XXI. Alți călători supt Matei Basarab și Vasile Lupu

Iată încă doi călători cari au fost în Moldova lui Vasile Lupu, călători foarte puțin cunoscuți și aproape neîntrebuințați, iar un al treilea, abia descoperit, tratînd despre înfățișarea principatului muntean în domnia urmașului lui Matei Basarab, Constantin, și el Basarab, pentru pretențiile la descendența lui din vechea dinastie, dar zis și Constantin Cîrnul, pentru că, fiind pretendent la tron, i se „tăiase nasul”.

Avem întîi cele spuse de un general unguresc din Ardeal care a jucat un rol foarte important pe vremea lui și care, la isprăvitul carierei, a ajuns și prinț al Ardealului, unde, om foarte viteaz, a stăpînit puțină vreme, murind pe cîmpul de luptă, după o mare înfrîngere, într-o seară de iarnă, cînd trupul lui a fost găsit alături de cele, numeroase, ale tovarășilor săi căzuți. E Ioan Kemény, care ni-a lăsat și însemnări de cele văzute la noi, precum și amintiri privitoare la captivitatea lui la tatari după o expediție la care domnii noștri Gheorghe Ștefan, urmașul lui Vasile Lupu, și acel Constantin Basarab, au participat și ei. După această expediție din 1657 a lui Gheorghe Rákóczy al II-lea, Kemény, prins de tatari, a descris cele pățite în robie cu amănunte destul de interesante pentru ca povestirea lui să fie tradusă și în românește, de un contemporan1.

Kemény János știa ceva românește. El avea legături, pe care nu le putem toate fixa, în Moldova și chiar în Țara Românească, așa încît, cînd era vorba să se trimeată o solie secretă printr-un om de importanță, care să aibă înfățișare și, pe lîngă aceasta, un om avînd prieteni în țerile noastre, prințul Ardealului se adresa de preferință lui Kemény. Astfel el a fost trimes și ca general la 1637, ca să apere pe Matei Basarab de cea dintîi năvălire pe care a făcut-o în Muntenia Vasile Lupu. Plecat din Făgăraș, a trecut pasul Buzăului cu o oaste alcătuită în cea mai mare parte din secui. Vasile Vodă, din cauza împrejurărilor defavorabile în care se dezvolta întreprinderea lui, s-a retras, și n-a fost nevoie de luptă.

Aceasta se poate considera ca întîia călătorie a lui Kemény în părțile noastre, mărgenită la un scurt drum fără rezultat. După trecere de cîțiva ani însă, la 1644, Vasile Lupu a avut față de Rákóczy, un om foarte de treabă, care a întreținut legături cinstite cu țerile noastre, observate și de o parte și de alta fără atitudini de suzeran și vasal, o purtare care nu i-a plăcut prințului ardelean, și acesta a trimes atunci pe Kemény să facă anumite mustrări, sprijinite pe acte, pe scrisorile înseși de legătură între Moldova și Ardeal, redactate, spune memoriul, și latinește și românește. Căci, adăugim, era o vreme cînd documentele diplomatice românești apar destul de des, alături de inscripțiile din biserici, care se făceau odinioară slavonește numai. Așa fiind, atunci, la 1644, Kemény pătrunde în Moldova cu această misiune, întovărășit de Acațiu Barcsai, care a ajuns pe urmă principe al Ardealului, un nobil de origine românească (János = Akos, dar și „Iacoș” i se zicea de-ai noștri).

După aceea Kemény, trimes de noul prinț al Ardealului, Gheorghe Râkôczy al II-lea, trufaș și nestatornic domn, a ținut să ia parte la căsătoria fetei celei mai mari a lui Vasile Lupu, Maria, cu unul dintre cei mai puternici seniori lituanieni, Ianus Radziwill. Căci în Lituania nobilimea era rusească și de religie ortodoxă: unii lituanieni trecuseră la catolicism, dar familiile cele mari rămăseseră ortodoxe, cu toate că vorbeau polonește, și au făcut parte din aristocrația polonă pînă la sfirșit.

Invitația de căsătorie ni s-a păstrat, anume cea trimeasă principelui de la Berlin sau, cum se zicea atunci, de la Colonia pe Sprea. E datată 1 novembre 1644, iar nunta a avut loc la 5 februar 16452.

Solul întră pe la Trotuș. Îl întîmpină un boier, viitorul mehmendar, care caută pe oaspeții de samă la graniță chiar. Îi aduce caii, și pornesc. Aproape de întrarea în capitală, iese înainte marele vistier cu carăta domnească și-i duce la un conac pompos. Iarăși să dă un ospăț, la care se văd vasele acelea de argint. Kemény are prilej să vorbească românește cu voevodul.

În această nouă călătorie Kemény a fost întovărășit nu numai de Barcsai, care probabil știa foarte bine românește din cauza originii sale, și de un Mariassy Istvân, împreună cu alți nobili unguri. Din partea lui, mirele venise cu suită foarte numeroasă de oameni foarte bogați, ca unul care juca un rol important în regatul polon.

