Ce au fost Bucureștii?

Trăim într-un oraș pe care nu-l înțelegem și de aceea nu-l știm îngriji, și-l îndreptăm adesea pe linii de dezvoltare care ar fi trebuit să rămînă totdeauna străine, stricîndu-i astfel, prin adausurile și prefacerile noastre de acum, acel caracter care, în ciuda multor lipsuri și neglijențe, îl făcea totuși simpatic odinioară străinilor care ne vizitau. Greșeala noastră, în ce privește măsurile pe care le luăm astăzi față de dînsul, vine desigur și din trista lipsă de gust care s-a întins așa de repede în timpurile noastre, distrugînd una din marile însușiri ale acestui popor, care are un instinctiv simț de ceea ce se potrivește, se cade și se cuvine. Dar în această rătăcire, o parte însemnată o are necunoștința aproape totală a împrejurărilor în care s-a ivit această reședință domnească, în concurență cu o alta mai veche (Tîrgoviște n.n.) și care, înaintînd necontenit și prin puterea împrejurărilor și prin forța sa proprie de vitalitate, a ajuns să se impună ca o capitală mică [...]

Odinioară un sat de păstori și plugari, al moșului Bucur, de unde vine moșia lui și coborîtorii lui, Bucureștii, localitatea nefiind decît moșia Bucureștilor, a oamenilor scoborîți din acest moș care este Bucur. Aici Dîmbovița este largă și pe vremuri ea făcea pe amîndouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor.

Nu este o singură înălțime, ci pe malul de sud mai multe dealuri se înșiră, de la al Radului-Vodă pînă la al Spirii, al Mitropoliei și la părțile ridicate de către Cotroceni. Rezistența se putea face prin urmare din mai multe părți, cum, în cursul timpului, lupte s-au și dat pe aceste puncte mai înalte. [...] De jur-împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară și din care și pînă astăzi au rămas pîlcuri care neapărat au trebuit să fie curățate. Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta și în stînga, care acestea însele formau ca o cingătoare defensivă pentru orașul ce rămînea să se întemeieze și pentru cetățuile menite să-l apere. Ceea ce a grăbit însă așezarea Domniei la București, măcar pentru o bucată de vreme, a fost tendința politicii lui Mircea I-iu, pe care noi îl numim cel Bătrîn, fără ca aceasta să trebuiască a ne face să credem într-o vîrstă tîrzie, sau într-o viață îndelungată a lui, căci și „bătrîn”, și „mare” nu înseamnă altceva decît „cel vechi”, „cel dintîi”, de a se întinde către Dunăre... Pe cînd lucra de zor, trăgîndu-și cheltuielile din blocurile de sare pe care le vindea dincolo de Dunăre, la întărirea Giurgiului, Mircea a simțit deci nevoia de a-și avea un popas la mijlocul drumului, între regiunea de dealuri și între fluviu, în acel loc atît de bine asigurat de mai multe puncte de vedere care a fost București. [...]

Aceeași nevoie de politică dibaci nesigură, timp de mai mult de un sfert de veac, între turci, austrieci și ruși, a făcut pe Constantin Brîncoveanu să urmeze exemplul lui Matei (Basarab n.n.). Bucureștii îi sînt datori cu o mulțime de îmbogățiri și înfrumusețări, dar el caută să învie acea Tîrgoviște care pe vremea lui își înmulțește bisericile, pentru că pe acolo, la un moment greu, era drumul, pe Valea Ialomiței, către Ardeal.

Orașul crește, vechile împrejurimi trebuie să fie necontenit înlăturate, o imensă mahala se strînge în jurul centrului, cuprinzînd străzile de comerț, curțile boierilor și reședința domnească. [...]

A curăța această capitală, despre care un străin spunea că într-un singur deceniu ar putea ajunge una din cele mai frumoase din Europa, cruțîndu-se restul de grădini care mai sînt și împiedicîndu-se dărîmarea a ceea ce mai înfățișează un trecut de artă, [...] iată care este programul vremurilor viitoare.