Share on Twitter Share on Facebook

Adesea

„Adesea-n nopțile de vară, 

Când vântul parcă te desmiardă

Și când a lunii albă pară

Pe geamuri vine să se piardă;

Când nu-i un glas în lumea-ntreagă

Decât o frunză ce se pleacă, 

Ori un liliac cu-aripa bleagă

Ce prin frunziș vine să treacă, 

Ți se trezește-o amintire, 

Un chip uitat de multă vreme, 

Ce blând și trist ca prin șoptire

În lumea-i cată să te cheme.

Un glas ce l-ai iubit odată

Pare că-ți spune la ureche

O vorbă de demult uitată

Și care-ți pare-așa de veche …

Te-ntorci atunci cu ani-n urmă, 

Te faci iar om din alte dăți, 

Timpul trecut întreg se curmă

Și cum erai atunci, te-arăți.

În orice stea, ce trece-a lene, 

Vezi ochi ce-n lacrimi i-ai lăsat, 

Vântul ce tremură-n poiene

Îți pare glasul cel uitat.

Și când, trezit, îți vii în minte, 

Te miri obrajii cum sunt uzi

Și cum în jurul tău cuvinte

De dor, ca-n vis, le mai auzi.”