Avea o suită de 2 000 de poloni, o mică armată care întovărășa pe pețitor. Trimesul ardelean face o comparație între felul cum erau îmbrăcați ai lui și felul cum erau îmbrăcați polonii și boierii moldoveni. Și de aici se vede că Vasile Lupu avea o curte de o strălucire extraordinară. Om foarte bogat, stăpînind multă vreme, avînd ceea ce se cheamă geniul financiar și, pe lîngă aceasta, o mare mîndrie, care-l făcea să se considere ca un pretendent posibil la coroana Bizanțului, – odată polonii voiau să facă o expediție cruciată în contra Constantinopolului, și el se visa în situația pe care din scrierile pe care grecii i le adresau lui Vasile se vede că în dorințile lor i-o atribuiau –, dătător de legi, după Basilicalele altui Vasile, Bizantinul, domnul Moldovei nu se lăsa biruit de nimeni în ce privește luxul.

„Într-adevăr”, spune Kemény, „pe curtenii lui vodă nu-i întreceau polonii în frumuseța și bogăția îmbrăcăminții.” Erau înveșmîntați în haine de mătasă, purtînd blănuri scumpe de rîs (linx).

Invitații erau de două feluri: poloni, cari reprezintau în ce privește cultura socială ceva mai mult decît ungurii din Ardeal și poate, supt anume raporturi ale politeței occidentale, deosebită de cea orientală, ceva mai mult decît noțiunea vieții sociale de la noi. Prin urmare a fost o parte din masa aceasta și pentru poloni. După ce au plecat ei, pe urmă a venit partea cealaltă, pentru vodă și pentru invitații lui unguri. Au început să bea din nou cei ce rămăseseră, și-au băut, spune Kemény „pînă li s-a urît». Apoi vodă, politicos față de reprezintantul craiului ardelenesc, un vechi și bun prieten, s-a grăbit să conducă pînă la scară pe oaspete. Acesta, care știa ce se datorește unui prinț stăpînitor, s-a împotrivit spuind: „mai bine să mă culc aici”, iar Vasile Lupu, care urma politeța Bizanțului, a ripostat: „mă culc și eu aici dacă te culci dumneata”.

Se descrie apoi și masa de nuntă. Mîncările erau foarte bine gătite, după datina polonă, nu cea turcească, – domnul gîndindu-se la stomacul ginerelui și al invitaților lui; erau și multe plăcinte, care, acestea, nu sînt polone. Mîncările se serveau în vase de argint, despre care ni putem face o idee prin ce s-a păstrat în anume biserici ale noastre (la Sf. Gheorghe Nou din București, la Sf. Sava din Iași, de unde s-a luat model pentru blidele de argint ale curții noastre), ca anafornițe lucrate în secolul al XVII-lea în Ardeal, care se află depuse la Muzeul din București.

La masă se dădeau și reprezintații de acrobați, de „pehlivani”3, de origine și de modă orientală, pe care-i întîlnim deseori, cu aceleași „piese de rezistență”.

Deosebi se pornește jocul: femeile nu iau parte la petrecere la un loc cu bărbații. Astfel și danțul, hora de nuntă, se făcea afară, în piață, – ceea ce se constată dealminteri și din alte descrieri, de pildă la cronicarul Neculce din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Înainte de masă cincizeci-șeizeci de fete danțează pentru plăcerea oaspeților, cari n-aveau voie însă a se amesteca în joc, ci se uitau numai de la fereastră. Înaintea acestor fete și poate jupănese „sărea cît putea un stolnic bătrîn, cu ișlic în cap și toiag în mînă”, marele maestru de ceremonii de atunci.

Mîncarea femeilor se făcea dealtfel în odăile doamnei, care avea o întreagă organizare a ei, în legătură cu practicile bizantine și cu viața turcească pe care o imităm.

Judecînd în total această nuntă, Kemény spune: „a fost pompă mare și bogăție în toate, nu ca la niște barbari români, ci întocmai ca la un rege creștin”.

Îndată după aceasta se înfățișează alaiul de întîmpinare al nuntașilor cari vor pleca. La jumătate de milă distanță domnul, călare pe un cal frumos, cu șeaua, frîul, scara, hățurile toate de aur, – ceva din splendoarea domniilor noastre de odinioară, se poate vedea, o spunem în treacăt, și în aceea că [în] mormintele de la Argeș, descoperite de d. Virgil Drăghiceanu, s-au găsit nebănuite bogății de mărgăritare, de inele cu pietre scumpe, de paftale sculptate, care arată că era o strălucire regală încă din cele mai depărtate timpuri, cînd principatul muntean era redus la o mică bucată de munte cu teritoriul încunjurător. În Moldova din veacul al XVII-lea ni putem închipui că erau mijloacele de a întreținea acest lux, nefiind lucrări de utilitate publică care grevează un buget modern.

Cușma cu care e înfățișat de obicei în portrete Vasile Lupu avea la surguciu o turcoază și cinci diamante. Toată imbrăcămintea se evaluează la 40 000 de taleri.

