusia, același care a clădit biserica Schitul Măgureanu din București, așa de odios refăcută azi.

Obiceiurile populare sînt expuse pe larg, plecînd de la Cantemir, căci experiența personală a lui Sulzer este foarte mică. Disprețuind poporul acesta, avînd legături cu dînsul numai în straturile superioare sau în cele cu totul inferioare, ciobanii lui, el nu se poate apropia de noi cu dragostea cu care s-a apropiat un Del Chiaro sau cu sentimentul de frăție națională cu care se apropie de moldoveni feciorul de domn Cantemir. Și, la Sulzer, nu putem întîlni lucruri care s-ar adăugi la cele ce am găsit la ceilalți. Ici-colo doar cîte ceva nou cu privire la dansul călușerilor, la jocul „cătănesc” și „mocănesc”, la cel „țigănesc”. Hora nu-i place.

În materie de muzică se pricepe. Are deci o lungă discuție cu privire la muzica turcească și la cea românească. Dealtfel omul era înzestrat cu o mulțime de calități, fiind și un desemnator bun, așa încît la cartea lui sînt anexate o serie de reproduceri grafice care nu sînt lipsite de importanță: un plan al Bucureștilor, o hartă a Țerii Românești, care n-au fost cercetate, supt raportul tehnic, pînă acum, deși merită fără îndoială o astfel de cercetare: mai ales planul capitalei, cu indicația caselor boierești și a bisericilor.

Adaug că el a ținut să dea și o descriere geografică a tuturor apelor, ținuturilor, tîrgurilor și chiar satelor mai importante, dar nicăiri nu vedem ceva de mare importanță. Chiar pentru București, pe care l-a cunoscut bine, are abia cîteva pagini, scrise fără nici un fel de pătrundere.

La Raicevich, avem a face cu un om de treabă, modest, deși avea foarte multe cunoștințe, fiind și medic și foarte capabil în domeniul economic, ca unul care a fost apoi în stare să ocupe bine și cu folos demnitatea de întîi agent consular austriac.

Acestui simpatic slav italianizat, cu mintea deschisă, cu simț al proporțiilor, nu i-ar fi trecut prin cap să facă o carte în cinci volume privitor la țerile noastre, deși le cunoștea foarte bine. A luat deci esența lucrurilor privitoare la dînsele și le-a înfățișat în forma cea mai plăcută. Cartea, mult întrebuințată, tradusă și în franțuzește, a apărut la 1788 la Neapole, supt titlul modest de Osservazioni sulla Valachia e Moldavia.

Raicevich a stat unsprezece ani în țară și dovedește că a folosit acest timp pentru a cunoaște istoria românilor fără să fi umblat prin izvoare și fără să încerce o critică istorică. Vorbește de timpurile vechi și a umblat prin lucrări de erudiție ungurească; ba citează și pe Tacit. Monedele antice îi sînt cunoscute, și s-a informat despre rămășițile romane; urmărește Calea lui Traian pînă la Tighinea.

Ocupîndu-se de limbă, spune că este de origine latină deși conruptă. Umblă prin cronici ca să caute începuturile neamului românesc și culege pe acolo calomnia că s-au ales cei mai stricați și femeile care li corespundeau. Colonii n-au avut noroc din cauza secolelor întregi de pradă. Dar sînt și intuiții de adevăr; de exemplu, cînd se vorbește de legăturile noastre cu regii unguri, cari se intitulau „ai Cumaniei și Valahiei”, el observă că pe vremea aceea aveam juzii noștri și tot ei au format temelia pe care s-a clădit statul de mai tîrziu. A umblat prin toate orașele mai însemnate de la noi și a cules ici și colo informații istorice, citînd inscripții de la Argeș, diplome de la mitropolie, portretul lui Mircea cel Bătrîn de la Cozia.

Partea istorică este în general foarte scurtă, și Raicevich e mai important pentru secolul al XVIII-lea, dînd informații folositoare, precum e lista grecilor omorîți pentru intrigile lor în legătură cu țara noastră; el laudă aici pe Nicolae Șuțu, unul dintre dînșii.

A doua parte cuprinde descripția țerii. Raicevich știe românește, și el are și cuvinte în limba noastră, „Țara Românească” și „Dîmboviță apă dulce”; știe că țeranului neliber i se zice la munteni „rumân”. Face și etimologii naive. Aspectul natural îl încîntă: cîteva din cele mai frumoase descrieri ale regiunilor noastre se întîlnesc astfel la Raicevich; serile de mai, cu cîntecul privighetorilor, sînt înfățișate cu mult sentiment.

Producția țerii e destul de bine analizată, dar fără bogăția de amănunte a lui Sulzer. Se prezintă a,poi unele statistici. Scriitorul soeoate patru milioane de oi în ambele principate, cifră care se potrivește cu a lui Sulzer, deși Raicevich nu l-a putut copia pe acesta. Se dau și prețurile: o oaie se vindea cu 1–2 lei, mielul cu 12–15 crăițari (pielea de miel era întrebuințată la islice și, pentru cele mai scumpe, se cerea pielea de miel nefătat, care se plătea și pînă la 150 de lei, dacă era de o anume coloare). Pe caii din Moldova îi laudă foarte mult. Arată comerțul armenilor din Galiția cu vite și cai din părțile noastre, într-un timp cînd remonta multor țeri vecine se făcea la noi (cea prusiană, cea saxonă, cea polonă). Armenii aceștia cumpărau vitele slabe pentru a le îngrășa în țară.

Urmărind mai departe bogățiile țerilor noastre, se spune că 300 000 de iepuri se vînau pe an în Țara Românească și 200 000 în Moldova: pielea se întrebuința pentru a se face căciulile pe care le purtau evreii din Galiția, mai ales cei din Brody. Afară de aceasta mai vorbește de minerale, de silitră, din care se vindeau pe an 20 000 de ocă la Constantinopol, de chihlimbarul din regiunea Buzăului.

