„Adesea-n nopțile de vară,
Când vântul parcă te desmiardă
Și când a lunii albă pară
Pe geamuri vine să se piardă;
Când nu-i un glas în lumea-ntreagă
Decât o frunză ce se pleacă,
Ori un liliac cu-aripa bleagă
Ce prin frunziș vine să treacă,
Ți se trezește-o amintire,
Un chip uitat de multă vreme,
Ce blând și trist ca prin șoptire
În lumea-i cată să te cheme.
Un glas ce l-ai iubit odată
Pare că-ți spune la ureche
O vorbă de demult uitată
Și care-ți pare-așa de veche …
Te-ntorci atunci cu ani-n urmă,
Te faci iar om din alte dăți,
Timpul trecut întreg se curmă
Și cum erai atunci, te-arăți.
În orice stea, ce trece-a lene,
Vezi ochi ce-n lacrimi i-ai lăsat,
Vântul ce tremură-n poiene
Îți pare glasul cel uitat.
Și când, trezit, îți vii în minte,
Te miri obrajii cum sunt uzi
Și cum în jurul tău cuvinte
De dor, ca-n vis, le mai auzi.”