În ce privește partea religioasă a ceremoniei, ni se spune că slujba nunții a fost oficiată de unul dintre cei mai însemnați reprezintați religioși ai românilor din toate timpurile, Petru Movilă, fiul lui Simion Vodă, și fratele acelui tînăr domn înmormîntat la Dobrovăț lîngă Iași, care Petru Movilă s-a așezat în Polonia, unde a ajuns mitropolit de Chiev, interesîndu-se totuși de Moldova în care avea moșii și întreținlnd legături cu rudele lui, ba încă influențînd asupra organizației și spiritului bisericii moldovenești, asupra științei și artei, asupra tipografiei din Moldova de atunci. Deși el reprezintă pretențiile posibile ale unei dinastii care nu mai domnea asupra țerii, mitropolitul a trecut peste amintirile de familie pentru a veni și a lua parte la această ceremonie; poate că aceasta n-a făcut-o însă atîta pentru Vasile Lupu, cît pentru Radziwill, unul dintre principalii seniori ai Poloniei, de care atîrna atunci și Chievul. „Nu credeam”, spune Kemény, „să fie între dînșii oameni atît de învățați.» Și se gîndea probabil și la mitropolitul Moldovei, Varlaam, om foarte distins, ori și la cîte un prelat grec din acei cari găseau oploșire în Moldova.

La plecare, i s-a dat de domn, cum era obiceiul să nu plece nimeni cu mîna goală, o manta cu guler de blană, cai, turcești probabil, și giuvaiere de turcoaze4.

După Historia Moderna Europae a lui Eberhard Happelius (Ulm, 1692), Maria lui Vasile Lupu apare ca „o jupăniță de statură mijlocie, dar frumoasă, de înalte și întinse legături și cu plăcute moravuri». Proiectul căsătoriei cu Janus Radziwill e aprobat de mama cneazului și de regele Poloniei. Îndeamnă și episcopul de Przemysl, Trzebinski, care fusese ajutat de domn în robia la Poartă. Fiind nevoie de un mijlocitor princiar străin, se recurge la prințul ardelean, prieten al familiei Radziwill, la care se trimet un Sienicki și un Ottenhausen. Dar neînțelegerile dintre Moldova și Ardeal pun piedici. Și, cînd vine propunerea direct din Polonia, se fac greutăți, răspîndindu-se zvonul că și marele cneaz muscălesc ar fi cerut pe Maria. O solie, compusă din Mirski și Mierzinski, un ofițer și un consilier, duc fetei, cu inelul de logodnă, casete de agată și opal, o oglindă, ca daruri, iar lui vodă o sabie aurită, puști de lux, ceasornice. Ei aduc în schimb portretul princesei. Urmează solii moldoveni Catargiu vistierul și Ianovici, cunoscutul boier știutor de latinește. Radziwill pleacă, aducînd o suită de șaizeci de persoane cîte cu zece slugi, două sute de călăreți, două sute de cazaci și două sute de dragoni, plus mușchetari. La 29 ianuar 1645, el e în Moldova. La Hotin îl așteaptă Toma Cantacuzino și Iordachi Șătrarul cu „patru companii pedestre și șese călări“. La o milă de Iași apare domnul cu solii ardeleni și oastea de 12 000, „de deosebite nații“. I se dă lui Radziwill „calul de ginere“. În cale turcii fac exerciții pe cal și joacă geridul; se face și „pehlivănia“ de a prinde săgeți cu mîna, de a le culege de jos, de a sări pe cal în picioare. Se dau și priveliști de luptă între ieniceri și străjerii lui vodă. Și comedia turcească se reprezintă cu muzică. La întrarea în curte se dă drumul tunurilor, un peic fiind ucis de o schijă. La 5 februar nunta la biserică; „după obicei“ tatăl lipsește. Petru Movilă slujește lîngă mitropolit. Sînt de față soli poloni, brandeburgenzi, curlandezi, ardeleni, munteni, delegatul patriarhului din Constantinopol. În prima zi se oferă darurile regelui și altor prinți străini, ale delegaților senatului polon, a doua zi ale moldovenilor, a treia zi ale orășenilor din Ardeal și Moldova. Masa „e mai mult decît regală”: „nici cel mai mare monarh nu s-ar fi rușinat a o da”. Se dă de mîncare și în case private. O săptămînă se hrănesc slugile în bani. Serbarea urmează douăsprezece zile, cu muzica turcească, venită anume din Stambul, cu pehlivani și circasieni, cu danț, și de femei. Se iau cetăți meșteșugite. Se văd monștri și animale curioase, în luptă cu uriașii; se farmă pietre cu ciocanele pe trup de om, se atîrnă pietre de moară de părul tuns al actorilor, se joacă pe funie. Artiștii îngenunche înaintea lui vodă și-i sărută poala; după care vistierul îi plătește, împărțind și caftane de călărie. Femeile stau la masă deosebit.

La 16 februar noii căsătoriți pleacă la Varșovia.