Partea despre comerț e bogată: după dînsul exportul nostru cuprinde 5–600 000 capete de oi pe an. Se mai exportă brînză, pastramă, vite. Veneau negustori din Constantinopol, turci în parte, să le cumpere aici la noi. Ca negustori, pe lîngă greci și turci, erau cei din Trapezunt și lazii din Asia Mică, foarte pretențioși și supărători.

În Polonia trimeteam 20 000 de cai pe an prin Mohilău, prețul fiecăruia fiind de la 13–15 galbeni. Armenii scoteau în fiecare an 5 000 de boi, 6 000 de vaci pentru Breslau. Se vindeau apoi 50 000 de ocă de ceară anual. Dealtfel în prefața volumului X din colecția Hurmuzaki am adunat pe materii ce se poate ști despre fiecare obiect de export.

Să adăugim că vinul trecea din Muntenia în Ardeal, sașii preferînd pe cel din regiunea Piteștilor. Vinul din Moldova, mai ales de Odobești, se ducea la ruși prin cazaclii, cari, cum am avut prilejul să arăt și aiurea în această carte, la Odobești au lăsat o biserică făcută pe la 1770. Odobeștii avînd legături cu Rusia, am întîlnit în Putna și numele a doi români cari au fost streliți în corpul pe care l-a desființat Petru cel Mare.

Partea privitoare la impozite e foarte bine tratată, Raicevich avînd la îndemînă tot felul de informații.

Iată venitul domniei pe vremea lui, afară de bir, de ocne și de vămi: de la oierit 280 000 de lei, de la dijmăritul care se lua pe albine 70 000, de la vinărit 60 000. Tutunăritul dădea 60 000 lei împreună cu darea pe sare cu mărunțișul și pe fum, fumăritul. Se obținea, în total, pe an pentru domnul muntean un venit de 3 500 000 de Iei.

În comparație, la 1767, capitația aducea 1 310 000 de lei, iar la sosirea fiecărui domn se luau încă 150 000 de lei. Ierbăritul producea 225 000 de lei, albinăritul 65 000, vinăritul 75 000, ocnele 150 000, vămile 100 000. Se vede de aici în ce progres era țara noastră dacă, imediat după război, putea să adauge cu un milion de lei venitul domniei fără noi impozite.

Din acești bani se luau: tributul 300 000 de lei, la confirmare 750 000, bairamul 60 000. În total cheltuielile erau de la 1 860 000 lei, iar restul rămînea în punga domnului.

Pentru Moldova birul era de 1 800 000 lei, albinăritul de 120 000 de lei, vinăritul 200 000, oieritul 170 000, ocnele 300 000, vămile 200 000 lei. Deci mai puțin decît Muntenia, căci Moldova nu s-a ridicat niciodată, nici supt raportul producției, de pe urma acelei jumătăți de veac, cît fusese teatrul războiului dintre poloni și turci, după care au urmat războaiele între ruși și turci.

Cheltuielile erau acolo următoarele: tributul numai 65 000, la bairam 60 000, la „obrazurile știute” (fondurile secrete) 250 000, dobînzile la împrumuturile neplătite 68 620. Dar, pe lîngă cheltuielile mărunte ale curții, se prevedea o sumă pentru văduvele celor care au servit țara, un fel de „recompense naționale”; 4 200 lei se dădeau la dascălii cari veneau de Anul nou să felicite pe domn. O sumă era destinată pentru îngrijirea mormintelor domnești, ceea ce era foarte onorabil. Apoi pentru „trupa națională” se cheltuiau 71 520 de lei, ceea ce este relativ foarte mult: pentru levenți, altfel de armată, 20 305 lei. În sfîrșit era un fond pentru muzica turcească. În general domnul Moldovei cheltuia 1 123 859 lei.

Ca populație, Raicevich socotește pentru amîndouă țerile un milion de locuitori, adecă mai mult decît Sulzer, evaluția lui fiind chibzuită mai cuminte. Locuitorii creșteau prin venirea de pribegi din Ardeal, din Bulgaria, din Serbia, și foarte mulți ruși din Polonia, care-și fixau locuința în Moldova. Bulgarii, care veneau în România și înainte de Ipsilanti, se așezau în regiunea de baltă, cum spune Sulzer.

Chiar și supt raportul cultural Raicevich e bine informat. El cunoaște cîteva cărți din cele mai vechi ale noastre, și le apreciază mult mai bine ca Sulzer, deși acesta avea o bibliografie mult mai întinsă. Pomenește de școlile întemeiate atunci, știe de influența franceză, mai nouă, care se exercită la noi și zice între altele: „Limba franceză este foarte mult en vogue, și sînt multe femei care o vorbesc“. Are știri despre tipar. Noțiunile lui despre limbă sînt juste, dar, în cît privește obiceiurile populare, se adresează mai mult lui Del Chiaro, care scrie în aceeași limbă ca dînsul. Pe boieri nu-i maltratează, cum făcea Sulzer, deși acesta făcuse afaceri cu dânșii. Îi critică însă pentru luxul lor, spunînd că purtau haine care costau pînă la 3 000 de lei: știe însă că Grigore Vodă Ghica din Moldova a întemeiat o fabrică de postav lîngă Iași și că a impus boierilor să umble în postavul fabricat în țară.

Raicevich prețuiește mult masa boierilor, pe cînd și Sulzer afirmă toate năzdrăvăniile, cu privire la bucătarii țigani și la muștele nenumărate din felurile servite.

XIII. DOI CĂLĂTORI AUSTRIECI: SULZER ȘI RAICEVICH