De la Tîrgoviște la Cîmpulung

Ieșirea din Tîrgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Cîmpulung pornește o larga șosea, care va fi deseori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la tîrg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată uneori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sînt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răzbate privirile. Dar sînt numai pîlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adîncimile de stejar ale Buzăului. [...]

Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cît o roată de car, aceștia din Dîmbovița, purtători de veșminte albe de pînză, bine strînse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sînt icoana cea mai deplină a românului din munte, sprinten, vioi și isteț. Unele cămăși sînt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pînză sau mătasă supțire; cămașa, vrîstată cu roșu la umăr, e înnegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în culori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și-n unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr pereții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi. [...]

Se culeg prunele din marile livezi care sînt aici, mai mult decît pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sînt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sînt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rînduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbîrnîie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă, cari-și umplu burticică de prune !

Unii, cari au strîns mai decuvreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică deasupra spuma roșiatecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gîtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dîmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hîrtii murdare — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu e o apă ruptă în șuviți ca Ialomița, ca Prahova; într-un singur curs ea se azvîrle peste prund și bolovani, împistrîndu-se de spumă, sare peste piedici, albă de furie, mișcă mori jucîndu-se, și amintește, prin neastîmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, cînd cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpînește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșiatice, sure, așezate așa de drept ca și cum o mînă de om dibaci, de uriaș cu bună rînduială, ar fi fost la mijloc. [...]

Acum sîntem în Muscel și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca muncel, adecă monticel, munte mic, deci deal înalt pietros. Și așa este de aici pînă la Cîmpulung, un singur muscel. Nu sînt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pămînt negru frămîntat cu pietricele. Nu se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, cari au nume și sînt numai cîteva, și în cucuie mici, care sînt fără număr, care răsar la tot pasul și n-au nici nume, firește. De cele mai multe ori sînt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strîmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; îndeobște însă, pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frămîntate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sînt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele, se înalță pretutindeni dînd viață frumosului ținut.

Sate mari nu se strîng, ci casele sînt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sînt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într-o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, cîteva vite albe sînt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă rîulețul ce fuge nebunatec, în adîncitura din stînga șoselei.

Se face sară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă o dată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastica tristeță. Apoi din cerul rece întunericul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vîrful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dînsa, munții de hotar, în linie vînătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis „Cîmpul cel lung”, care se zărește încă.

Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe cînd caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunînd încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mîntuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arareori un car înnegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără nici un zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țîrîie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Crai-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vîntul iute, rece. [...]