Fata a doua a bogatului și luxosului Vasile Vodă al Moldovei, Ruxandra, născută din căsătoria cu Tudosca Bucioc, era de măritat, și se ivise ideea căsătoriei cu Sigismund, fiul lui Gheorghe Rákóczy, fiu care n-a domnit. Dar, întîmplîndu-se ca tocmai atunci să moară Rákóczy bătrînul, Vasile Lupu a trimes înștiințare lui Sigismund că încetează înțelegerea de căsătorie. Nu știa vodă că peste patru ani numai o să fie silit să-și dea odrasla, nu după un fercheș prinț ardelean, ci după urîtul și sălbatecul la înfățișare, fiu de cazac care a fost Timuș, la căsătoria căruia venim acum.

Nunta Ruxandei cu Timuș e înfățișată într-o descriere cari ni dă mai larg decît oriunde aiurea înfățișarea unei nunți românești de atuncea. Ea se găsește în limba polonă, ca și într-o versiune germană contemporană.

Timuș, întîi, prădase Moldova; astfel pețise el pe fata lui Vasile Lupu. Pentru că n-avea încredere în domnul căruia-i făcuse atîta rău, el ceru garanții speciale: viitorul socru să-i trimeată înainte pe unul din cei mai însemnați boieri ai țerii, pe Toma Cantacuzino. Acesta se duce pînă la Iampol și-i aduce o carătă cu șase cai și tain pentru tot timpul cît va călători în Moldova. Timuș cere însă să i se mai trimeată încă pe cineva, pe fratele lui Vasile Lupu, hatmanul Gheorghe. Și numai cînd cazacii au avut pe acești doi ostatici, s-a hotărît Timuș să-și continue drumul, întovărășit de rudele lui, niște rusoaice foarte necrescute, leneșe, grase și bețive, avînd o totală necunoaștere a tuturor obiceiurilor curții, căci se va vedea ce s-a întîmplat, în timpul nunții, cu aceste druște.

La 26 august 1652 s-a făcut plecarea. S-a străbătut Basarabia prin Bălți; Prutul s-a trecut la Sculeni. La Iași întîmpină vodă împreună cu boierii. Pentru a arăta de ce mijloace militare dispunea, ajunge să știm că Vasile era însoțit de 8 000 de oameni pe care-i avea numai la curtea lui. În fruntea alaiului stau opt cai împodobiți foarte frumos turcește, și, spune această scrisoare, Vasile s-a înfățișat „ca un vrednic monarh și potentat, a cărui vitejie n-o poate descrie în destul”. Timuș, din partea lui, avea 3 000 de cazaci, cu cai detestabili, dar cu îmbrăcăminte destul de convenabilă, pentru că era din pradă: cazacii jăfuiseră pe poloni. Avea și muzica lui specială, cobzari ucrainieni, cari ziceau cîntece speciale rusești.

Îndată ce s-a înfățișat această trupă, oastea Moldovei a cuprins-o de o parte și de alta, pentru „a ținea alinierea“, dar poate și pentru a împiedica pe cazaci să-și facă meșteșugul obișnuit. Mai tîrziu, însă, cînd au scăpat de supraveghere, aceștia au dat năvală prin prăvăliile evreilor din Iași – una din cele dintîi pomeniri ale acestei populații în Moldova –, au prins dintr-înșii și nu li-au dat drumul decît după răscumpărare, pretinzînd că-și răzbună pentru asupriri sociale ucrainiene.

Întîmpinarea între viitorul socru și ginere amintește una din secolul al XIV-lea între împăratul Ioan al V-lea Paleologul, silit să-și mărite fata după un emir turc din Asia Mică, și acesta. Se scoboară de pe cai; Vasile sărută pe Timuș care făcuse cum putuse pentru a merita această dovadă de iubire. Vodă, om care cunoștea mai multe limbi, ține un discurs; Timuș, foarte simplu, habar n-avea cum să răspundă, dar era însoțit de pisarul său, un polon, Wychowski, care făcea toate cuvîntările.

Pe urmă alaiul întră în oraș. Timuș purta o haină roșie-cîrmuzie și o mantie de mătasă cu soboli. În ceea ce privește înfățișarea fizică, era „un individ tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic de stat, destul de voinic, dar grosolan”. După dînsul veneau carătele lui, o căruță cu bagaje și patru sute de alte căruți simple, cu care făcea negoț de sare, întrebuințînd prilejul nunții. Ofițerii lui aveau cai buni, împodobiți cu argint, cu aur și mărgăritare la șea și hățuri; ei înșii erau îmbrăcați polonește.

În momentul cînd intrau în oraș, începu să cînte muzica turcească, și în același timp, vechea noastră muzică turcească, aceea care a întovărășit și pe Mihai Viteazul cînd și-a făcut întrarea în Alba Iulia: viers românesc din strună țigănească. Tunurile tunau.

