Mănăstirile de lîngă Iași

[...] Spre Galata drumul urmează prin șesul ars de soare, unde trăiește numai o iarbă mică, aspră, negricioasă, pe care o caută caii lăsați slobozi și cîrdurile de oi lînoase, cu picioarele supțiri și ochii de supunere blîndă. Șoseaua se înalță pe încetul [...]

Biserica se înalță în mijloc, căruntă, neîngrijită, dar tare ca granitul. Petru Șchiopul, biet domn cucernic și bun, o clădi cu dragoste și cu multă cheltuială, luîndu-se după modele din Constantinopol, care se deosebiau foarte mult de zidurile lui Ștefan cel Mare și ale celuilalt Petru, Rareș, înaintașul Șchiopului. Pridvorul e o întreagă clădire deosebită, alipită la trupul bisericii: răzimat pe două contraforturi zimțuite, el are două rînduri de ocnițe și e străbătut de trei ferești. Biserica însăși e mult mai înaltă și mai încăpătoare decît cele vechi, dar podoabele, afară de aceleași ocnițe, lipsesc cu totul; fereștile sînt mici și goale; cele două turnulețe n-au putere și eleganța lor e mai slabă decît în bisericile trecutului de lupte.

Cetățuia vine aproape în față, despărțită prin valea adîncă pe unde trec liniile căii ferate, vale de spini și de pustiu prin care rătăcesc porcii slabi ai mahalagiilor din apropiere. Dealul se înalță deodată, cu coastele-i pîrlite și săpate în gropi risipite — pe care le-au înlocuit acum plantațiile încă șubrede și sămănăturile mănăstirii — model cu aspri călugări țărani. E așa de ușor de luptat, încît trebuie să crezi că în acest loc a fost de la început Cetățuia de apărare a tîrgului domnesc, a tîrgului de negoț și popas din vale, care se desface din vîrful înălțimii mai frumos decît de oriunde aiurea, înșirînd toate grădinile, tot haosul caselor sale albe, toată cununa veche a bisericilor, de la pestrițul lăcaș al lipovenilor din dreapta, cu turnurile învîrtite, pînă la marea Mitropolie gălbuie, cu stilul apusean, de împrumut, pînă la bisericile mărunte către Copoul a cărui cazarmă masivă se vede limpede la capăt.

Ctitorul bisericii din Cetățuia, astăzi înnoită între zidurile frînte de care fusese înounjurată la început, a fost Duca-vodă, a cărui domnie căuta să imite pe a lui Vasile Lupul, ocrotitorul acestui grec cu noroc. În biserica lui Duca se vede urma Trei Ierarhilor lui Vasile. Pridvorul samănă cu acel de la Galata, dar fereștile sînt lucrate măiestrit în piatră și au caracterul gotic de la bisericile lui Ștefan; cele de pe laturile naosului sînt încadrate fin cu ciubuce însemnate jos cu două rozete. Turnurile sînt iarăși asemenea cu ale Galatei, dar la mijlocul lor trece un brîu de piatră împletit. Același brîu de ciubuce încinge toată biserica, tivit sus și jos cu cîte o horbotă de frunze și flori săpate. El înseamnă și toate nervurile bolții. Ușa de intrare în naos mai are un cadru pe care sînt aplicate frumoase și originale rozete. Pînă și mormîntul doamnei Maria, fiica lui Duca, e o mică lucrare de artă în această ultimă înfățișare moldovenească a frumoasei arhitecturi de țară.

Cele mai multe picturi sînt vechi sau reproduc pe cele de la început. Pe păretele din dreapta, cum pătrunzi în naos, vezi pe ctitor, frumos bărbat cu barba rotundă, cu cuca-n care sînt împlîntate pene de struț, cu haina de brocard verde, peste care e aruncată alta fără mîneci, punînd guler și mar-geni de blană și șireturi de aur pe piept. Fiul său Constantin are aproape aceeași îmbrăcăminte: coconul poartă o pălăriuță roșie, cu blană jos și pene de struț la o parte. Doamna Anastasia e înveșmîntată într-o rochie de brocard siniliu, prin care trec mînecuți, de mătasă albă cusută cu fir; din pieptarul de fir se prelungesc bete aurii ce se înfășoară pe mîni. Domnițele Ecaterina, Ileana, care a fost soția lui Nicolae Costin, Ruxandra, Maria au rochii de același fel, roze și roșii. Pălăria tuturora e ca a „coconului” Constantin.

Zidurile vechi au rămas întregi pe trei părți, cu spărturile înguste din care odată trăgeau puștile; numai spre Galata malul a lunecat cu tot ce purta pe dînsul. A rămas măreața clopotniță, timbrată cu una din cele mai frumoase înfățișări ale bourului Moldovei. Neatinsă s-a păstrat vechea „baie” — de fapt: cuhne-domnească supt cupola în care adînc s-au înfipt rădăcinile buruienii. Dar din cămările lui Duca bogatul, ale frumoasei și neastîmpăratei doamne Anastasia și ale copilelor domnești era în picioare numai un horn afumat de focurile vechilor ospețe și o splendidă sală cu bolți gotice pe care le pecetluiau la încheieturi delicate rozete de piatra; într-un colț un sfînt din zilele creștine răsăria încă sfios, șters de vreme ca și cum l-ar fi cuprins o ceață. [...] în față cu dealul Cetățuii, Frumoasa se vede adîncită, cu cele patru turnuri de tinichea care sticlesc la soare, clădire cinchită, al carii rost nu-l prinzi de la început. [...]

Biserica se ridică albă, înaltă, clădită într-un stil cu totul neobișnuit la noi. Arhitectul lui Grigore Ghica din jumătatea dintîi a veacului al XVIII-lea, chemat a înlocui vechea biserică de pe la 1590 a lui Balica, a lucrat după norme apusene, și a făcut o zidire religioasă în stilul Renașterii, cu fronton antic, cu coloane, cu ferești înalte și largi, fără desfășurarea de linii a bisericilor Răsăritului. Frumoasa impune prin proporțiile ei mari, care întrec pe ale orkării biserici din Țara-de-Sus, dar „frumuseța” ei stă mai ales în interior, cu atît mai mult, cu cît frontonul disarmonic e rău păstrat, cojit și stricat încă printr-un adaos de lemn roșu și de sticlă. Înăuntru priveliștea e însă în adevăr măreață: turnurile de tinichea, fără zid și croite numai ca acoperișuri de turnuri, cresc prin boltirea lor întinderea, liberă de orice piedici, a clădirii luminoase. Opt stîlpi de marmură vărgată cu roșu împodobesc și sprijină, întinzîndu-se sus cu căpițele de stuc albastru, aurit. Pe păreți se văd sfinți foarte frumoși și chipurile Ghiculeștilor: Grigore-vodă cu fața rotundă, barba infoiată, doamna, fiii, Scarlat și Matei, copii cu privirea blîndă, cu toată cuca greoaie și hangerul înfipt în brîu, apoi sus, moșii și strămoșii, fanariotizați la reparație, cu bărbi negre și albe, cu aceleași cuce obișnuite numai în veacul al XVIII-lea. Icoana de argint închinată Maicei Domnului de Ecaterina Ruset, doamna lui Constantin Mavrocordat, scînteie în fața catapeteasmei, ale cărei aurării par noi. [...]