Cozia

[...] Urmăm o cotitură a Oltului și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale sale și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești. Oltul e mînios aici și-și frămîntă apele spumegînde pe vîrfuri de piatră, iar, pe un mal și pe cellalt, două înălțimi împădurite, cu frunțile colțurate, par doi zmei întărîtați ce se răpăd unul împotriva celuilalt.

La stînga drumului, pe o înălțime, lîngă o căsuță unde stă urmașul smerit și sărac al falnicilor egumeni de odinioară, și lîngă o vilă nouă pe care P.S.S. episcopul de Rîmnic — Atanasie, a clădit-o mai dăunăzi — privighează bisericuța bol-niței, de o fină armonie veche. Supt o frunte cu două rînduri de ocnițe, un stîlp gros, de cărămidă, sprijină pridvorul, din care dă în biserică o ușă împodobită cu săpături în lemn. De jur împrejurul zidirii, în forma îndătinată a crucii, aleargă ocnițele lungărețe prin care se deschid puține ferești înguste; iar sus se întind mai multe rînduri de zimți în cărămidă. Lucrarea toată e făcută din cărămidă pusă în lung și în lat, pe rînd, închisă într-un ciment tare și sămănată cu bucăți de piatră tăiată.

Ea păstrează vechea zugrăveală, foarte frumoasă — asemenea cu aceea din Slatina în Moldova — din care se desfac, pe partea dinăuntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile încununate ale lui Mircea-vodă și ale fiului său Mihail, care e un copil încă, amîndoi în veșmintele apusene ale vremii lor, luate, de bună samă, după cea dintîi zugrăveală a bisericii celei mari. O panglică de inscripție ce încunjură sus pridvorul spune că întemeietorii bisericuții au fost Petru-vodă zis și Petru de la Argeș sau Radu Paisie, domn pînă la 1545 și fiul său Marcu, și prin urmare din timpul lor vin sfinții din pridvor și aceia dinăuntrul clădirii care se boltește puternic supt turnul roșiatic. Ctitorii se văd în mîna stîngă a naosului: Petru în haină verde de brocard de aur, blănită cu cacom, căzînd peste o alta roșie cu flori tot de aur. Marcu, și el încoronat, în brocard albastru, tot așa blănit, peste o haină dedesupt roșie; doamna Ruxandra, soția lui Radu, văduvă întîi după Radu de la Afumați și deci fata strălucitului Basarab Neagoe, poartă cercei mari de aur, din cari atîrnă lanțuri pînă la umeri; haina ei de brocard alb e împodobita la piept cu o placă țesută în fir și două galoane de fir îi sînt cusute pe umeri; tot astfel e îmbrăcată și fiica nevrîstnică a domnului, Zamfira, numită așa după o rudă, Zamfira lui Moise-voevod.

Biserica mare e peste drum, în vale, avînd în apropiere Oltul. De jur împrejur o cuprind clădirile de locuință, cu cerdacuri boltite și pridvoare pe stîlpi, care se obișnuiau în veacul al XVII-lea, spre sfîrșit. [...] Dar clădirea lui (Mircea cel Bătrîn n.n.), un fel de Snagov, desigur, „se lipsi” — spune pisania de la 1707 — „den podoaba ei cea dintăi, pentru mulțimea anilor”, și ajunse cu totul dărăpănată. O întîie prefacere opri mersul ruinei, la două sute de ani de la întemeiere, în 1580-90, cînd supt Mihnea-vodă al II-lea, egumenul Amfilohie ridică din nou, pe lîngă biserica mare și bisericuța Sfinților Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicei Domnului, care s-a păstrat pe urmă și în zidăria cea nouă a chiliilor. Peste cîțiva ani se îngropa lîngă Mircea bătrînul — a cărui piatră de mormînt era, poate, ca și astăzi, numai un bolovan ros de orice inscripție — nenorocita mamă a lui Mihai Viteazul, călugărița Teofana, moartă cinci ani după uciderea fiului ei.

Apoi Brâncoveanu ajunse domn al Țării Românești și, luînd în primire scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia, ceea ce nu făcuse cellalt mare înnoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala lui Cozia, și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Rîmnic, se puse la lucru, orînduind toate după planurile sale. Intrebuințînd toate cunoștințele sale despre arhitectura bisericească a românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stîlpi în lat și cîte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El orîndui de jur împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițe în două caturi, ferești a căror săpătură cu frunze, flori, vulturi cu două capete, păsări, fără să samene de la una la alta, rămîn totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru. El dădu ocnițelor de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș. Lui i se datorește și eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia. [...]