După aceea oaspetele e dus la apartamentele speciale ale domnului, unde-i e înfățișat acel care era bucuria și mîndria lui vodă, moștenitorul tronului, tînărul Ștefan, care mai tîrziu a ajuns și el domn al Moldovei, un domn alintat, furtunatec și nenorocit. Vasile ține un discurs; răspunde iarăși secretariul lui Timuș.

Este, desigur, în descrierea polonă și o notă satirică față de cazaci, și de aceea poate că ar trebui ca din ridiculul înfățișării să se mai elimine cîte ceva. Pe urmă a început, în „sîrba” lăutarilor, jocul fetelor, iar Timuș, cu Wychowski și Fetera, șef al oștii lui, a fost încredințat unor paji, unor copii de casă, pentru a-l curăți și servi; și anumiți boieri îi stăteau la îndemînă. Iar el s-a așezat și a început a-și curăți unghiile, ceea ce nu prea era în obiceiurile domnești, pe cînd cazacii, băgîndu-se prin vii, încep să prade în jidovime.

Ca alt act al căsătoriei vine masa. Timuș se face așteptat. Apare, în sfîrșit, îmbrăcat în costum polon convenabil. Se așază lîngă domn. Cînd se ridică păharele, tunurile bubuie afară și lăutarii cîntă, – cei turcești și cei românești pe rînd. Pehlivanii turci apar, și fac tumbele lor.

Sîmbătă, Timuș se gătește de nuntă. Iarăși jupănițele și fetele întind danțul lor în spațiul liber dinaintea curții. Timuș se așază la o fereastră și, cum era mare iubitor de tutun, fumează – ceea ce, iarăși, nu era în obicei – privind la fete.

Duminecă se face apoi al treilea danț, tot numai de femei; bărbații nu joacă. Dealminteri danțul femeilor în Moldova era ceva peste obiceiul Răsăritului, pentru că acolo jocul se făcea numai de profesioniste, cu purtări rele, ca baiaderele Indiei. La noi erau vechi datini tracice, trecute la poporul nostru.

După acest al treilea danț se merge la biserică. Timuș e călare pe un cal turcesc împodobit cu pietre scumpe. Hainele ce le poartă și surguciul de la șlicul din cap sînt date de vodă. Așa era obiceiul: socrul dădea ginerelui haina cu care se înfățișa la biserică5. De o parte și de alta a mirelui călărește cîte-un copil de casă și cîte-un boier. În genunchi și el și mireasa fac declarațiile cerute de rit și, cînd se întorc la curte, Timuș își sărută nevasta. Atunci îi era îngăduit. În momentul acela începe din nou muzica, tunurile bubuie. Ruxanda, care nu putea fi încîntată că are un astfel de soț, începe a plînge, deși Timuș pusese să-i cînte arii căzăcești ca să-i treacă. Începe masa cea mare.

Se trimet căruțe la carvasarâ, la Sfîntul Lazăr din Iași, unde o modîlcă lutoasă de o parte și o bisericuță de cealaltă parte, ca și pivnițile enorme unde se aduceau toate mărfurile, amintesc ce a fost odată.

Merg acum rădvanele ca să aducă rudele femeiești ale lui Timuș, druștile căzăcești. Erau niște biete femei urîte, îmbrăcate în „haine jidovești” negre, cu gulere de sobol după moda moldovenească. Doamna le primește frumos, le tratează. După aceea încep iarăși cuvîntările, și pentru întîia oară se dezleagă limba lui Timuș, care ține următorul discurs: „Mulțămesc foarte domniei sale lui Vodă. Tot e bun; ce-mi trebuie mai mult? Dumnezeu a lăsat să aud o vorbă bună. Să cînte muzica turcească. Să trăiască Hmilnițchi și legătura caselor noastre! Să dea tunurile de bucurie!”.

Acum Timuș aduce muzica lui, compusă din trei vioriști, un „Organist”, un basist, și un trîmbițaș, cari cîntă arii polone. El se înviorează și pune pe cazacii lui să joace, și săreau – ni spune martorul – „ca bivolii în baltă”. Pe urmă începe petrecerea cu băutura, care ține pînă la un ceas de noapte. Druștele, încălzite, pornesc, ca Hasca Carpița, să spună moldovencelor: „am venit pentru batjocura voastră? Chiar dacă sînteți mai bine crescute ca noi, totuși iată v-ați dat voi doamna voastră, după un cazac?” Și, entuziasmate, au și căzut jos pe scări, și, cum de beție abia se mai puteau mișca singure, au fost suite în căruță și trimese acasă.

Timuș și soția sa se retrăseseră, și două zile n-au mai apărut în public. Miercuri au făcut o plimbare pe cîmp. Joi urma să aibă loc plecarea domniței și a mirelui. Boieri, jupînese iau un ultim ospăț de plecare: fetele de casă servesc pe soți, pe domnul și pe doamna la această masă. Apoi urmează danțurile. Data aceasta, joacă, după datina lui căzăcească, numai Timuș cu nevastă-sa. Wychowski, secretarul, și Fetera reprezintă partea ceremonioasă a lucrului și din partea cazacilor.

