IV. PARLAMENTUL

Cu cîteva zile înainte de clipa cînd Parlamentul, așa cum a fost ales și așa cum este, trebuia să-și înceapă ședințele am prezis în Neamul românesc că va fi o adunare incapabilă de a găsi în ea însăși disciplina sa și că banca ministerială, cum e alcătuită, nu e în stare să impuie această disciplină pe care deputații și senatorii n-ar fi găsit-o de la sine.

La Senat, membrii de drept, prin însăși prezența lor, care amintește mari servicii, militare și politice, aduse țerii sau o lungă simpatie a corpului electoral, pot ținea oarecum în frîu insuficiențele de educație, nedeprinderea cu lumea, lipsa de simț pentru misiunea care a fost încredințată de un corp electoral mai chibzuit. Pe de altă parte, aici guvernul nu întîlnește, afară de protipendada invidiată, dar respectată, a celor din prima categorie, nici o adevărată opoziție. Deci, dincolo de o ușoară ciocnire la discuția alegerii de la Universitate, noul regim nu și-a dat nota. Ba încă, din partea senatorului liberal N. N. Botez, s-a încercat, după un discurs complect nepolitic al primului ministru, o punte de legătură între cele două partide care, cum se va vedea, își luaseră, cîndva, măsurile ca să guverneze alternativ printr-o succesiune de bună înțelegere țara, interzisă oricăror intruși. În sfîrșit alegerea ca președinte a unui nemulțămit, d. Costăchescu, căruia nu i s-a dat ministeriul de Instrucție unde a funcționat doi ani și jumătate și i s-a refuzat și succesiunea eventuală a d-lui Gusti, a provocat din partea sa o declarație de independență a acestui Corp legiuitor, care se declară gata să dea mai multe ministere, pe care să le cerce pe rînd.

Altfel la Cameră. Aici scandalul, imens, fără exemplu, s-a produs dira cea dintîi dintre ședințele destinate validărilor.

Un obicei de mulți ani, nu prea îndreptățit și cu totul nefolositor, e să se facă declarații scrise, ori dacă e vorba de alegeri ori dacă a murit un om de samă din țară sau din străinătate. Cu două, trei partide, cum era odată, încă mai mergea; dar ce poate fi cu necontenita înmulțire a grupărilor, care face ca o ședință întreagă să fie ocupată numai cu defilarea șefilor sau delegaților în numele lor și cu prezintarea unor declarații de cele mai multe ori absolut nule? Acuma trebuiau să treacă ambele formațiuni liberale și toți ceilalți de altă culoare, pînă la teribilii „gardiști”, cari întrebuințează orice ocazie pentru a condamna și a profera amenințări.

Atîta postav roșu înaintea vechiului taur de arenă care e d. Vaida nu putea să-l lase nesimțitor chiar la albele bătrîneți. Ajungea un banderillero ca drul Lupu, cu bogatul său material de folclor, pe care-l întrebuințează cu o vehemență de atitudine perfect stilată, pentru ca elocvența clocotită și opărită a dlui Vaida Voievod să ajungă la paroxism.

Și a ajuns. Ce n-a spus aprigul luptător care cere o moară de vînt la fiecare colț de stradă al carierei sale politice! Că Ardealul a fost totdeauna liber, ceea ce i-a permis să și facă România Mare, că între liberii de acolo d-sa a fost cel dintîi, că de acolo a pornit o idee românească, desperată că nu află aici la noi decît pseudo-români liberali și o „săracă și puțină” conștiință românească îmbrăcată în Mihail Cantacuzino și d. Mihalache Ioan.

Apoi a venit, cu ajutorul șefilor liberalismului tînăr între bătrîni, dd. Tătărăscu și Franasovici, d. Duca țiindu-se în rezerva impusă de amintirea lui I. I. Brătianu, seria destăinuirilor. Din ele prind afirmația, îndrăzneață, de pe acele bănci liberale, că „mîna de sus” i-a îndemnat la acea colaborare cu mine pe care o regretă profund, dar puțin cam tîrziu, și aceea că, în luna mai, neoficios, d. Tătărăscu a fost la Cluj cu misiunea de a încheia pe ziua de 28 frontul comun țerănisto-liberal pentru a înlătura catastrofala guvernare a „tehnicienilor“. La Cluj s-a găsit multă bunăvoință în adevăr pentru această acțiune cetățenească, de cel mai evident spirit național, dar d. Vaida Voievod a avut francheța să declare că în partidul său era un perfect „haos“, de n-aveai cu cine te înțelege.

Prețioase lămuriri, care se potrivesc cu ceea ce mi-a revenit apoi pe altă cale. Căci, cu două luni înaintea retragerii guvernului fără caracter de partid, un deputat muscelean propuind dlui Mihalache schimbarea prin bună înțelegere a nu știu cărui Consiliu, care nu prea era cum trebuie, i s-a răspuns că e inutil, de vreme ce pînă la sfîrșitul lui mai va fi o schimbare de regim. Iar o corespondență din Cluj a Adevărului vorbise de înțelegerea la vînătoarea regală înainte de adunarea cavalerilor ordinului Ferdinand.

N-a fost pe urmă ședință fără același spectacol, pe care, după plecarea prezidenției simpatice și spirituale, nu fără o remarcabilă energie, a dlui A. C. Cuza, nu un Șt. C. Pop, cu ce mai pot aduce anii săi grei și anchilozarea sa politică desăvârșită, îl va putea stăpîni, educînd o lume care aduce atîta de multă sentimentalitate înăcrită și atît de puțină minte ponderatoare.

În altă parte voi arăta ce operă legislativă a putut face această Adunare de sperietori și de speriați.