Humor

[...] Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată, dus de părintele Boca. Clopotele atîrnă într-un mare r.-irn puternic, ca acela de la Piatra. Lîngă dînsul stă bisericuța care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n-a rămas decît o ruină de turn făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea samănă cu acea de la Reuseni și Părhăuți, căci n-are turlă.

Și aici nu se mai vede nimic din vechea zestre pe care a dat-o în argint și aur ctitorul de la 1530, Teodor logofătul lui Petru Rareș și unul din vechii boieri ai țării. Mormintele stau însă la locul lor, și pentru a cuprinde rămășițele lui Teodor și ale soției sale Anastasia s-au lăsat două adăposturi boltite într-o încăpere anume, care se află între pronaos și naos; el se odihnește supt o piatră de marmoră frumos săpată și coșcovită ia mijloc ca un sicriu; ea, supt o lespede obișnuită, în stînga. Chipurile amîndurora se văd pe părete, și ele arată cum se îmbrăca pe atunci boierimea.

Logofătul are un fel de căciuliță, ca o beretă de marinar, cu fundul albastru și margenile galbene. Poartă un guler roșu și altul albastru, o lungă haina galbenă cu brandenbur-guri albastre; pe lăture, e o deschizătură cu aceleași brandenburguri.

Ea, în genunchi înaintea Fecioarei, poartă o pălăriuță viorie cu dungi, asemenea cu pălăriile de paie din timpurile noastre; pe fundul ridicat e o dungă albastră, și roate albastre se înșiră pe margine. De supt pălărie cade un văl în colțuri, dintr-o stofă cu liniuțe și puchiței viorii. Rochia în falduri lungi e de brocard de aur, cu mîneci roșii avînd triunghiuri de aur.

La locul de cinste al ctitorilor, aceștia au zugrăvit însă familia domnească. Iată Petru Rareș, purtînd pe cap coroana de aur cu cinci ramuri: are fața rotundă, barba tînără, părul lung; veșminte arhierești bogate îl acopăr. Elena doamna apare de o frumuseță rară, supt aceeași coroană măreață, în haine de brocard de aur, pe fond verde cu mînecile roșii. Un colț de lemn al corului acoperă desigur chipul fiului celui mai mare al soților domnești, acel Ilie care s-a turcit, lepădînd de la dînsul domnia. Ștefan, cel mic, care a perit ucis, după multe isprăvi ticăloase, apare aici ca un foarte cuminte copilaș încoronat.

Humorul se mîndrește însă cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă și pe dinăuntru și pe dinafară, unde numai un părete a fost dezgolit de ploaie. Albastrul seninului stăpînește, smălțat cu aurul cununilor, și cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înșirate răbdător după vechi datine, capătă o înaltă părere despre meșteșugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre. [...]