La plecare, Timuș face boierilor un dar pe care ei l-au privit cu dispreț, căci li dăduse doar o sută de lei de fiecare. Domnului i-a dăruit un soroc de soboli, nevestei o rochie de adamască, cu soboli, toate probabil de furat. Din parte-i, Vasile dărui patru cai: doi turcești, doi moldovenești; solului lui Matei Vodă un cal turcesc, iar Ruxandei un covor și un vig de brocard. Cazacii, din partea lor, veniră să li se dea daruri, ceea ce nu prea era în etichetă; Wychowski căpătă deci zece coți de catifea, douăzeci de satin, o blană de rîs și trei sute de lei. Cînd a fost să plece, domnița s-a prins cu mînile de gîtul doamnei, care nu era decît mama ei vitregă, iar Vasile a rămas cu capul gol multă vreme, văzînd cum se duce în țară barbară, cu oameni a căror fire o văzuse acum, cea mai iubită dintre cele două fete ale lui6.

Trecem la expunerea unei noi călătorii în Moldova. Ea este cunoscută printr-un studiu publicat în foarte rara foaie germană Baltische Studien, a Societății pentru istoria Pomeraniei și tradus de răposatul Papadopol Calimah, în cartea sa despre Gheorghe Ștefan.

La 1656, de trei ani acuma, domnește în Moldova acest Gheorghe Ștefan, dintr-o familie de boieri de la munte. Tatăl său, Dumitrascu Ștefan, jucase un rol important la începutul veacului al XVII-lea. El însuși era un om bogat, frumos, îndrăzneț; într-o „samă de cuvinte” Neculce ni spune cum s-a însurat: întîlnind un rădvan cu o jupăneasă tînără și plăcută, el l-a oprit, poruncind să întoarcă acasă la dînsul, fără altă formă; astfel a luat el pe acea jupăneasă Safta, din neamul Boieștilor, foarte important în cele dintîi decenii ale acelui veac, și doamna Safta a trăit mult timp părăsită de soțul ei, care nu voise s-o ieie în pribegie, unde mersese cu o țiitoare rusoaică, Ștefania Mihailovna, ori nu voise ea.

Gheorghe Ștefan, logofăt al lui Vasile Vodă, se înțelesese cu Matei Basarab și cu Gheorghe Rákóczy al II-lea și, profitînd de nemulțămirea unora dintre boieri față de domn, pe care-l făceau grec, – ei reprezintînd boierimea de țară –, surprinde pe stăpînul său, care, deși s-a întors și a biruit, trebui apoi să părăsească o țară care nu-l mai voia; ajutorul lui Timuș nu-i folosise, dar îi aduse acestuia peirea, iar Ruxanda, văduvă, adăpostită la Rașcov, era să piară, mulți ani după aceasta, de sabia unor hoți poloni.

Astfel Gheorghe Vodă Ștefan s-a instalat domn, ca om trecut cu vrîsta, cu mustață stufoasă, grăsuț, avînd toată înfățișarea pe care ni-o putem închipui după felul lui de viață; iubitor de vin ca și Istratie Dabija, pe urmă, și de femei, și de petreceri.

La dînsul venea acum, în 1656, un ambasador suedez, Welling, întovărășit de secretarul Hildebrandt, care, acesta, a lăsat o descriere a călătoriei făcute. Căci Suedia avea legături foarte strînse cu Ardealul din cauza alianței protestante, în fruntea căreia ea se găsea.

La 28 decembre 1656 apare mica trupă suedeză lîngă Iași. Ambasadorul cată să vorbească domnului „creștin și blind”. Blind era într-un fel, și era și un suflet deschis: avem de la dînsul scrisori foarte frumoase7, în care-și arată năduhul că nu-și poate plăti datoriile și, vorbind de primejdiile amenințătoare, spune că, orice ar fi, nu pleacă din țară cu nici un preț și „mai bine să-l mănînce cînii pămîntului acestuia”.

La orecare distanță de oraș oaspetele este întîmpinat de un boier, care-i spune să nu între ziua, pentru că se găsește acolo un ceauș turc și nu e bine să vadă pe ambasadorul creștin, ale cărui rosturi poate că ar fi fost bănuite. A zăbovit deci ambasadorul pînă seara prin vii. Un căpitan polon, care știa limba latină, e detașat pe lîngă dînsul, ca să-i ție de urit. Noaptea, întră în Iași, care i se pare mare și întins, dar fără zid încunjurător. Străzile le descrie secretarul, cum fac, dealtfel, și alți scriitori, ca fiind acoperite cu bîrne de stejar. Înseamnă că sînt multe biserici și, pentru că era ziua de 28 decembre, în serbătorile Crăciunului, erau ridicate în toate părțile scrincioabe, cum se zice în Moldova, dulapuri, leagăne. Pe piețe se afla mult vînat, mai ales prepelițe, care se cumpărau cu monedă străină și cu șilingi, cari erau foarte răspîndiți în Moldova și căpătaseră o numire românească devenind „șalăi”8. Erau o mulțime de soldați, și învirteau hore. Ba se notează și obiceiurile populare, ca, de pildă, „capra”, al cării rost îl aflăm de aici. În joc, cum ni-l descrie suedezul, figura o capră, în care era vîrît un om, și pe care o juca un băiat. Sfîrșind jocul, băiatul trăgea cu o săgeată în capră și astfel hora se sfîrșea, iar băiatul căpăta un bacșiș. Se înfățișa deci primitiv o scenă de vînătoare.

