Același drum. Cernica

[...] Pe o mică înălțime, frunzișul des al sălciilor de argint cuprinde ca pe o floare, ziduri albe ce se razimă pe un fond verde-clar de păduri. Drumul cotește; el trece acum deasupra tufișurilor de papură înfipte într-o mocirlă, din care se ivesc potirele aurite ale nuferilor, apărate de noroiurile adînci. O poartă de mănăstire, păzită de un omuleț în zdrențe, care, neputîndu-și scoate Comanacul călugăresc, face multe temeneli și plecăciuni, bolborosind binecuvîntări. Un pridvor de livadă pustie se deschide acum. În stînga, lacul, străbătut de podețe, se vădește în pete neregulate, iar mai departe o biserică mai nouă. Chiliile se află într-o clădire aproape cu totul stricată și fără nici o frumuseță; arhondaricul e foarte sărăcăcios, cu păreții goi și paturile de scînduri acoperite cu cit. O pitărie veche are deasupra o bibliotecă, de unde cele mai bune cărți și manuscripte au plecat la Academie, unde ele pot fi întrebuințate. Case călugărești deosebite abia se văd prin drumurile înguste care rătăcesc aici mai mult decît la orice altă mănăstire. Părinții sînt oameni săraci, și în frumoasa biserică, înălțată de Cernica Știrbei, pe la anul 1600, dar adeseori prefăcută, se văd aproape numai chipuri de țărani bătrîni, cu totul îndobitociți. [...]

Ce cimitir de minți moarte, dintre care unele n-au trăit niciodată ! Și totuși cimitirul a fost odată un loc de muncă și de lumină. Călugării de la Cernica au intrat în marea mișcare paisiană de îndreptare spre lucrul cu gîndul a călugărimii; ei au scris și au tălmăcit, îmbogățind literatura noastră din veacul al XVIII-lea. Între dînșii a trăit Macarie gramaticul, care avea o mare faimă de învățat și a îndreptățit-o prin lucrări multe și felurite. Pînă în veacul ce s-a închis abia dăunăzi, Cernica, ce păzea cu scumpătate o mare bibliotecă, a dat încă prinosul ei literaturii românești: aici și-a petrecut ultimii ani, dintr-o viață întrebuințată pentru a învăța pe alții, Naum Rîmniceanu , cronicarul cel din urmă al Țării Românești.

Astăzi Cernica primește morți din orașul vecin, de luminile căruia nu se împărtășește deloc. Din jos de biserică, e un lung și încurcat cimitir, în bogăția florilor sălbatece, supt seninătatea cerului albastru, care înlătură orice gînd de moarte, orice semn de jale. Monumentele fără gust, fotografiile șterse, cununiile de mărgele negre și de flori decolorate, inscripțiile, stîngace sau trufașe, nu ating inima. Și te primbli pe această ternă, care apasă deasupra celor ce au fost oameni, cum te-ai primbla prin cine știe ce colț fericit, uitat de lume, al unei mari grădini sălbatece.