Pe Dunăre. Galați

[...] Spre port te cobori prin străzi urîte. Colo jos, Dunărea e largă, cuprinsă între maluri, dintre care cel vechi românesc e mai înalt decît cel dobrogean. De o parte, numai corăbii cu pînze își răsfiră funiile. Dar mai sus vapoarele stau unele lîngă altele pe cînd, pe mal, movilele de cărbuni așteaptă cumpărătorii și căruțe se grăbesc spre încărcare cu butoaiele de vin din recoltele anilor trecuți. În docuri, sacii de grîu trec pe scîndurile altor vapoare, care-și așteaptă povara hrănitoare.

Dar nu e aici, ca în Brăila, cu tot numărul, acestor oaspeți plutitori din depărtata străinătate, orînduială în clădiri, vălmășag de căruțași, mișcare în zecile de magazii cu adîncimile întunecoase și acel răsunet de ciocane, acel bocănit laborios de fiare, care formează ca răsuflarea neîncetată a zilelor de munca, de schimb roditor în marele port muntean. Aici căruțele se coboară deosebit din multele străzi tăiate fără socoteală; în aceste străzi se văd ruine, case părăsite, colțuri de buruiană murdară, bălți cu apă clocită. În această întindere mai mare nu e voiciune, nici veselie. Și bătrînul oraș, care și-a pierdut trecutul, nu are încredere în viitor.

De pe o stradă laterală văd, gropi și mîncături de maluri gălbui, pînza de sidef mișcătoare a Brateșului, marelui lac de belșug, de care legenda a legat numele lui Petru-vodă „pescarul”, care prinse în undiță, fără să prevadă, inelul de domnie al lui Ștefan cel Mare, uriașul său părinte. Marea întindere de apă se odihnește, fără luntri, sub recele cer de plumb, pe cînd în gropi, femei foarte sărace, în polcuțe și rochii de cit, culeg buruiene.