Audiența se acordă solului tot noaptea, ca să nu bage de samă ceaușul. El merge cu o escortă de patruzeci de oameni. La poarta palatului, spre marea lui mirare, sentinela strigă: „Wer da?“. Domnul ținea ca gardă a palatului o companie întreagă – călătorul zice „un regiment“ – de soldați nemți, mercenari, de teama cine știe căror împrejurări interne care ar fi putut să-l răstoarne și pe dînsul. Trimesul suie apoi pe o scară mare și largă de lemn –descrierea este a curții lui Vasile Lupu –, trece prin mai multe odăi și ajunge în sala tronului, unde era un jeț mare, iar, deasupra, un ceasornic, căci în vremea aceea era stabilit chiar în Iași un ceasornicar francez, care-și avea acolo casa și legăturile de familie, Gaspar Caillé, de la care s-a păstrat un document românesc, cuprinzînd iscălitura personală a lui Caillé în limba franceză.

Oamenii ambasadorului sînt așezați pe lavițe de lemn, iar ambasadorul însuși, cu secretarul, merg în odaia unde se găsea domnul. Boierii și copiii de casă sînt toți în papuci, nu în cizme, după obiceiul turcesc. A doua zi, ceaușul probabil, plecînd, i se dau solului scrisori latine către rege și i se fac daruri: cai, un caftan de aclaz roșu, opt coți de postav subțire.

Într-un adaus se pomenește de retragerea lui Gheorghe Ștefan la Stettin, unde a trăit ani de zile în mizerie, cerînd ajutor în toate părțile și unde pe lîngă dînsul avea numai pe rusoaica lui, care învățase românește, și vreun boier, doi – mîngîindu-și înstrăinarea și sărăcia prin aceea că, ajutat de egumenul Antonie de Moldovița, traducea însuși psalmii în românește. Manuscriptul se găsea în stăpînirea canonicului Moldoveanu, din Blaj, și astăzi e intre ale bibliotecii cipariene de acolo. La sfîrșit, Antonie a însemnat ceasurile din urmă ale domnului. În testamentul, foarte duios, al domnului, pe care-l amintește autorul articolului din Baltische Studien, el cerea să fie înmormîntat lîngă părinții săi, în țară, cu ceremonie domnească, după legea sa. Și bietele lui rămășițe au străbătut o bună parte din Europa, cu țiitoarea care-și zicea doamnă, și cu alai, pînă au fost aduse la mănăstirea Cașinului.

Iată acum și cea de-a treia descriere, cea mai nouă9. Este în cartea unui alt călător suedez, tipărită la 1679 și în care se vorbește de călătoria pe care a făcut-o la Constantinopol Clas Ralamb, în 1656.

La 23 april 1657, Ralamb pleacă din Brașov. Domn în momentul acela în Muntenia era Constantin Șerban, care profitase de legăturile lui la curte, și chiar înainte de moartea lui Matei Basarab, provocase răscoala seimenilor pentru a-și pregăti succesiunea, înlăturînd altă rudă a lui Matei, Diicul. Un om ușuratec acest fiu al lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, cu o preoteasă din Ilfov, Elena, al cării mormînt în satul unde soțul ei era preot, Dobrenii, se vede și astăzi. Prin întețirea însă a seimenilor împotriva lui Matei, Constantin s-a făcut robul lor, și ei au ridicat tot felul de pretenții, pînă s-a ajuns la o nouă și strașnică răscoală, la nevoia de represiune prin intervenția lui Rákóczy din Ardeal, și atunci s-a distrus de fapt singura oaste de care mai dispunea Țara Românească, rămînînd de acum lipsită de mijloace proprii de apărare. Temperament de aventurier, domnul acesta, scos de turci pentru participarea la luptele vecinului și protectorului ardelean, va colinda lumea, trecînd, o clipă, și în domnia Moldovei cu ajutorul cazacilor. A fost și prin Maramurăș, unde s-a găsit un potir dăruit de dînsul,– pînă s-a prăpădit pe acolo, prin străinătate.

