Ploiești

Ploieștii i-am văzut întîi intrînd într-o mulțime de studenți, la un congres al acestei bresle, în sunetul muzicii și supt ochii îndreptați asupra noastră ai curioșilor și frumoaselor curioase de la fereștile caselor [...]

După mulți ani am văzut cu alți ochi Ploieștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între plantații, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață de unde porneau străzi spre mahalale în care casele aveau și geamuri murdare, trotuarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și totul părea prea vulgar, hotărît prea vulgar.

Un tîrg stătea încă acoperit de pănuși de porumb și alte rămășițe ale mișcării de cară din timpul dimineții. Mi s-a părut un oraș urît care începe frumos.

Poate că acum, în comparație cu alte reședințe de județe, Ploieștii, cu mărimea și mișcarea lor, mi-ar părea altfel, dar atunci așa l-am văzut.

Și cred să nu-l fi văzut rău, nedrept. Ploieștii e, în adevăr, un oraș nou: înainte de Mihai Viteazul, care l-a făcut tîrg, nu era aici decît un sat, al urmașilor lui Ploie. Pe atunci chiar, el n-a însemnat nimic. Pînă mai dăunăzi, analele trecutului nostru nu-l știu. [...]