Ralamb, cu soli de-ai lui Rákóczy, ajunge la Tîrgoviște după acea mișcare a seimenilor. Dă lămuriri asupra drumurilor, care erau foarte rele, mai ales că veniseră apele mari. Ajuns în margenea capitalei, domnul îi trimete înainte o caleașcă cu șase cai și două sute de boieri călări. Și acest călător observă îmbrăcămintea foarte luxoasă a curtenilor, iar despre oaste spune că era compusă din treizeci de companii de călărași, ceea ce dă aproape impresia unei oștiri. Lucru interesant, dacă ar fi adevărat, se pare că domnul a fost curios să vadă pe ambasadorul suedez cît mai degrabă și s-a amestecat între ostași pentru a-l zări. Doi boieri, secretarul și „mareșalul”, urează suedezului bună venire, secretarul știa latinește. Se laudă foarte mult îmbrăcămintea lor frumoasă: călăreau cai turcești, erau înveșmîntați în zale și cu piei de leopard, de panteră sau tigru, la șlic cu pene lungi. Muzica, și aici, cîntă: muzică turcească, căci călătorul semnalează flaute și țimbale; trîmbițe nu erau.

A doua zi, e audiența la domn, foarte strălucită. Și aici boierii sînt îmbrăcați cu blănuri de jder. Mitropolitul asistă și el, și se descrie întregul palat, cu odaia de primire a lui Matei Basarab, sala de audiență avînd păreții îmbrăcați în adamască, și geamuri de sticlă, pe cînd odăile celelalte, opt sau nouă, nu erau tapetate și aveau fereștile închise cu hîrtie. Vodă primește în mijlocul sălii de tron. Se schimbă civilitățile obișnuite. Două scaune așteaptă pe Constantin și pe Ralamb. Domnul întreabă de sănătatea regelui Suediei și, pe urmă, cum ai noștri erau foarte curioși să afle ceva de la străini, cîteva ceasuri continuă întrebările, mai ales despre lucrurile polone. Pe urmă Constantin dă ambasadorului un caftan, adecă o mantie de brocard de aur, pe care ambasadorul îl refuză, părîndu-i-se prea scump, dar i se spune că așa e datina.

Se aduce o carătă cu șase cai turcești, mai minunați decît cei cu cari a fost primit la sosirea lui. Ambasadorul voia să plece apoi, dar a fost poftit la masă. Masa aceasta s-a petrecut cam în modul următor: Cinci boieri l-au primit la portița din grădină căci, fiind vara, ospățul se gătise într-un chioșc sau foișor. Constantin sta la ușa foișorului. Nu sînt decît doi pe jețuri, ambasadorul și domnul, iar suita sta pe lavițe, după moda turcească, pînă se aduc felurile. Afară stau cîteva companii de infanterie nemțească.

Pe masă se așază patru blide de argint acoperite cu capace. Cînd ia loc domnul, numai atunci se cheamă și suita oaspetelui și boierii de frunte, cari vin și se rînduiesc, după ce s-au spălat pe mini în odaia anterioară; ei mănîncă în talere de cositor. Felurile sînt bine gătite și se schimbă mereu.

La urmă vin toasturile. Domnul ridică întîi păharul pentru sultan, cerînd iertarea ambasadorului că n-are cum face altfel; de fapt domnii noștri, din punct de vedere turcesc, erau niște „trădători”, cari „meritau” să aibă tratamentul lui Bràncoveanu, mai puțin fericit decît ceilalți. Apoi se închină în sănătatea regelui Suediei, și vodă, ca să arate cît îl prețuiește, bea două păhare unul după altul, pe cînd pentru sultan nu băuse decît unul. Se închină și în sănătatea lui Rákóczy, a lui Hmilnițchi, un aliat, și a domnului Moldovei, iar după fiecare păhar muzica zice: viori, tobe, țimbale, instrumente turcești. Probabil că se trăgeau și tunuri, ceea ce uită să ni spuie călătorul (dar, iarăși, poate că Rákóczy le luase pe toate în Ardeal). Cînd ambasadorul toastează pentru domn, se petrece un lucru neașteptat pentru el: copiii de casă aștern perne pe jos și boierii se pun în genunchi pe ele, și în felul acesta ridică și ei păharul, mergînd apoi să sărute mîna domnului, cum cerea eticheta. Cînd să se Încheie masa în sfîrșit, apar vînătorii domnești, aducînd doi urși, pe cari-i vînaseră, și primind bacșiș pentru aceasta.

Ceea ce urmează arată că ai noștri aveau totuși mai mult simț de discreție decît străinii: lîngă chioșc era un cort mic pentru cei ce aveau nevoie să se retragă singuri. Secretarul ambasadorului, mai slab în balamale, simte această nevoie de izolare, și atunci doi „mareșali” îl iau cu alai pînă la cort și-l așteaptă să iasă: unul dintr-înșii ține un lighian, apoi îl conduc cu același alai la masă.

Ospățul durează de la ceasurile 10 pînă la 7 seara. La plecare, domnul, în dispoziții bune, strînge în brațe de două ori pe ambasador, și-l sărută. Condus cu lăutari acasă, Ralamb pleacă, dar nu fără să i se arăte de domn dorința de a căpăta 500 de suedezi pentru paza lui.

A doua zi i se face un ultim cadou prin marele comis: un cal. Întovărășit de călărași, e dus la graniță, în fiecare loc pe unde trece, oaste iese înaintea trimisului Suediei.

Decadența acestei străluciri era însă aproape.